Prizoniera minciunilor

Prizoniera minciunilor Mareste imaginea.

Soţului poţi să-i pui coarne, dar sorţii - niciodată

Toţi prietenii o invidiază. Pentru că o astfel de viaţă, ca a ei, se întâlneşte doar în romanele de dragoste. Bărbatul pe care îl iubeşte ea, grijuliu, îndrăgostit lulea, este, atenţie, chiar şi după 14 ani de viaţă comună, soţul ei. Fiul jovial, în clasa a doua, este aproape genial, iar casa este o minunăţie.

Totuşi, ea o invidiază pe vecină, care abia reuşeşte să se ajungă cu banii până la sfârşitul lunii, când ia salariul. O invidiază pe o prietenă care creşte singură un copil. O invidiază pe sora ei, care se ceartă tot timpul cu soţul alcoolic. Ea visează ca propriul soţ să fie mai puţin gentil cu ea; ca fiul să aibă note mai mici; ca cei doi bărbaţi din casa ei să nu fie atât de buni prieteni, jucând în fiecare duminică fotbal în curtea blocului.

Ce să zici: dama nu mai poate de bine! Ea este, într-adevăr, nefericită.

Incă din prima tinereţe, Ludmila Lunina a decis că familia ei nu va semăna cu cea în care a crescut. Toate amintirile din copilărie erau legate, într-un fel sau altul, de chipurile crispate, încruntate ale tatălui şi mamei, preocupaţi încontinuu de economisire, dobândirea hranei, creşterea celor cinci copii. Liusea purta rochiţele surorii mai mari, bani de film primea o dată sau de două ori pe an, iar casetofonul a fost visul ei neîmplinit. Sigur că în orăşelul lor nici ceilalţi oameni nu erau prea bogaţi, dar chiar şi aşa Liusea resimţea sărăcia familiei.

- Ce mai vrei ?, o întreba mama, auzindu-i văicărelile. Nu vezi că eu şi tatăl tău abia reuşim să facem faţă?! Sunteţi cinci şi toţi aveţi haine şi de mâncare, slavă Domnului...

„Dar de ce trebuia să naşti cinci copii?", voia să întrebe Liusea, dar nu îndrăznea.

Ii plăcea foarte mult să meargă în vizită la o colegă şi să se uite la televizor, la filme, pentru că televizorul lor vechi, alb-negru, era demult o relicvă, acoperită cu un ştergar... In toate filmele, protagonistele sărace deveneau bogate şi fericite, pentru că apărea EL: un om bun, cu suflet mare şi frumos la chip. Liusea era sigură că şi pe ea o aşteaptă aceeaşi soartă. Trebuia doar să rabde până la sfârşitul şcolii şi să plece acolo unde toate visele devin realitate: în Capitală.

Artem îi aducea, la cămin, iaurt şi salam, pe care îl tăia şi făcea sandvişuri. Le înfrumuseţa cu-pătrunjel şi le aşeza pe farfurie. Liusea se năpustea asupra lor, dar se oprea, după un timp, şi întreba:

- Tu de ce nu mănânci ?

- Nu vreau, sunt sătul, mănâncă tu!, spunea Artem şi-i întindea ultimul sandviş. Mai târziu ea îl vedea, cu coada ochiului, cum rupea câte o bucăţică din pâinea care era pe pervaz.

Artem îi dăruia lăcrămioare şi liliac. Tinerii se plimbau cu orele prin Moscova, se sărutau îndelung, vorbeau foarte mult şi tot li se părea că mai au de spus multe.

El era darnic, cu sufletul mare şi frumos. Numai că, la fel ca Liusea, nu avea bani. La fel ca ea, a venit din provincie şi s-a cazat într-un cămin studenţesc. Mânca săptămâni întregi chifle cu apă, doar ca să-i poată dărui Liusei flori; mergea în aceiaşi pantofi vechi, pentru a-i cumpăra Liusei o bluză nouă. Lucra serile, dar nu-i ajungeau banii decât pentru a o invita pe Liusea la o cafenea sau la o piesă de teatru mai ieftină. Moscova cea frumoasă şi luminoasă, cu cluburi şi restaurante, vitrine strălucitoare şi maşini scumpe rămânea şi pentru el la fel de inaccesibilă, ca şi în copilărie. Oricum, Liusea se topea de fericire.

Odată, el i-a adus un pisoi dungat:

- II cheamă Frăţiorul!

- Ai înnebunit ?!, a zis ea. Nu mă lasă cu el la cămin!

- Nici nu e nevoie! M-am angajat în altă parte şi vom închiria o cameră, undeva. De aceea, domnişoară, vă cer mâna...

Ea şi-a venit în fire atunci când Frăţiorul a început să miaune foarte tare. Cei doi îndrăgostiţi stăteau lipiţi unul de altul, în mijlocul camerei, iar lacrimile ei picurau de bucurie pe blăniţa pisoiului.

Cât timp a trecut până când ea şi-a dat seama că visul ei nu se împlinise, până la urmă? Un an, doi sau trei? Nu ţine minte sigur.

După ce a trecut perioada de încântare iniţială, Liusea s-a pierdut cu firea. In jur domnea capitalismul sălbatic, prietenii se angajau în corporaţii, unii îşi făceau afaceri prospere, alţii dădeau faliment... Doar ea cu Artem trăiau ca odinioară: după absolvirea facultăţii el se angajase ca medic la un spital de pediatrie, iar ea contabil la o firmă micuţă. închiriau o cameră, se îmbrăcau în haine chinezeşti, ieftine şi economiseau tot timpul: ca să-şi cumpere frigider, maşină de spălat, să meargă în concediu...

„Rămâne doar să mai nasc cinci copii şi apoi să fiu exact ca mama...", gândea Liusea cu amărăciune.

Intre timp s-a ajuns la discuţiile despre copii şi acestea se repetau din ce în ce mai des.

- Ce să mai aşteptăm?, întreba soţul. Hai să facem un copil! Frăţiorul se plictiseşte aşa, adăuga el, încercând să dezamorseze situaţia, în timp ce o vedea pe Liusea tot mai încordată.

- Eu nu am nimic împotrivă, spunea ea. Dar acum nu se poate. Trebuie să ne punem pe picioare...

Ii explica despre preţul scutecelor de unică folosinţă, despre cărucioare, chiria pentru un spaţiu mai mare şi că nu vrea să le ofere copiilor ei aceeaşi sărăcie în care crescuse ea.

- Ii vom creşte noi cumva, tot spunea Artem.

- Este prea puţin doar să-i creşti. Nu vreau ca fiul sau fiica mea să meargă doar de două ori pe an la cinema...

- Găsim bani şi de cinema, spunea el.

- Doamne, cum de nu înţelegi, Tioma? Dacă găsim bani de cinema, nu vom avea de altceva... Asta nu e viaţă: să tot numeri banii până la următorul salariu!

El încerca să câştige mai mult. Făcea ore suplimentare, dar situaţia materială nu se schimba radical.

- Poate că îţi vei deschide un centru medical particular ?, propunea ea, neîncrezătoare.

El lăsa mâinile în jos:

- Nu ştiu ce să mai fac. Nu ştiu şi nu înţeleg cum funcţionează astea...

- Atunci, angajează-te la o policlinică privată!...

- Voi încerca... Numai să-l externeze pe Vădim, că are nişte probleme...

Mai târziu nu putea lăsa spitalul pentru Masa, Igor, Alena...

- Copiii străini ţi-s mai dragi decât ai tăi!, îl certa soţia. Simţindu-se vinovat, Artem încerca să facă rost de bani, dar nu reuşea.

- Probabil că sunt un medic slab, spunea el, întorcân-du-se cu mâinile goale la soţie.

Liusea simţea cum i se face inima cât puricele:

- Eşti un medic extraordinar!

Nici ea nu era afaceristă înnăscută şi îşi dorea un copil. Dar voia şi să trăiască bine!

- Spune, Temik, ce-ai face dacă te-aş înşela?, l-a întrebat ea, într-o zi, prostindu-se. M-ai ucide?

Şi imediat i-a părut rău de gluma prostească. Pentru că soţul nu a zâmbit, ci a răspuns, foarte serios:

- Ei, cum să te omor... Probabil că aş muri eu, de necaz. Igor a apărut fără voia ei: a intrat brusc în viaţa ei, ca acea rafală de vânt a vieţii inaccesibile pe care şi-o dorea ea atât de mult. Era mai mare decât Ludmila cu 16 ani şi conducea o firmă. Bogăţia îi venea bine, la felul cum arăta el. Făcea parte dintre cei care au ajuns bogaţi peste noapte. Doctor în ştiinţe, el se orienta tot timpul spre o altă sferă de activităţi. Ludmila nu a rezistat, pur şi simplu, în faţa insistenţelor lui boiereşti.

Patru luni, cât a durat idila lor, i s-au părut ca un film în care ea nu era protagonista, ci doar privea, dintr-o parte. Restaurantele, cazinourile, buchetele mari de trandafiri, weekend-urile la vilă... Ea era atât de uimită de cele ce i se întâmplau, încât nu se mai gândea la Artem. Nu făcea decât să-şi urmeze instinctul şi să se simtă bine. Dacă era fericită? I-ar fi fost greu să răspundă la o asemenea întrebare...

In curând s-a îmbolnăvit mama lui Artem şi el a plecat pentru o lună la aceasta. In acest timp, Igor a dus-o pe Ludmila la Londra, pentru o săptămână. La întoarcere, ea îşi depăna impresiile:

„Ei, uite că am fost şi bogată... Este plăcut, aşa-i... Dar nu e nimic deosebit... Sigur că banii îl fac mai atractiv pe bărbat..."

Dintr-odată a simţit nevoia să-l vadă pe Artem; să-l cuprindă şi să nu-l mai lase din braţe...

Sarcina a luat-o prin surprindere. Tatăl nu putea fi Artem, ci doar Igor. Ludmila mergea prin cameră şi îşi freca tremurând palmele, care erau tot timpul umede. Nu ştia ce să facă, nu reuşea să ia o decizie. L-a sunat pe Igor şi i-a spus tot.

- Nu-i nimic, iepuraş, i-a zis acesta. Ştii că nu pot să mă însor cu tine, pentru că am familie, soţie, copii. Asta e sfânt!

- Nici eu nu mă despart de Artem!

- Ei! a zis Igor.

El nu o credea, dar Ludmilei nu-i păsa.

- Sunt sigur că nu aruncă nimeni astfel de bărbaţi pe stradă! Şi care-i problema, atunci?! Mi-ai spus că vrei copii, dar nu vrei ca aceştia să fie săraci. Nu vor fi săraci, te asigur! Aşa că poţi să naşti liniştită!

- Stai, nu am înţeles... dar Artem?

- Ce-i cu Artem? Artem o să fie un tată fericit. Vezi cum faci cu durata sarcinii, plus-minus o lună, şi el te va crede!

- Dar e groaznic!...

- Bărbatul care nu e în stare să aibă grijă de familie nu e un bărbat adevărat! Nu are de ce să-ţi fie milă de el. Mai ales că nu va şti nimic. Va saliva de fericire şi va sări până în tavan!

Ea voia să mai adauge că Artem încearcă să facă tot ce-i stă în puteri ca să rezolve situaţia financiară, dar... nu a zis nimic.

Auzind vestea bună, Artem a luat-o în braţe şi a învârtit-o prin cameră. Această zi a fost ultima din viaţa fericită a Ludmilei.

Igor s-a ţinut de cuvânt. Pentru a nu da de bănuit, el a angajat-o pe Ludmila la el la firmă, cu un salariu la care Artem nici nu visa. Mai târziu le-a cumpărat un apartament, ea spunându-i soţului că e cu credit.

- Ia te uită la Liusea, ce bine s-a angajat! Dar noul tău şef ştie că o să intri în concediu maternal?, întreba Artem.

- I-am spus, a răspuns şoptit Ludmila. Nu are nimic împotrivă...

De fiecare dată când Artem îşi lipea urechea de burta ei, încercând să audă viitorul copil, când visa la viitor, când o hrănea cu fructe, inima Ludmilei era parcă zgâriată de o gheară de fier. Soţul îşi explica iritabilitatea soţiei prin faptul că era însărcinată. Era mult mai tandru, iar ea se simţea tot mai rău.

In noaptea în care s-a născut Saşa, Artem a stat tot timpul în curtea maternităţii. Dimineaţa, el îi făcea cu mâinile pe fereastră şi nu putea pleca de acolo. Mai târziu a sunat şi Igor:

- Felicitări, iepuraş! Şi mie felicitări! Aveam două fete, iar acum am şi un băiat. Poate vin să te iau de la maternitate, ce zici ?! Ei, lasă, că glumesc...

De atunci au trecut opt ani. Artem îl iubeşte pe Saşa la nebunie. Işi petrece tot timpul liber cu copilul; nu doarme nopţile, atunci când acesta se îmbolnăveşte. Numai că ceea ce ar bucura orice mamă o întristează pe Ludmila. Saşa, băieţelul deştept, dezvoltat frumos, îl iubeşte, la rândul lui, pe tatăl grijuliu. Odată, el i-a spus mamei:

- Educatoarea ne-a spus că mama este cea pe care copiii o iubesc cel mai mult. Eu însă îl iubesc pe tata un picuţ mai mult decât pe tine. Nu-i aşa că nu te superi ?

Ludmila ar fi vrut să uite de existenţa lui Igor. Ar fi vrut ca Artem să fie unicul, adevăratul tată. Ar fi crezut şi ea acest lucru, dacă Igor dispărea din viaţa lor. Dar atunci când a încercat să-i refuze sprijinul, acesta a zis indignat:

- Uiţi că acesta este copilul MEU. Eu decid dacă are sau nu nevoie de bani. Ce crezi, că te-ai folosit de mine şi acum mă poţi arunca la gunoi? Nu-ţi va merge!

Ludmila înţelege foarte bine că nu-i va merge şi se teme să-l supere pe Igor. De aceea, Igor îl vizitează adesea pe Saşa, mai demult la grădiniţă, iar acum la şcoală. Vine odată cu Ludmila, ca şi cum ar aduce-o de la serviciu.

De curând i-a spus Ludmilei:

- Fetele mele sunt nişte nenorocite! Am măritat-o pe una în Anglia cu un bogătaş şi, ce crezi, mă sună o dată la două luni. Alta îmi tot cere bani, că nu-i ajung. Doar băiatul îmi aduce bucurii. Ştii, eu cred că el ar trebui să ştie cine este tatăl lui. Nu acum, desigur, dar mai târziu, când va putea înţelege, îi vom spune.

Acum Ludmila ia pastile ca să se calmeze, dar acestea nu o ajută. Aproape că nu mai doarme nopţile. Artem este foarte îngrijorat şi o tot duce pe la doctori... Ea nu se gândeşte decât la faptul că Igor nu se joacă cu cuvintele.

„Se spune că nu există situaţii din care să nu poţi ieşi. Ba există. I-am trădat pe amândoi: şi pe soţ, şi pe fiu. Şi nu pot face nimic ca să îndrept lucrurile..."

Konstantin V. Zorin

Ce li se ascunde tinerilor. Ispitele si bolile acestui veac, Editura Sophia

Cumpara cartea "Ce li se ascunde tinerilor. Ispitele si bolile acestui veac"

 

27 Septembrie 2016

Vizualizari: 436

Voteaza:

Prizoniera minciunilor 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE