Principii care stau la baza formatiilor sectare

Principii care stau la baza formatiilor sectare Mareste imaginea.

 

Principii care stau la baza formatiilor sectare

 

In ultimii sapte ani, tara noastra a devenit teatrul unor nenumarate formatiuni sectare care ataca Biserica noastra strabuna sub doua aspecte. Pe de o parte, o calomniaza ca este o biserica traditionalista care nu se poate adapta la realitatile sociale moderne spre care tinde tara noastra in conditiile tranzitiei de la o economie centralizata la o economie de piata. Pe de alta parte, formatiunile sectare au declansat impotriva Bisericii noastre o ofen­siva prozelitista fara precedent in intreaga ei istorie, finantata din exterior, cu scopul precis de a destrama unitatea spirituala a neamului nostru care i-a permis sa supravietuiasca in isto­rie timp de doua milenii si pentru a-l pune astfel in slujba unor interese straine. Dar fie ca fac apel la calomnie, fie ca practica prozelitismul, formatiile sectare dau dovada de aversi­une si agresivitate, care intra in conflict direct cu iubirea ca valoare suprema a crestinismu­lui si reprezinta o negare a Evangheliei lui Hristos.

 

In cele ce urmeaza, vom cauta sa punem in relief principiile mai importante care stau la baza agresivitatii prozelitiste a formatiilor sectare.

Aceasta cu atat mai mult cu cat aceste secte au dreptul sa agreseze credinciosii nostri, sa-i racoleze fara teama si sa calom­nieze Biserica noastra, iar noi nu avem nici dreptui de a ne apara, fiinca "se supara" cercurile internationale care sustin si finanteaza sectele.

 

Formatiunile sectare care actioneaza astazi pe teritoriul tarii noastre sunt destul de numeroase, insa ele pot fi impartite in trei categorii principale. Avem secte de inspiratie iudeo-crestina care tind sa acorde mai multa pretuire Legii vechi decat celei Noi aduse de Hristos; avem secte de inspiratie orientala, esoterica, ce raman in mare masura tributare bu­dismului, si mai avem sectele de inspiratie "stiintifica" (Biserica scientologica), ce incearca sa puna stiinta in slujba propriilor interese. Dar cu toate ca aceste formatiuni sectare se vor unele mai pasnice si universale decat altele, toate dau dovada de intoleranta si practica prozelitismul agresiv la adresa Bisericii noastre, fie exploatand ignoranta unora dintre cre­dinciosii in materie de doctrina crestina, fie lipsa sau saracia altora. Nu putem trece cu ve­derea nici comportarea scandaloasa a unora dintre slujitorii Bisericii noastre care dau apa la moara prozelitismului sectar, dar nu putem uita pe preotii care isi apara cu daruire credinta, Biserica si neamul.

 

De la bun inceput, trebuie precizat ca agresivitatea sectelor isi are explicatia ei mai profunda in incapacitatea lor spirituala de a contribui la sfintirea autentica a credinciosilor in Hristos si Biserica, prin lucrarea Duhului Sfant, ca sa transforme egoismul in iubire, fiindca din egoism izvoraste agresivitatea. Cauzele acestei fatale pierderi de spiritualitate, care au scufundat crestinismul contemporan intr-o criza fara precedent, si alimenteaza neincetat prozelitismul sectar, sunt destul de numeroase si ele dobandesc aspectul unor adevarate prin­cipii pe care le vom prezenta in cele urmatoare.

 

A. Primul dintre aceste principii consta in relativizarea Sfintei Treimi pe mai multe cai. Una din ele duce la relativizarea persoanei lui Hristos sub trei aspecte; Este vorba mai intai de separatia dualista pe care sectele o introduc intre divinitatea si omenitatea Mantuitorului, in cea mai buna traditie nestoriana, combatuta de Sinodul al III - lea ecu­menic de la Efes (431). Marea majoritate a sectelor declara ca Mantuitorul nu este numai om, dar este si Dumnezeu, dar profund influentate de dualismul lumii antice, dintre cele inteligibile si cele sensibile, considera ca Mantuitorul este Dumnezeu in cer, iar pe pamant ramane un simplu om, Iisus. Consecintele acestei disocieri, dintre divinitatea si omenitatea lui Hristos, sunt extrem de grave pentru spiritualitatea crestina, fiinca din cauza ei nu mai poate fi vorba despre o indumnezeire sau sfintire a naturii umane a Mantuitorului, de catre natura lui divina. Fenomenul devine si mai grav in cazul acelor secte, cum ar fi Martorii lui Iehova, care nu vor sa vada in Hristos pe Dumnezeu, care S-a intrupat pentru mantuirea noastra, ci un simplu om. Cata deosebire intr-o astfel de conceptie, care duce la relativizarea lui Hristos si alimenteaza agresivitatea prozelitista a sectelor, si invatatura Bisericii primare care, incepand cu Sfantul Irineu de Lyon, sustine cu tarie ca Dumnezeu S-a facut om, pen­tru ca omul sa se indumnezeiasca.

 

Un alt aspect ai relativitatii persoanei lui Hristos si care nu este decat o consecinta a celor aratate mai sus, consta in faptul ca o data ce Mantuitorul este considerat pe pamant ca om, nu se deosebeste prea mult de alte personalitati religioase si este coborat in randul diferitilor profeti sau intemeietori de religii ca Buda, Moise, Mahomed si atatia altii. Mai mult decat atat, sunt unele secte ca cea a Baha'ilor, care spun ca asa cum zodia Varsatorului urmeaza celei a Pestelui, tot astfel Hristos care tine de zodia Pestelui, va fi depasit de Bahaulah, care apartine zodiei Varsatorului. Se uita astfel ca, inainte de a fi Mantuitor al lumii, El a fost si ramane Creator al lumii, cu Tatal si cu Duhul Sfant. Eroarea de baza care se gaseste la originea unor astfel de erezii, care-L reduc pe Hristos la o simpla fiinta istorica, provine din profunda ignorare pe care sectele o manifesta fata de unirea ipostatica a celor doua firi, divina si umana, in Hristos, si considera ca firea Lui umana ramane tot atat de exterioara firii divine pe cat omul ramane exterior lui Dumnezeu.

 

Impotriva unor astfel de erezii, teologia rasariteana a aratat neincetat ca firea ome­neasca a Mantuitorului a fost "enipostaziata" in persoana Sa divina, de Fiul lui Dumnezeu, ca nu ramane exterioara firii Sale divine, ci profund ancorata in ipostasul divin al lui Hristos prin Duhul Sfant, in virtutea caruia Fiul si-a zamislit si si-a asumat trupul omenesc pe care l-a luat din Sfanta Fecioara. Si tocmai datorita acestei profunde legaturi spirituale dintre cele doua firi ale lui Hristos, firea Sa umana a fost transfigurata si indumnezeita de firea Lui di­vina, prin Sfantul Duh, dupa vointa Tatalui ceresc. Lucrarea de indumnezeire a firii umane a lui Hristos s-a realizat pe tot parcursul activitatii Sale pamantesti, incepand de la intrupare si pana la inaltarea Sa la ceruri, astfel ca din trup vazut s-a prefacut in trup nevazut, indum­nezeit la maximum, capabil sa treaca prin usile incuiate, scoate in evidenta legatura interna dintre omenitatea si divinitatea Mantuitorului. Separarea dintre cele doua firi in Hristos este rezultatul unei gandiri primitive, profund rationaliste si reprezinta cea mai evidenta desconsiderare a Sfintei Scripturi.

 

Un al treilea aspect al relativizarii persoanei lui Hristos consta in aceea ca, din momentul in care Mantuitorul este inteles mai mult ca om decat ca Dumnezeu, atunci inceteaza de a mai fi considerat ca Mantuitor al intregului cosmos si se transforma intr-un palid Mantuitor personal al fiecarui credincios. De aici, doua consecinte majore. Pe de o parte, in masura in care sectele fac abstractie de dimensiunea cosmica a mantuirii lui Hristos, in aceeasi masura ele manifesta o profunda aversiune fata de materie. Cu toate ca se hranesc cu roadele pamantului, sectele nu se sfiesc sa infatiseze lumea materiala ca pro­fund alterata si pervertita de pacat. Pe de alta parte, tendinta sectelor de a vedea in Iisus pe Mantuitorul fiecarui credincios arata ca in conceptia lor mantuirea are caracter individua­list. Fiecare secta il vede pe Iisus altfel decat il vad celelalte secte, in virtutea unor conceptii si ideologii ce transforma crestinismul intr-un autentic supermarket religios, in care fiecare isi alege produsul preferat. Dar fie ca este vorba de absenta dimensiunii cosmice a mantuirii, fie ca este vorba de mantuire conceputa in termeni individualisti, in ambele cazuri se incal­ca principiul comuniunii omului cu Dumnezeu, cu semenii si cu intreaga creatie, de care ne vorbeste Sfanta Scriptura de la inceput pana la sfarsit.

 

O alta cale de relativizare a Sfintei Treimi este cea care duce la micsorarea rolului si lucrarii Duhului Sfant in moduri diferite. Un prim aspect al acestei relativizari consta in faptul ca Duhul Sfant pierde relatia cu creatia in ansamblul ei. Asa dupa cum Hristos despartit de Duhul Sfant nu mai poate imbratisa creatia, atat in calitatea Sa de Creator si Mantuitor al cosmosului, tot astfel si Duhul Sfant, din momentul in care pierde relatia cu Hristos, inceteaza de a mai fi prezent in creatie. Cu toate ca Sfanta Scriptura vorbeste inca de la inceput, in Geneza, ca "Duhul se purta deasupra apelor" (1,2), sectele elimina Duhul din lumea vazuta si il inchide in subiectivitatea umana. Doua sunt consecintele care decurg din absenta Duhului in creatie. Pe de o parte, este vorba de tendinta omului de a lua locul lui Dumnezeu pe pamant si de a exploata natura in mod iresponsabil, ca un stapan absolut al ei, dand nastere crizei ecologice care submineaza bazele existentei umane pe pamant, pe de alta parte, este vorba de procesul de secularizare a lumii care obliga pe om sa uite de Dumnezeu si valorile spirituale, pentru a se lansa in cursa nesfarsita a progresului material care nu poate niciodata sa satisfaca setea omului de absolut, fiindca este vorba de bunuri materiale trecatoare. Sectele reprezinta o grava amenintare pentru spiritualitatea noastra romaneasca, fiindca promoveaza secularizarea si fac abstractie de prezenta lui Dumnezeu in creatie, spre care marturisesc bisericile din nordul Moldovei cu pictura lor interioara si exterioara. Pictura exterioara ne infatiseaza pe Duhul Sfant prezent atat in comunitatea eclesiala, cat si in intreaga creatie.

 

Un alt aspect al relativizarii Duhului consta, asa cum am aratat deja mai sus, in izo­larea subiectiva a Duhului in fiecare credincios. In acelasi mod in care Hristos este trans­format intr-un Mantuitor individualist, tot astfel si Duhul Sfant, separat de Hristos, devine principiul individual al vietii crestine. Diferenta consta in faptul ca fata de Hristos, care ramane mereu exterior credinciosului sectant si se confunda cu Biblia - motiv pentru care sectantii nu mai pot declara cu Sfantul Pavel ca "nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine" (Gal. 2, 20) - Duhul Sfant ramane mereu interior fiecarui credincios in mod indivi­dualist. Aceasta "confiscare a Duhului" are consecinte extrem de grave pentru viata spiritu­ala a credinciosului, fiindca il face sa traiasca intre prezenta Duhului din el si absenta Duhului din creatie, fapt, care produce un adevarat dezechilibru in sufletul omului si ali­menteaza starea de agresivitate a sectelor fata de Biserica noastra. Prezenta Duhului in Biserica si creatie i-a conferit romanului echilibru si seninatate sufleteasca si dorinta de comuniune si omenie.

 

Dar relativizarea Duhului are si o alta consecinta grava, care se afla la originea fenomenului sectelor, si anume este vorba de asa zisa "revelatie deschisa". Din momentul in care Duhul Sfant se desparte de Hristos, nu mai are rolul sa ridice credinciosii la asemanarea cu Dumnezeu in Fiul intrupat, ci sa se confunde si chiar sa se identifice cu mintea omului. Nu este de mirare, in aceasta situatie, daca sectantii cauta sa-si prezinte propriile lor idei, ca revelatie divina. Fara sa tina seama ca Revelatia s-a incheiat in Hristos, sectele vin si adauga la Revelatia adusa de Hristos invataturi noi, care nu au nimic comun cu Sfanta Scriptura, dand nastere astfel fenomenului sectar amintit mai sus si cunoscut sub numele de "revelatie deschisa", care continua la nesfarsit. Este vorba in realitate de un fenomen menit sa epateze ascultatorii si sa produca impresii psihologice asupra lor, fiindca sectele tiu mai pot contribui la sfintirea omului si a creatiei, ca sa-l elibereze din ghearele egoismului si a agresivi tatii. In viziunea Bisericii Ortodoxe, Duhul Sfant nu este menit sa justifice "revelatia deschisa", ci sa contribuie la trairea si adancirea adevarului de credinta, care ramane acelasi peste veacuri, fiindca adevarul este Hristos.

 

Fie ca este vorba de relativizarea persoanei lui Hristos, fie de cea a Duhului Sfant, in ambele cazuri ne aflam in fata unor conceptii care submineaza dogma fundamen­tala a crestinismului, adica Sfanta Treime. Caci ce invatatura despre Treime mai poate fi aceea care coboara, pe Fiul lui Dumnezeu intrupat in randul profetilor, ca pe un simplu om, sau cea care duce la identificarea Duhului cu mintea si ideile omenesti in procesul "reve­latiei deschise". In fond, ne gasim in prezenta unui fenomen mai amplu, de relativizare a Sfmtei Treimi, atat pentru faptul ca ramane tributar conceptiei Fericitului Augustin despre Sfanta Treime conceputa in termeni psihologici, unde Persoanele divine dispar pentru a fi asimilate functiilor sufletesti. Lipsite de suportul Lor ontologic, Persoanele divine se trans­forma in individualitati separate unele de altele, pe care sectele le folosesc dupa bunul lor plac. Asa fie explica motivul pentru care acestea vorbesc de Duhul Sfant, fara sa mai vor­beasca de Hristos, sau vorbesc de Hristos fara referinte la Duhul Sfant. Separatia dintre Hristos si Duhul Sfant reprezinta atat o subminare a invataturii crestine despre Sfanta Treime, inteleasa ca fundamentul mai presus de fire al comuniunii universale, dar si grava subminare a spiritualitatii crestine, prin alterarea ei in sens individualist. De aceea nu mai este vorba de comuniune, ci de agresiune.

 

B. Un alt principiu care guverneaza formatiile sectare consta in totala lor depen­denta fata de cei pe care ii considera liderii lor religiosi. Sectele acuza Biserica noastra ca, prin cultul sfintilor, se prosterneaza inaintea oamenilor, in loc sa se inchine lui Dumnezeu. Respingand cultul sfintilor, ei ar aduce adevarata adorare lui Dumnezeu. in realitate, este vorba de o diversiune perfida menita sa ascunda caracterul funciar antropocentrist al sectelor. Daca Biserica Ortodoxa cinsteste pe sfinti, nu face aceasta din tendinta de a aseza omul in locul lui Dumnezeu, fiindca una este inchinarea sau adorarea lui Dumnezeu si alta cinstirea sfintilor, ci ca sa preaslaveasca pe Dumnezeu si puterea luminii dumnezeiesti care sta la temelia vietii curate si transfigurate a sfintilor. Cei care trebuie sa fie infierati pentru tendinte funciar antropocentriste sunt sectantii, fiindca in masura in care resping cultul  sfintilor, in aceeasi masura se prosterneaza inaintea acelor oameni care joaca rolul de inte­meietori ai sectelor respective si ii aseaza adesea chiar deasupra lui Dumnezeu.

 

In timp ce intreaga viata si existenta a Bisericii Ortodoxe se desfasoara sub semnul prezentei nevazute a lui Hristos, Arhiereul vesnic, care este in acelasi timp atat in cer, pe scaunul slavei ceresti cu Tatal, dar si in Biserica, prin lucrarea Duhului, preotul avand rolul de simbol vazut al prezentei nevazute a lui Hristos - sectele izoleaza pe Hristos in cer si fac pe adeptii lor sa devina total independenti de liderii lor religiosi. in locul lui Hristos, ca Dumnezeu si Om, aseaza omul in locul Sau, sub trei aspecte diferite. Mai intai este vorba de putere absoluta pe care un astfel de intemeietor de secta si lider o dobandeste asupra sectei respective. Aceasta se infatiseaza inaintea supusilor sai ca un om dotat cu forte si ca­litati neobisnuite si carora adeptii le atribuie chiar si puteri supranaturale: este un trimis al lui Dumnezeu, care va crea familia ideala la scara universala.   

            

Neofitul devine membru al unei comunitati in care trebuie sa dea dovada de stric­ta ascultare fata de "supraveghetori" si fata de lideri, pentru ca astfel sa se incadreze in direc­tivele emise regulat de catre Asociatia teocratica, insarcinata sa raspunda tuturor prob­lemelor existente, chiar si celor de constiinta. Apoi, este vorba de o adevarata "spalare a creierului" si de "programare ideologica" menite sa anuleze personalitatea adeptilor si sa-i transforme in instrumente care executa orbeste ordineje care vin din partea liderilor reli­giosi. Acest mecanism functioneaza adesea sub infatisari deosebite si consta dintr-o adezi­une totala ia grupul care ii face pe adept sa nu mai poata trai in afara sa. Adeptul isi pierde capacitatea de a gandi si a trai independent. Uneori devine incapabil chiar de a-si gestiona propriul buget. Perspectiva ca va trebui sa traiasca pe propriile sale picioare, departe de spri­jinul si legaturile sectei, reprezinta o incercare extrem de dificila. Sectantul adevarat se identifica trup si suflet cu miscarea sa mai mult decat cu oricare grup social. Ritualurile, juramintele, secretul si initierea gradata, intaresc aceasta posesiune si dependenta totala a adeptilor de liderii lor religiosi, pana la anularea capacitatii creative a omului si la moartea spirituala, iindca orice secta totalitara este repetitiva si nu genereaza nou. In fine, mai este vorba de faptul ca adeptii unei secte sunt obligati sa contribuie, prin activitatea ior progra­mata, la sporirea beneficiilor materiale, economice sau financiare ale sectei. Sectele nu se ocupa de spiritualitate, ci de "business", fiindca acesta este criteriul eficacitatii lor. Se cunoaste prea bine ca multi dintre fondatorii de secte sunt miliardari, care se intereseaza mai mult de viata de aici, de cea pamanteasca, decat de cea cereasca. Se predica chiar o "Evanghelie a prosperitatii", care are in vedere numai binele individual, departe de duhul autentic al lui Hristos, nu este de mirare daca sectele, in locul unei spiritualitati a bunatatii, omeniei, si iubirii fata de aproape, genereaza egoism si agresivitate.

 

C. Tot principiu poate fi considerat si tendinta sectelor de a relativiza Sfanta Scriptura. Ele fac parada de pretuirea pe care o atribuie Sfintei Scripturi si acuza Biserica Ortodoxa ca tine seama rnai mult de Traditie, decat de Scriptura. in realitate, sectele au o atitudine extrem de duplicitara fata de Biblie. Ne gandim inainte de toate la interpretarea tendentioasa a Sfintei Scripturi de catre secte, care se marginesc sa invoce in sprijinul pro­priei lor doctrine anumite texte din Sfanta Scriptura, cum ar fi cele in care este vorba de predestinatie, si sa faca abstractie de alte texte, in legatura cu mantuirea subiectiva a credin­ciosilor, cum este afirmatia biblica ca "credinta fara fapte este moarta" (Iac. 2,4). Apoi, estt vorba de tendinta sectelor de a pune in circulatie invataturi sectare care vorbesc de dati Parusiei, de "imparatia de o mie de ani, inaintea invierii obstesti", destinata doar adeptilor proveniti din sectele milenariste, de revenirea lui Hristos pe pamant, la cateva secole dupa inaltarea Sa la cer, ca sa infiinteze secta mormonilor, si multe altele. Dar ce este mai grav, consta in faptul ca sectele sustin chiar invataturi total opuse Sfintei Scripturi. Avem in vedere pe langa unele invataturi care vor sa acrediteze ideea unui botez al apei si altul al Duhului, de practica botezului numai pentru cei adulti, de respingerea Traditiei, a preotiei sau a jertfei euharistice, si acele invataturi care se declara in favoarea hirotoniei femeilor, a homosexualitatii, a individualismului sau secularizarii, care nu numai ca nu au nimic comun cu Sfanta Scriptura, dar sunt potrivnice ei. Daca mai adaugam la toate acestea si alte invata­turi esoterice luate din religiile orientale, ca reincarnarea, panteismul sau intelepciunea pri­mordiala, iau din domeniul fictiunilor stiintifice, ca extraterestrii, ne dam seama de imensa confuzie si dezorientare pe care o produc sectele in lumea contemporana din cauza propagarii unor invataturi care intra in conflict cu Revelatia divina cuprinsa in Sfanta Scriptura.

 

D. Electia divina poate fi considerata si ea ca principiu ce sta la baza fenomenului sectar. Se stie prea bine ca agresivitatea sectelor fata de Biserica noastra isi are originea ei, printre multe altele, si in asa-zisa doctrina a electiei divine sau a predestinatiei. Tinand seama mai mult de Vechiul Testament decat de Noul Testament, fiindca in Vechiul Testament se vorbeste despre poporul ales, sectele cauta sa sadeasca in constiinta adeptilor ca fac parte din tagma celor alesi de Dumnezeu spre mantuirea vesnica. Scopul principal al acestei doctrine, care nu are nimic comun cu Noul Testament, care ne spune ca Hristos a venit pentru mantuirea tuturor, este acela de a flata orgoliul adeptilor unei organizatii sectare, cu unii ce s-ar bucura de favoruri divine in comparatie cu muritorii de rand, si pen­tru ca sa-i transforme, pe aceasta cale, in instrumente docile in mainile celor ce comanda secte. Apartenenta unui adept la secta, dar si acumularea de capital financiar sau recrutarea de noi adepti, reprezinta criteriile care permit sectantilor sa aiba certitudinea electiei lor divine si sa patrunda astfel in tainele Divinitatii. Pe aceasta cale, electia divina devine mijloc care scuteste adeptii unei secte de efort spre sfintirea personala si temei pentru activitatea prozelitista a sectelor. Este vorba de un activism orizontal care determina pe sectanti sa-i asalteze pe credinciosii nostri prin statiile de metrou sau la ei acasa, cu scopul de a spori pro­priile lor randuri, dar care nu face decat sa sporeasca agresivitatea din fiinta unor oameni pusi in slujba faramitarii adevaratei Biserici a lui Hristos.

 

Trebuie sa adaugam la toate acestea si faptul ca teoria predestinatiei sau electiei divine isi are explicatia ei intr-o conceptie radicala referitoare la caderea omului in pacat. Potrivit acestei conceptii, pacatul stramosesc ar fi avut urmari atat de grave incat ar fi dis­trus radical chipul lui Dumnezeu din om. Din aceasta cauza omul nu mai poate contribui la propria mantuire subiectiva, astfel ca Dumnezeu singur este Cel care hotaraste destinul etern al omului, alegand pe cei predestinati la mantuire, sau chiar pe cei care vor fi condamnati la osanda vesnica. O astfel de doctrina, care este total lipsita de orice temei biblic, are doua consecinte grave. Pe de o parte, transforma pe Dumnezeu in autor al raului si lipseste omul de contributia personala in procesul propriei lui mantuiri, iar pe de alta parte, obliga sectele sa adopte o atitudine negativa fata de lumea vazuta ca. lume materiala, sa predice sfarsitul ei apocaliptic. Din aceasta cauza sectele desfasoara o sustinuta activitate menita sa difuzeze in randul cetatenilor sentimentele apocaliptice. Nu este intamplator daca intalnesti prin orase la tot pasul Martorii lui Iehova care distribuie cu generozitate "Turnul de veghe", revista ce cauta sa sustina in randul omului obisnuit frenezia asteptarilor apocaliptice. Dar tot atat de grav este si faptul ca din aceleasi motive, sectele lupta impotriva culturii si unitatii spirituale a neamului, fiindca sunt incapabile sa creeze cultura, ca unele ce manifesta desconsiderare fata de natura umana si natura creatiei in general.

 

Impotriva teoriei electiei  sau predestinatiei  divine pledeaza intreaga Sfanta Scriptura vdre ne arata ca "Dumnezeu voieste ca tot omul sa se mantuiasca si la cunoasterea adevarului sa vina" (I Tim. 2,4). Cu toate ca pacatul stramosesc a alterat chipul lui Dumnezeu din om, Totusi nu l-a distrus in mod radical. Aceasta se vede din faptul ca omul a continuat sa savarseasca binele dupa caderea sa in pacat, ca filosofia greaca a fost consi­derata ca pedagog al lumii pagane fata de Hristos, ca Hristos a venit sa mantuiasca lumea tocmai fiindca pacatul n-a surpat chipul lui Dumnezeu din om. Mantuitorul n-a venit sa izbaveasca doar pe unii dintre oameni, sau numai o parte din creatie, fiindca inainte de a fi Mantuitor al lumii este Creatorul ei. De aceea, mantuirea adusa de Hristos are dimensiune cosmica, imbratisand omul si creatia, in virtutea iubirii Sale negraite, impreuna cu Tatal si Duhul Sfant. Scopul fundamental al Bisericii, in aceasta perspectiva nu este de a seculariza lumea, asa cum pretind si actioneaza sectele care arunca oprobiul asupra intregii creatii vazute, ci sa sfinteasca si sa transfigureze omul si creatia in Hristos, prin lucrarea Duhului Sfant, potrivit cu vointa Tatalui ceresc. Prin lupta pe care o duc impotriva Bisericii lui Hristos,- sectele lupta impotriva comuniunii si promoveaza agresiunea. Din momentul in care fac abstractie de dimensiunea ontologica a rascumpararii in Hristos nu mai pot ajuta omul sa depaseasca egoismul din el si sa inainteze spre comuniunea si asemanarea cu Dumnezeu, ele au adus prejudicii grave crestinismului si au contribuit substantial la crize spirituale care ne confrunta astazi.

 

S-a cautat sa se alcatuiasca o lista cu motivele care ii determina pe anumiti indivizi sa adere la formatiunile sectare. Nu se poate intreprinde o adevarata analiza a fenomenului sectar daca nu se iau in consideratie aceste motivatii; dar tot atat de important este de a scoate in evidenta fragilitatea si netemeinicia lor. Se spune, spre exemplu, ca sectele isi recruteaza adeptii din randul celor ce cauta o apartenenta sau stare de comuniune, ca reactie impotriva unei societati depersonalizate. Este adevarat ca societatea secularizata in care traim astazi tinde sa scufunde omul in singuratate, fiindca este vorba despre o societate care nu se mai gandeste la aproapele, este o societate individualista, animata de dorinte dupa efi­cienta si profit material. intr-o astfel de situatie, gruparea sectara ii ofera individului senti­mentul apartenentei la grup care reprezinta un raspuns la singuratatea care il confrunta din punct de vedere social. Dar tot atat de adevarat este ca sectele nu pot oferi cadrul unei comu­niuni autentice, pentru doua motive. Pe de o parte, fiindca distrug fundamentul comuniunii care este Sfanta Treime prin relativizarea lui Hristos si a Duhului Sfant, asa cum s-a vazut, datorita separarii lucrarii Duhului de lucrarea lui Hristos. Pe de alta parte, fiindca individul este supus in cadrul sectei unui proces de depersonalizare cu scopul de a-l transforma in instrument docil menit sa execute orbeste ordinele care ii vin de la superiorii sai. Aceasta cu atat mai mult cu cat exista secte care cultiva in randul adeptilor ura fata de proprii lor parinti, din dorinta de a-i face sa devina total dependenti de conducatorii sectei. Sunt extrem de numeroasa cazurile in care parintii se plang de metodele folosite de sectanti pentru a-i instraina de propria lor familie. Sentimentul de apartenenta si comuniune este o simpla iluzie care ascunde trista realitate a manipularii omului pentru profituri personale, pentru pofta de dominatie si exploatare.

 

Se mai spune ca sectele reusesc sa ademeneasca adeptii prin faptul ca raspund la nevoia acestora de a obtine raspunsuri precise, factori de siguranta, intr-o lume aflata in schimbare rapida, in care certitudinile traditionale par sa cedeze sub socul punerii lor in dis­cutie. Am aratat deja ca invatatura de credinta crestina a fost profund devalorizata fie prin alterarea Sfintei Scripturi cu invataturi pur omenesti, fie ca a fost amputata de adevaruri de credinta fundamentala, fara de care nu poate exista o religie, cum ar fi preotia, jertfa sau Traditia. Sectele nu pot oferi raspunsuri mai clare si mai precise, fiindca ele au alterat adevarul de credinta adus de Mantuitorul, cu "basme" izvorate din mintea unor oameni surexcitati din punct de vedere religios.

 

Ceea ce ofera sectele adeptilor lor, in marea lor majoritate ignoranti in materie de adevar si doctrina crestina, este siguranta cu care asa-zisii "profeti" sau "guru" isi debiteaza propriile lor nascociri religioase in fata ascultatorilor, intr-o societate care se confrunta cu o explozie de conceptii si doctrine religioase care se anuleaza reciproc producand peste tot confuzie si dezorientare. "Profetii improvizati" frapeaza cu fanatismul propriilor convingeri religioase. Siguranta pe care o ofera sectele nu este nimic altceva decat o revarsare de fanatisme care se transmit adeptilor, pentru ca si acestia sa devina, la randul lor, agresivi si fanatici. Iar fanatismul si agresivitatea pe care sectele le manifesta fata de Bisericile cu suc­cesiune apostolica provine dintr-o credinta lipsita de iubire. Poate ca sunt formatii sectare care predica iubirea de Dumnezeu si aproapele, dar din momentul in care nu dispun de o spiritualitate capabila sa elibereze omul din catusele egoismului individualist - fiindca spi­ritualitatea lor nu poate sublima egoismul din fiinta omului - predica despre iubire ramane o abstractie care nu poate cobori in viata de toate zilele a credinciosului, nu poate deveni o realitate.

 

Se mai spune ca sectele ofera un raspuns celor ce cauta integralitatea intr-o armonie totala, de natura psiho-corporala si psiho-spirituala, de inspiratie orientala, care da nastere unor numeroase grupuri de terapii ce functioneaza ca inlocuitori de religii. Toate sectele de inspiratie orientala, cum ar fi Baha'i sau New Age, pretind ca ele sunt capabile sa realizeze ceea ce nici o religie nu a fost capabila sa infaptuiasca, adica armonia omului cu sine insusi si cu natura. Dar aceasta armonie pe care sectele orientale o trambiteaza cu atata patos ramane un vis frumos si o aspiratie laudabila, care nu are prea multe in comun cu realitatea, pentru doua motive : intai, pentru faptul ca aceste secte fac abstractie de pacat, care a alte­rat fiinta omului. Lipsa preocuparii fata de pacat le permite acestor secte sa se considere ca fiind superioare tuturor celorlalte religii, sa se considere ca religie universala; dar tocmai absenta pacatului din preocuparile lor spirituale si morale le face sa devina inferioare oricarei religii, care stie ca omul nu-si poate gasi propria armonie atata vreme cat nu-si poate vindeca fiinta lui stricata de pacat. Oricine face abstractie de pacat, acela pierde sensul rea­litatii.

 

Apoi, armonia la care se refera aceste secte nu mai este rezultatul unei spiritualitati care sa duca la extirparea pacatului din natura omului si care sa-i permita sa-si regaseasca comuniunea cu Dumnezeu, cu sine si cu creatia intreaga, ci al unor tehnici impersonale, care il duc pe om, in ultima instanta, sa-si piarda libertatea fata de natura si sa devina un sclav al fortelor cosmice, adica sa-l scufunde in panteismul din care l-a scos crestinismul, si care a constituit cel mai mare obstacol in calea progresului uman, fie stiintific, fie tehnic, fie eco­nomic. Daca lumea a treia este teatrul atator suferinte si mizerii de nedescris, aceasta se datoreaza in buna parte si unor astfel de credinte care l-au impiedicat pe om sa actioneze asupra naturii pentru a inregistra progrese sociale si economice. Pe langa toate acestea, tre­buie apoi sa mentionam ca in timp ce armonia de care vorbesc sectele orientale are caracter eminamente impresionai si scufunda si dizolva individual in masa anonima a naturii, comu­niunea din punct de vedere crestin are caracter personalist fiindca tinde la afirmarea omului ca persoana zidita dupa chipul personal al Creatorului ei. De fapt, armonia de care vorbesc sectele orientale am cunoscut-o si noi, intr-o alta forma, dar cu acelasi continut; este vorba de experienta comunist - colectivista care a sfarsit lamentabil.

 

Un alt motiv pentru care sectele par sa aiba succes in societatea contemporana con­sta in faptul ca ele ofera cadrul unei recunoasteri sociaie, de participare si angajare activa, prezenta in special in straturile defavorizate ale societatii si a unui conducator harismatic care sa stea la carma si sa elaboreze o directie spirituala. Nimeni nu poate contesta ca in cadrul sectelor fiecare adept are posibilitatea sa se afirme printr-o activitate particulara. Deosebit de alte institutii laice sau ecleziastice unde credinciosii nu au totdeauna constiinta misiunii lor pe care trebuie sa o dezvolte atat in sanul comunitatii, cat si in societate, sectele ofera un cadru unde credinciosii au atributii precise. Dar, dupa cum s-a vazut in expunerea noastra anterioara, adeptii unei secte sunt transformati de cele mai multe ori in simple instru­mente puse in slujba liderului harismatic care sta la carma. Pe de o parte, se flateaza orgo­liul adeptilor prin misiunea care li se incredinteaza, dar pe de alta parte sunt niste simpli pioni meniti sa contribuie la sporirea numarului de credinciosi prin prozelitism, sau prin rotunjirea veniturilor financiare ale conducatorului harismatic fie prin zeciuiala, fie prin alte mijloace care merg uneori si pana la prostitutie. Pentru a face fata prozelitismului sectar, tre­buie sa activam in Biserica sacerdotiul universal a crestinilor, astfel ca fiecare madular al Trupului lui Hristos sa devina un misionar al parohiei.

 

O alta metoda folosita de secte pentru racolarea de adepti este cea de "a pune accentul pe cautarea nepotolita a transcendentei si a experientei religioase personale directe, intr-o lume civilizata care si-a pierdut sufletul". Din acest punct de vedere, sectele exploateaza una din marile carente ale crestinismului apusean care a transformat teologia in pura speculatie despre Dumnezeu, lipsita de continut spiritual, fiindca l-a izolat pe Dumnezeu intr-o transcendenta inaccesibila, departe de viata si trairea crestina. Pentru a depasi impasul in care se gasesc, sectele fac abuz de lucrarea si prezenta Duhului Sfant pen­tru a justifica fenomene iesite din comun, ca vorbirea in limbi, sau alte "revelatii" noi, care depasesc descoperirea adusa de Hristos, fiindca ignora identitatea dintre Hristos si Revelatia divina; in vederea aceluiasi scop practica si purificarea spirituala, folosita de majoritatea sectelor pentru a transforma adeptii lor de fapt in roboti capabili sa execute orbeste ordinele provenite de la superiorii lor. Aceasta practica, straina de spiritul ortodox, consta in "medi­tatie" indelungata pentru a slabi rezistenta psihica a adeptului, "in post" menit sa duca la epuizarea fizica, si la repetarea neincetata a unor slogane menite sa se imprime cat mai adanc in constiinta celor racolati. Pe de o parte, prin asa-zisa "meditatie" si prin "post" se procedeaza la spalarea creierului, iar prin sloganele repetate in mod obsesiv (spre exemplu: "aici am aflat viitorul; viitorul suntem noi"), adeptii sectei sunt programati sa execute in mod orbeste ordinele provenite din partea conducatorului ca un profet superior lui Dumnezeu, pentru recrutarea de noi adepti si pentru sporirea   veniturilor financiare ale sectei prin prestari de servicii si munci oneroase. Sunt secte care obliga pe adeptele lor fe­minine sa practice chiar prostitutia. Toate acestea dovedesc ca experienta transcendentala de care se prevaleaza sectele nu este menita sa ridice pe om la asemanarea cu Dumnezeu, adica sa dobandeasca libertatea de fiu al lui Dumnezeu, ci sa devina, un sclav pus in slujjba unor pofte de putere, de bogatie si dominatie condamnate de Sfanta Scriptura fara drept de apel. In fine, se mai spune despre secte ca ele sunt capabile sa genereze in randul ade­ptilor lor "aspiratia catre o viziune pozitiva a viitorului, privit ca o era noua in opozitie cu o lume in care teama colectiva si apocaliptica creste odata cu violenta, conflictele armate si tulburarile ecologice ale planetei". Aceasta viziune optimista a viitorului, pe care o propovaduiesc sectele in randul celor naivi, isi are explicatia ei in teoria milenarista potri­vit careia adeptii uneia sau alteia dintre secte vor participa la "imparatia de o mie de ani" pe care Hristos o va intemeia inainte de invierea de obste, adica inainte de invierea tuturor oamenilor.

 

Biserica a respins categoric aceasta erezie milenarista, care si-a facut aparitia inca din primul secol de istorie crestina pentru mai multe motive. Este vorba, mai intai, despre marea greseala pe care o comit sectele atunci cand incearca sa. interpreteze "imparatia de o mie de ani" in sens literar, adica materialist, in totala opozitie cu Apocalipsa unde dobandeste o semnificatie simbolica, ca imparatie vesnica a lui Dumnezeu. Expresia se gaseste in Apocalipsa, care se stie ca este o carte a Sfintei Scripturi cu caracter eminamente simbolic. Apoi, Sfanta Scriptura nu vorbeste de doua invieri din morti la Parusia Domnului, una pentru cei ce vor participa la "imparatia de o mie de ani" luata in sens literar, adica a celor predestinati la mantuire, din care fac parte sectantii, si o a doua inviere din morti re­zervata pentru restul omenirii care nu fac parte din categoria celor alesi de Dumnezeu cum se intampla cu sectantii. Pe aceasta cale se introduce o grava discriminare in randul oame­nilor, impotriva Scripturii, care ne spune ca Dumnezeu vrea ca tot omul sa se mantuiasca si la cunoasterea adevarului sa vina (I Tim. 2,14).

Dar ceea ce este tot atat de grav in aceasta interpretare arbitrara a "imparatiei de o mie de ani" consta in faptul ca sectele obliga pe adeptii lor sa se hraneasca cu iluzia unei lumi a viitorului, care nu are nimic comun cu realitatea lumii prezente. Pe de o parte, sectele considera lumea in care traim ca lume total distrusa de pacat si uitand ca este creatia lui Dumnezeu, iar pe de alta parte propovaduiesc neincetat iminenta ei distragere chiar de catre Creatorul ei, ca si cum Dumnezeu s-ar dezice pe Sine insusi. Apoi, sectele pretind ca ele reprezinta viitorul omenirii intr-o lume sortita pieirii. Cu alte cuvinte, formatiile sectare tra­iesc cu impresia ca ele reprezinta adevarate enclave inchise si total separate de restul lumii. Martorii lui lehova merg pana acolo incat prefera sa-si vada copiii murind decat sa faca apel la transfuzia de sange. Dar prin aceasta, sectele nu fac decat sa manifeste dispretul lor pro­fund egoist fata de o lume care face posibila existenta lor pe pamant si, odata cu aceasta, sa dea pe fata profunda lor incapacitate de a contribui la aparitia unei lumi mai bune si mai drepte, la o lume a viitorului.

 

In opozitie cu intreaga atitudine a Mantuitorului care a spus ca n-a venit sa osandeasca lumea ci s-o slujeasca, sectele procedeaza in mod cu totul contrariu si in loc sa slujeasca lumea incep sa o condamne. Explicatia acestui fenomen rezida, asa cum am aratat deja, in faptul ca sectele sunt contaminate de doctrina maniheica si neoplatonica, ce consi­dera ca materia este rea si mantuirea nu se mai realizeaza decat prin fuga sau evadarea din materie. Teologia rasariteana a depasit acest dualism maniheic atunci cand a pus la temelia intregii ei spiritualitati invatatura ca Dumnezeu S-a facut om pentru ca omul sa se indumnezeiasca.

 

Este adevarat, in aceasta lumina, ca lumea "cerului nou si a pamantului nou", lumea imparatiei lui Dumnezeu, va fi diferita de lumea de aici, de lumea in care traim noi, dar aceasta nu prin distrugere, ci prin transfigurarea ei in Hristos. Materia nu va fi distrusa, ci curatita de pacat si sfintita prin lucrarea Sfintei Treimi. Din punct de vedere crestin, cu toate ca Biserica nu este din lume, ea ramane in lume, fiindca rolul ei este de a duce in lume valorile crestine ale iubirii si comuniunii. Asa dupa cum Hristos prin intruparea Sa si intrea­ga opera de rascumparare S-a implicat in lume, tot asa si Biserica nu este chemata sa fuga de lume, ci sa lupte pentru transfigurarea lumii in Hristos. Avem aici dovada ca sectele nu pot schimba lumea, fiindca nu au o spiritualitate capabila sa depaseasca egoismul si indi­vidualismul, agresivitatea si prozelitismul, pentru a sfinti omul si creatia in Hristos si Biserica, prin Duhul Sfant.

 

Una din marile diieme ale crestinismului contemporan consta in oscilatia dintre Hristos si Duhul Sfant. Exista, pe de o parte, tendinta de a pune accentul pe institutia eclezi­astica legata obiectiv de Hristos, in detrimentul prezentei si lucrarii Duhului Sfant, dupa cum exista tendinta contrara de a da prioritate Duhului Sfant fata de elementul institutional. Daca prima tendinta este extrem de evidenta in eclesiologia catolica, unde se pune accentul pe Biserica vazuta, cea de a doua tendinta este specifica formatiilor sectare care fac abuz de pnevmatologie in detrimentul hristologiei. Separatia dintre Hristos si Duhul Sfant are con­secinte profunde pentru crestinismul contemporan, fiindca in momentul in care se introduce dihotomie intre Fiul si Duhul, atunci nu se mai aseaza la baza vietii crestine principiul comu­niunii, care astfel ramane o simpla metafora pioasa, ci individualismul. Hristos si Duhul Sfant sunt surprinse ca persoane izolate una fata de cealalta, devenind astfel temei pentru o conceptie individualista a vietii crestine, care submineaza principiul comuniunii. De altfel, toate principiile la care ne-am referit promoveaza individualismul.

 

Nu este de mirare, in aceste conditii, daca un analist occidental spune ca "totul se petrece ca si cum crestinismul ar fi incetat sa mai fie un sistem globalizat si unificat, ce tre­buie considerat in bloc, pentru a deveni un ansamblu de "piese detasate", oferit compoziti­ilor personale libere, adeziunilor selective la un numar nelimitat de credinte, de practici, de prescriptii. Acest sistem de religie "a la carte" inseamna refuzul unei institutii care sa regu­larizeze practicile si credintele unei ortodoxii - in favoarea principiului suveranitatii indi­viduale".

 

In societatile occidentale, spune acelasi analist, descompunerea elementului reli­gios este forma actuala majora a procesului de secularizare care s-a realizat mai intai printr-o repunere in discutie a religiei si prin adaptarea sa fata de formele de gandire care distrug farmecul lumii (in mod deosebit de gandire stiintifica), fata de idealurile de autonomie sociala si personala. Acest proces de descompunere trebuie pus in legatura cu situatia sociala aparent paradoxala. Ideea de adevar, in sensul de adevar global si absolut, s-a naruit. Marile sisteme ideologice care pretindeau ca detin adevarul lumii si sensul istoriei sunt con­siderate de acum inainte ca niste "adevarate basme", ca "religii seculare";ideea ca stiinta ar putea ajunge, cel putin teoretic, la adevarul lumii tine de domeniul scientismului desuet. Se observa, insa, in acelasi timp, certitudinea individuala si ca fiecare trebuie sa foloseasca toate mijloacele de care dispune pentru a ajunge la aceasta fericire. Religia poate, in acelasi timp, sa continuie in diferite moduri, o resursa foarte utila. Iata astfel motivul principal pentru care sectele prolifereaza cu atata intensitate in zilele noastre. Dupa ce decenii intregi am fost obligati sa traim in regimul colectivismului, iata ca astazi se fac mari presiuni asupra noastra ca sa ne raliem la un mod de viata individualist si sectar. Traim mai mult ca nicio­data explozia debordanta a individualismului.

 

Impotriva acestor tendinte individualiste si sectare trebuie sa afirmam cu toata vigoarea ca omul n-a fost creat de Dumnezeu pentru autonomie si individualism ca expre­sie a egoismului care l-a prabusit pe Adam, ci pentru comuniunea cu Dumnezeu si semeni in Hristos, ca Noul Adam. Nici Hristos si nici Duhul Sfant nu pot fi considerati ca piloni ai individualismului, fiindca Hristos in Duhul Sfant, dupa vointa Tatalui este principiul comu­niunii uniVersale, inelul de legatura si comuniune dintre Treime si cosmos prin Biserica.

 

Intemeindu-se pe acest principiu fundamental, Biserica Ortodoxa are resursele teo­logice si spirituale pentru a face fata prozelitismului sectar, dar acest principiu fundamental trebuie sa fie bine cunoscut de credinciosi si preoti in toate implicatiile lui. In vederea aces­tui fapt, avem datoria sa ne ocupam in mod sustinut si organizat de catehizarea credinciosilor. Cu toate ca poporul nostru a ramas un popor credincios, dupa aproape o jumatate de veac de ateism de stat, are nevoie totusi de catehizare ca sa cunoasca invatatu­ra de credinta si sa cunoasca ce inseamna Hristos si Duhul Sfant in Biserica si cosmos, pen­tru a inceta sa mai fie o prada usoara in ghearele prozelitismului furibund la care asistam astazi.

 

Apoi, trebuie avut in vedere ca Biserica, departe de a fi o simpla institutie pentru prestarea de servicii publice sau particulare (botez, cununie, inmormantare, Te-Deum), ramane in esenta comuniune si comunitate de credinciosi in jurul Capului Hristos, prin lucrarea Duhului Sfant, ca sa se poata inalta astfel la Tatal ceresc. Daca nu vom reusi sa dez­voltam si sa aprofundam sentimentul de comuniune si de solidarizare dintre credinciosi la nivel de parohie, Biserica va ramane ca o cetate lipsita de ziduri de aparare impotriva prozelitismului sectar.

 

Dar trebuie sa ne preocupam, in acelasi timp, si de promovarea apostolatului laicilor in societate, ca sa-si apere singuri adevarul de credinta si sa-l propovaduiasca in mediul lor de activitate, sa se angajeze in opera filantropica a Bisericii, pentru sprijinul si mangaierea celor necajiti, bolnavi, insingurati, abandonati sau lipsiti de mijloace de trai, si sa contribuie prin comportarea lor crestina la depasirea climatului de ura, violenta sau agre­sivitate si prin promovarea valorilor autentic crestine, iertare, bunatate, omenie, comporta­ment civilizat, in cadrul societatii, cu ajutorul si puterea lui Hristos. Preotul trebuie sa aiba permanent in minte si sa aminteasca neincetat credinciosilor cuvintele lui Hristos : "Cine nu ma va marturisi pe Mine inaintea oamenilor, nici Eu nu-l voi marturisi inaintea Tatalui  ceresc". Biserica noastra stramoseasca are un caracter profund contemplativ si acest lucru este o adevarata binecuvantare cereasca pentru lumea in care traim, dominata de raceala tehnologiei si a stiintei. Dar aceasta contemplatie va fi adevarat roditoare de desavarsire si mantuire doar atunci cand se converteste in misiune, asa cum ne-a aratat Hristos, asa cum ne-au aratat Apostolii, asa cum ne-au aratat Parintii si toti martirii si marturisitorii de la inceput si pana astazi. Daca vrem sa depasim fenomenul sectar si agresivitatea lui fata de Biserica noastra ortodoxa, trebuie sa imbratisam deopotriva contemplatia si misiunea.

 

Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu

.

08 Octombrie 2007

Vizualizari: 5413

Voteaza:

Principii care stau la baza formatiilor sectare 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE