Problema cunoasterii, in teologia Sfantului Grigorie de Nazianz

Problema cunoasterii, in teologia Sfantului Grigorie de Nazianz Mareste imaginea.

Filosoful, adică iubitorul de înţelepciune, este un om care leagă într-un singur elan căutarea unei vieţi morale desăvârşite de căutarea înţelepciunii divine. Cunoaşterea realităţilor create şi a Creatorului lor este, de fapt, drumul către îndumnezeire. Astfel, finalitatea cunoaşterii nu are în vedere doar bogăţia intelectuală, ci dobândirea harului care îl va lumina pe om o veşnicie. Pentru Sfântul Grigorie de Nazianz, această înţelegere a fost filosofie pentru propria viaţă, dar şi pentru următorii săi întru Hristos.

Creştinismul şi-a făcut apariţia în lume ca religie revelată, ca mod de viaţă, propovăduind o doctrină a mântuirii şi iubirii, nu ca sistem teoretic şi abstract. Cu excepţia Sfântului Apostol Pavel, despre care credem că s-a confruntat cu filosofii greci în sens academic în Areopag, mesajul creştin a fost unul religios. Cu toate acestea, creştinismul s-a răspândit cu repeziciune, stârnind suspiciune şi ostilităţi nu numai din partea evreilor, dar şi a autorităţilor politice şi a intelectualilor şi scriitorilor păgâni. Adeseori aceste resentimente erau hrănite de o profundă necunoaştere a mesajului creştin. Atacurile împotriva învăţăturii creştine aveau loc la nivel teoretic şi pe motive filosofice, iar ele trebuiau să primească un răspuns, ceea ce angaja argumente teologice, dar şi filosofice. Deşi în primele scrieri creştine există elemente filosofice, nu se poate vorbi, la acest nivel, de un sistem filosofic, deoarece interesul primar era unul teologic şi viza apărarea Credinţei. Pe măsura răspândirii şi a întăririi Bisericii creştine, elementul filosofic a început să se facă din ce în ce mai simţit în gândirea creştină, mai ales în acele cazuri în care atacurile împotriva creştinilor erau duse de păgâni, filosofi de profesie. Dar nu numai atacurile externe împotriva creştinismului au dus la preluarea unor elemente de filosofie şi, mai apoi, la conturarea unei filosofii creştine. Intelectualii, deja de tradiţie creştină, simţeau ei înşişi nevoia de a pătrunde mult mai profund, bineînţeles în măsura în care era posibil, datul Revelaţiei şi să-şi contureze o viziune comprehensivă despre lume şi om în lumina credinţei şi a raţiunii.

La Alexandria, gânditorii creştini au dat conţinut discursului privind credinţa
Fără îndoială, primul pas în această direcţie le revine apologeţilor creştini. Ei formulează primele argumente teologice, care mai târziu vor fi preluate şi dezvoltate în structuri argumentative mai ample, dobândind nuanţe filosofice. Un al doilea pas este realizat de Şcoala din Alexandria, unde expe-rienţa gândirii filosofice era una dintre cele mai mature, dacă lăsăm la o parte vechea Eladă. La Alexandria, întâlnim pentru prima dată gânditori creştini care, făcând uz de filosofie, au încercat să dea un conţinut substanţial speculaţiilor lor privind credinţa, pe de o parte, sau care au încercat să propună credinţa creştină, în termeni filosofici, făcând-o, astfel, mai inteligibilă filosofilor, pe de altă parte.

Atitudinea gânditorilor creştini faţă de filosofie nu a fost una unitară. Discernem trei moduri de abordare a elementului filosofic. În primul rând este vorba de acceptarea fără rezerve a filosofiei, fapt care a dus în cele din urmă la gnosticismul eretic. În al doilea rând, de o respingere totală a acesteia, atitudine pe care o întâlnim la primii apologeţi şi la asceţi, atitudine favorizată de Şcoala din Antiohia şi care s-a făcut resimţită în mişcarea iconoclastă, iar mai târziu în diverse forme ale protestantismului modern şi contemporan. În al treilea rând, se poate vorbi de o acceptare controlată a filosofiei. Acest lucru s-a făcut simţit mai întâi la Alexandria şi apoi în cazul Şcolii din Capadocia, al cărei membru marcant este Sfântul Grigorie de Nazianz. Structurile filosofice mai atractive pentru gânditorii creştini au fost, într-o primă instanţă, cele platoniciene şi apoi neoplatoniciene. Aristotelismul va pătrunde mai greu şi mai târziu în creştinism, deşi, ici şi colo, unii Părinţi ai Bisericii nu au fost necunoscători ai tradiţiei filosofiei aristotelice.

Sfântul Grigorie de Nazianz, marele teolog iubitor de filosofie
Sfântul Grigorie de Nazianz, alături de el - marii corifei ai Şcolii din Capadocia, Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Grigorie de Nyssa, face parte din şirul acelor gânditori creştini care au construit, am putea spune, o tradiţie filosofică creştină greacă de filiaţie platoniciană, în timp ce s-au menţinut în limitele Ortodoxiei. Desigur, ei nu sunt singurii. Înaintea lor îi întâlnim pe reprezentanţii Şcolii alexandrine: Clement, Origen, Sfântul Atanasie cel Mare, iar după ei, pe Sfântul Dionisie Pseudo-Areopagitul, pe Ioan de Scythopolis şi în special pe Sfântul Maxim Mărturisitorul.

Tradiţia capadociană s-a conturat în funcţie de cea alexandrină, în cadrul unui proces selectiv de acceptare sau respingere a unor elemente fundamentale de gândire. Acelaşi proces selectiv a fost aplicat şi în cazul relaţiei cu filosofia platoniciană. S-a pornit de la premisa că sistemele filosofice deţin anumite elemente de adevăr, în special platonismul, pe când celelalte elemente, care nu corespundeau revelaţiei creştine, au fost respinse. Principalele doctrine filosofice respinse de gânditorii creştini au fost: veşnicia cosmosului, divinitatea sufletului uman individual şi credinţa că sufletul este o substanţă diferită de trup, de care poate şi trebuie să se debaraseze ca de ceva rău.

Viziunea patristică asupra omului şi a cosmosului - adevărata filosofie
Fiind străini noţiunii de creaţie, grecii au acceptat cu uşurinţă concepţia potrivit căreia cosmosul este veşnic. Pentru ei, problema nu era a marii diviziuni între Dumnezeu şi făpturile Sale, ci între lumea inteligibilă şi cea sensibilă. Dumnezeu şi sufletul aparţin lumii inteligibile şi nu celei sensibile şi, ca atare, sunt specii ale aceluiaşi gen. Dacă sufletul este prins în lumea sensibilă, căreia îi aparţine trupul, el a căzut din starea sa pură şi trebuie să încerce să se elibereze, abandonând trupul, pentru a reveni în sfera lui naturală. Pentru creştinism acest lucru este inacceptabil, deoarece anulează semnificaţia actului de mântuire. Fiind prin natura sa divin, ţinta sufletului nu mai este doar simpla strădanie de a se elibera de povara trupului, de a ajunge la libertatea ontologică rezultată din înlăturarea poverii înrobitoa-re a trupului, ca în filosofia greacă antică, ci de a se redefini în plan ontologic, noetic şi valoric în funcţie de Dumnezeu, ca punct suprem de referinţă. În plus, pentru creştini, asocierea sufletului cu trupul nu înseamnă că sufletul piere odată cu trupul, ci că trupul înviază împreună cu sufletul.

„Ce este omul de-Ţi aminteşti de el (Ps. 8, 4)? Ce este această nouă taină care mă priveşte şi pe mine? Sunt mic şi mare, umil şi proslăvit, muritor şi nemuritor, pământesc şi ceresc. Împărtăşesc o condiţie cu lumea de jos şi alta cu Dumnezeu; una cu trupul, alta cu spiritul. Trebuie să mă îngrop cu Hristos, să înviez cu Hristos, să fiu împreună moştenitor cu Hristos, să devin fiu al lui Dumnezeu, eu însumi un dumnezeu.“

O reabilitare a trupului implică o continuitate între cele două lumi, inteligibilă şi sensibilă, faţă de un Creator transcendent şi, prin aceasta, se mai efectuează şi o divizare a întregii cunoaşteri umane în praxis şi theoria. Atât timp cât cele două lumi erau considerate că epuizează întreaga fiinţă, teologia putea fi considerată ca perfecţiune a ştiinţelor teoretice, iar etica a celor practice. Însă, atunci când fiinţa a fost concepută ca necesitând o cauză dincolo de sine însăşi, teologia nu mai putea fi inclusă între ştiinţele teoretice, ci trebuia să reprezinte o activitate în continuare sau un mod de existenţă al sufletului în ascendenţă, în urcuş, care să ducă la desăvârşirea ce transcende atât simţul, cât şi intelectul. În acest urcuş au fost concepute trei etape: dobândirea virtuţilor practice, ca element purificator, deoarece ele înlătură păcatul şi greşeala; dobândirea virtuţilor teoretice, care reprezintă înţelepciunea conferită prin iluminare de sus şi, în cele din urmă, desăvârşirea sufletului, sfârşitul oricărei filosofii, în care sufletul devine una după har cu Dumnezeu, deoarece la acest nivel apropierea dintre cunoscător şi cunoscut, ca măsură a cunoaşterii, culminează în identificarea lor prin contopire noetică în iubire, mai precis, cu acea iubire care este dumnezeiască şi nepătimitoare.

În funcţie de Origen, considerat punct de referinţă pentru cei trei capadocieni, Sfântul Grigorie de Nazianz ocupă un loc de mijloc între Sfinţii Vasile cel Mare şi Grigorie de Nyssa. Origen înclina spre interpretarea alegorică, pe când Sfântul Vasile susţinea interpretarea literală, iar Sfântul Grigorie de Nyssa, o minte deosebit de speculativă, se apropia în abordările sale metodologice de Origen. Sfântul Grigorie de Nazianz susţine că orice interpretare este validă, mai ales în cazul descifrării sensului noetic al Scripturilor, prin aceasta dovedindu-se superioritatea acestora faţă de cărţile păgânilor.

Planul cunoaşterii la Sfântul Grigorie de Nazianz ţine cont de diviziunea platoniciană a lumii în inteligibilă şi sensibilă. Întrucât lumea sensibilă este doar o copie a celei inteligibile, ea proiectează doar umbre, în timp ce lumea inteligibilă revelează chipuri, forme sau reprezentări ale singurei realităţi care este Dumnezeu. Prin analogie, Vechiul Testament dezvăluie umbre, în timp ce Noul Testament prezintă chipuri ale Adevărului ultim, care este Dumnezeu Cel incomprehensibil.

Scripturile sunt împlinite prin tradiţia orală, a cărei supravieţuire depinde de fidelitatea ucenicului faţă de magistrul său. Relaţia dintre Ortodoxie şi erezie este asemenea relaţiei dintre sănătate şi boală, „o indispoziţie care a apărut atunci când Logosul divin, adică theologia, a fost înlocuit de logosul uman, şi anume, raţiunea necontrolată de credinţă“.

Credinţa ne spune că lucrurile cuprinse în Scriptură sunt adevărate, raţiunea ne arată cum sunt adevărate
Vehiculul de transmitere a Tradiţiei, scrisă şi nescrisă, este Biserica, care este atât agentul, cât şi mărturia răspândirii iluminării în întreaga lume. De aceea, ca episcop al Bisericii, Sfântul Grigorie se consideră pe sine organ prin care este transmisă tradiţia, un theologos în linie directă cu theologoi care au scris Scripturile. Aşa se face că el nu are pretenţia de a fi original. La fel ca Solomon, el nu dorea să deschidă gura fără ca mai înainte să fi „pătimit“ îndrumarea divină, altminterea nu s-ar fi putut considera theologos având autoritatea de a vorbi despre Dumnezeu.

Filosofarea despre Dumnezeu, susţine Sfântul Grigorie, nu aparţine tuturor, „ci celor ce s-au străduit şi au fost învăţaţi în contemplaţie şi, înainte de aceasta, celor ce au fost curăţiţi în suflet şi în trup, sau cel puţin se curăţă într-o anumită măsură“ (Cuv. I, 3), iar ea se face între anumite limite, începând cu cele ce ne sunt apropiate şi în măsura în care ascultătorul este deprins să le înţeleagă şi are puterea de a face acestea. Pe Dumnezeu trebuie să-L pomenim mai des decât respirăm, potrivit cuvântului: „să se cugete ziua şi noaptea“ (Ps. 1, 2) şi „să se binecuvinteze Domnul în toată vremea“, însă totuşi cu precauţie şi nu oriunde şi oricând, întrucât „orice lucru îşi are vremea lui“.

Desigur, raţiunea nu este fără valoare. Din această pricină Sfântul Grigorie este aspru cu cei care, necunoscând înţelepciunea păgână, o resping de-a valma, adică „dispreţuiesc ceea ce ei nu ştiu“. Iar în alt loc, el spune referitor la filosofie: „După teologie, este darul cel mai de preţ pe care l-am dobândit şi pe care încă îl păstrez“. Faţă de platonicieni are cuvinte de laudă: „ei au cugetat cel mai bine despre Dumnezeu şi ne sunt cei mai apropiaţi“. Însă valoarea raţiunii rezidă însă în credinţă, iar realizările platonicienilor sunt fără valoare dacă nu sunt subordonate credinţei şi dacă nu îşi recunosc limitele.

Credinţa ne spune că lucrurile cuprinse în Scriptură sunt adevărate, raţiunea ne arată cum sunt adevărate. El împarte enunţurile biblice în patru categorii: lucruri care nu există, dar despre care oamenii vorbesc; lucruri care există, dar despre care oamenii nu vorbesc; lucruri care nu există şi despre care oamenii nu vorbesc şi lucrurile care există şi despre care oamenii vorbesc. Primei categorii îi aparţin antropomorfismele necesare datorită limitelor discursului uman; celei de a doua categorii, conceptele care sunt înlăturate prin aphairesis (înlăturarea progresivă a fiecărui concept pe care mintea şi-l poate forma despre Dumnezeu cu certitudinea că fiecare este neadecvat); celei de a treia categorii îi aparţine nihilum din care Dumnezeu creează, iar celei de a patra, evenimentele care sunt istoric şi literal adevărate. Raţiunea este adecvată doar în cazul celei de a patra categorii pentru a descifra adevărul, deoarece, prima categorie nu deţine un adevăr propriu, a doua este deasupra raţiunii şi a treia sub raţiune. Raţiunea, purcezând din credinţă, începe cu o categorie şi sfârşeşte cu alta.

Cunoaşterea lui Dumnezeu şi îndumnezeirea omului
Cunoaşterea în sine depinde de gradul de iluminare atins de cunoscător. De aceea, înţelepciunea sau cunoaşterea îşi are izvorul la Dumnezeu, de unde curge spre toate nivelele creaţiei. Înţelepciunea sau iluminarea este vehiculul unui întreit ritm universal: mone, proodos, epistrophe; rezidă în Dumnezeu, purcede din El şi se reîntoarce la Dumnezeu. Acest ritm este prezent atât în gândirea platoniciană, cât şi în cea creştină. În purcederea ei, ea devine mai întâi înţelepciunea luminoasă şi jubilantă a îngerilor şi a celor care se bucură de contemplaţie, înţelepciunea umană fiind o reflectare a acesteia. Dumnezeu este pentru lumea inteligibilă ceea ce soarele este pentru cea sensibilă, iar îngerii sunt razele Sale pe care le reflectă sufletele umane purificate. În acest context, Sfântul Grigorie de Nazianz dezvoltă o anghelologie gnoseologică, ca instrument al întregii sale gnoseologii.

Urcuşul mistic este deopotrivă un urcuş al curăţirii şi purificării, dar şi al unei ascensiuni noetice care culminează în visio beatifica, starea de supracunoaştere. În panegiricul său dedicat Sfântului Atanasie, Sfântul Grigorie îi declară fericiţi pe cei care prin exerciţiul raţiunii şi prin practicarea contemplaţiei s-au detaşat de vălul sau norul trupului şi au devenit asemenea lui Dumnezeu şi s-au identificat cu cea mai curată lumină în măsura în care acest lucru este posibil firii umane. Astfel de oameni sunt fericiţi prin urcuşul din această lume şi prin îndumnezeire în lumea de dincolo, care este dăruită de adevărata filosofie şi prin depăşirea dualităţii materiei prin unirea cu ceea ce ei percep în Treime.

Gândirea lui Grigorie de Nazianz nu poate fi evaluată în afara structurilor filosofiei platoniciene. El a asimilat mult mai mult această filosofie, comparativ cu ceilalţi doi mari capadocieni. Teologia lui este mai degrabă o filosofie. Însă este vorba de o filosofie îmbibată de Întrupare: „Dumnezeu coborât a devenit om pentru ca eu să pot deveni Dumnezeu în măsura în care El a devenit om“. Prin extensiune, cunoaşterea divină a devenit cunoaştere umană pentru ca aceasta se redevină cunoaştere divină. Acesta este pulsul unei gnoseologii pronunţat ancorată în structuri ontologice, redimensionată după chipul cunoaşterii per se, care este Dumnezeu.

Prof. Dr. Remus Rus
Dictionar enciclopedic de literatura crestina din primul mileniu, Editura Lidia

Pe aceeaşi temă

24 Ianuarie 2017

Vizualizari: 308

Voteaza:

Problema cunoasterii, in teologia Sfantului Grigorie de Nazianz 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE