Progresul dogmatic

Progresul dogmatic Mareste imaginea.

 

Progresul dogmatic

 

Una din problemele in legatura cu dogma in jurul careia teologii celor trei confe­siuni principale crestine, nu se afla in acord unanim, este aceea a progresului dogmei. Se poate vorbi de un progres al dogmelor ? Se poate de asemenea vorbi despre o dezvoltare a dogmelor ?

 

La aceste intrebari raspunde Ierom. Petru (Paul L'Huillier), confruntand conceptia ortodoxa si cea catolica despre dogma. La inceput spune el in primele trei secole, depozitul de credinta al religiei crestine a fost mentinut in toata integritatea lui, fara sa se fi recurs la sinoade ecume­nice. Controversele din jurul si de dupa Sinodul I Ecumenic, ne arata ca ideea infaili­bilitatii doctrinale a unui sinod nici nu se punea pe plan exclusiv juridic. Nu era sufi­cient ca o adunare de episcopi sa prezinte un caracter extern de legalitate, pentru ca deciziile sale dogmatice sa fie automat acceptate de Biserica. Felul de procedura si validitatea hotararilor sinodale, depindea de un principiu care a ramas permanent va­labil in Biserica : confruntarea doctrinelor noi cu credinta traditionala a Bisericii. Si­noadele definesc ceea ce Biserica crede dintru inceput. Ele nu inoveaza. Nici nu se poate inova in problema mantuirii. Pentru ca dogmele au o semnificatie esentiala soteriologica, ele arata calea mantuirii. Cele sapte sinoade ecumenice, s-ar putea zice, definesc aceasta dogma unica, in diversele ei aspecte, anume dogma mantuirii gratuite, adusa omenirii de Iisus Hristos, Dumnezeu adevarat si om adevarat.

 

Dar faptul ca in epoca sinoadelor au fost precizate adevarurile doctrinare necesare mantuirii, nu inseamna ca aceasta perioada este ea insasi un moment al Revelatiei, asemanator cu timpurile apostolice. Adevarurile necesare mantuirii au fost descoperite Bisericii de Mantuitorul si de Sfintii Apostoli. Si inca de atunci au fost instrumente complete si eficace pentru cei care le primeau.  Sinoadele nu fac decat sa prinda aceste adevaruri in formule exacte, spre a le pune la indemana credinciosilor, si a feri astfel adevarul  descoperit   de   rastalmaciri si saracire a continutului sau  revelat. Revelatia, sursa  unica  a   adevarurilor  de credinta   care  mantuiesc, a dogmelor deci, este Sf. Scriptura  si  Sf.  Traditie   apostolica.   Sinoadelor  Ecumenice,   zice Ierom. Petru nu  trebuie sa le acordam o importanta absoluta. "Ecumenic" are mai mult o semnificatie istorica si juridica. Sinoadele erau, dupa cum arata si Fr. Dvornik, o institutie de stat la Bizant. E adevarat ca hotararile lor trebuia acceptate de toata Biserica,  dar nu trebuie sa idealizam. De pilda, la al doilea Sinod Ecumenic n-a participat  nici un  delegat din Occident, iar  Sinoadele V si  VI   au   intampinat   opozitii  violente  din  partea   episcopatului   occidental.  De   asemenea au fost  sinoade extrem  de importante  din punct  de vedere doctrinar,  in Ra­sarit, in sec. XIV si XVII, si care totusi n-au fost numite ecumenice.

 

Prin urmare, nu faptul ca un adevar dogmatic era definit de un sinod ecumenic conferea acelui adevar calitatea de adevar, ci faptul ca el isi avea temeiul explicit in Descoperirea dumnezeiasca.  Rolul  sinodului   era   acela  de   a  stabili   exact  caracterul revelat al adevarului si de a-l consacra printr-o  definitie precisa care devenea obli­gatorie pentru toata crestinatatea.

 

Daca revelatia s-a terminat  odata cu sfarsitul epocii apostolice, si daca Biserica mai tarziu n-a facut decat sa precizeze ceea ce a fost pus la indoiala la un moment dat, se pune intrebarea : se poate vorbi de un progres dogmatic in crestinism ? De fapt con­fruntarea intre ortodocsi si catolici incepe de la aceasta intrebare. In general, atat orto­docsii cat si romano-catolicii, neaga energic existenta unui progres dogmatic substan­tial. Totusi, punctele de vedere  ale celor doua confesiuni nu pot fi considerate concordante. Ba chiar exista diferente cu mult mai adanci decat ar parea la prima vedere. Multa vreme romano-catolicii n-au vorbit de un progres dogmatic. Ei, cand erau acuzati de inovatii, faceau apel la Traditie, la faptul ca asa s-a crezut totdeauna in Biserica.

 

Schimbarea de atitudine se poate considera initiata in sec. XIX-lea de Moehler si indeosebi si clar de Newman. Ierom. Petru crede ca Newman a apelat la acest principiu al progresului dogmatic, pentru ca era singurul mijloc de a se pune de acord in con­stiinta cu inovatiile romane. Newman isi formuleaza foarte clar gandirea asupra acestui punct: nu trebuie sa cautam in Scriptura fiecare propozitie separata a doctrinei ca­tolice. Nu trebuie sa fim sclavii literei, ci trebuie sa cautam in ea doar ideea tainei, ale carei expresii sunt propozitiile doctrinare, definitiile dogmatice. Doar aceasta idee sa se gaseasca in Scriptura si e suficient. Cu alte cuvinte, e vorba de adevarul imiplicit, care va fi apoi explicatia si principiul tuturor inovatiilor, si care va fi mereu o sursa de surprize si de adancire a prapastiei care desparte intre ele confesiunile crestine. Teoria lui Newman, desi nu merge pana la a admite o evolutie substantiala a dogmelor, depaseste totusi ideea unui simplu progres in explicatie. E vorba de o descoperire a unor adevaruri ascunse, necunoscute in Biserica veche. Asadar nu se mai vorbeste de adevaruri crezute totdeauna de Biserica. Avem de-a face cu adevaruri noi, acum intaia oara descoperite. In aceasta perspectiva, distinctia dintre revelatia epocii apostolice si epocile urmatoare, dispare. Era si firesc ca aceasta noutate, in ceea ce priveste con­ceptia despre dogma, sa antreneze o modificare in invatatura despre revelatie, pentru ca conceptia adevarata despre dogma iese din invatatura adevarata despre revelatie, iar daca se modifica conceptia adevarata despre dogma, dupa niste nevoi de acoperire a unor interese de grup, cum e cazul cu romano-catolicismul, aceasta va atrage conse­cinte dintre cele mai grave pentru insesi izvoarele credintei, inlocuindu-le precizia si mai ales caracterul lor absolut, cu arbitrariul.

 

Teologii romano-catolici citeaza in sprijinul lor pe Vincentiu de Lerin, dar pasajul din Commonitorium (cap. XXIII), nu favorizeaza progresul dogmatic, asa cum il intelege Newman. Vincentiu de Lerin, comentand I Timotei VI, 20, scrie : "invata aceleasi lu­cruri care le-ai invatat. Vorbeste intr-un chip nou, dar nu spune noutati".

 

In romano-catolicism, papa este criteriul infailibil care determina legitimitatea dezvoltarii dogmei. Consensus ecclesiae are doar un rol pasiv ; el nu e necesar pentru validitatea proclamarii unei dogme ex cathedra.

 

Asa se ex­plica inovatiile Bisericii romano-catolice. Ea nu mai face apel, ca in trecut, la credinta Bisericii, ci e suficient sa gaseasca un simplu germene, un implicit "virtual", rod al speculatiei si nu expresie a realitatii. Sunt suficiente cateva jaloane in cursul istoriei (nu in izvoarele consacrate ale credintei), fie ele numai niste dorinti, cum e cazul prima­tului de pilda, pentru ca de indata sa se vorbeasca de o dezvoltare omogena a dogmei, de la care pana la maturizare si formulare, nu e decat un pas. Nu intereseaza ca o buna parte din crestinatate a ignorat mult timp, cutare sau cutare adevar definit abia acum in urma, cum a fost cazul Imaculatei Conceptii sau a infailibilitatii papale.

 

Biserica Ortodoxa care sta pe terenul sanatos si credincios al traditiei patristice, nu profeseaza conceptia progresului dogmatic de la o credinta pretinsa implicita pana la un articol de credinta explicit. Putem vorbi, doar de o intelegere mai precisa a ceea ce era deja "de fide" interior si formal. Aceasta e si pozitia traditionala pe care o apara Vincentiu de Lerin. Pentru Biserica Ortodoxa autoritatea legitima pentru a formula, utilizand chiar o terminologie noua, doctrina traditionala, este Episcopatul. Iar Episcopatul nu e autorizat nici el sa faca inovatii, deci nu e vorba de un progres caci, precum se pronunta Enciclica Patriarhilor rasariteni din mai 1848: "La noi inovatiile nu pot fi introduse nici de Patriarhi, nici de Sinoade, caci la noi aparatorul religiei este corpul intreg al Bisericii, adica poporul insusi care vrea ca dogma sa religioasa sa ramana vesnic imuabila si conforma aceleia a parintilor lui".

 

Ne simtim obligati, pentru elucidarea problemei, sa adaugam cateva lucruri la cele spuse mai inainte. Fiindca terminologia aceasta de "implicit" si "explicit" in dog­matica e catolica, dupa cum remarca si Soloviev, se poate crede ca ortodocsii sunt porniti mai mult impotriva acestor termeni, decat impotriva ideii insasi de dezvoltare dog­matica, care nu poate fi negata, dupa acelasi autor. Fireste, de o dezvoltare dogmatica, ceea ce nu-i totuna ou un progres substantial al dogmei, se poate vorbi si in Ortodoxie. Se poate vorbi de un progres dogmatic ca numar, cantitativ, nu de un progres al dog­mei. Se poate vorbi de asemenea si de un progres calitativ, care ar consta in procla­marea unor dogme noi, care ar amplifica adevarul revelat, deja formulat mai inainte de un sinod. In scurt, se poate vorbi de un progres in exprimare, fara schimbarea esen­tei revelate, si cu atat mai mult nu in afara de aceasta esenta.

 

In ceea ce priveste implicitul si explicitul dogmatic, noi credem ca daca termino­logia, pentru o mai exacta clarificare a sensurilor, poate fi necesara, nu ne impiedica nimic sa ne-o insusim ; ba dimpotriva. O doctrina a implicitului profesam si noi, au profesat-o si Sinoadele ecumenice, numai ca intre implicitul, asa cum il intelegem noi si acela romano-catolic, exista exact atata diferenta, cat deosebeste o certitudine de o presupunere, o convingere de o indoiala. Si in materie de credinta, de dogma­tica, cu presupunerile si indoielile nu se cladeste pe teren tare.

 

In Ortodoxie, implicitul dogmatic trebuie sa fie real, evident, clar, exact. Chiar daca nu aflam o definitie speciala, trebuie sa gasim insa un sens precis adevarului pe  care vrem sa-l definim.

 

Sa nu poata fi pus la indoiala, nici rezultat din fortarea inte­lesului textelor sau a implicatiilor.

 

Implicitul romano-catolic nu inseamna un implicit real, ci unul virtual. Nu e nevoie de altceva, cand e vorba de proclamat un adevar nou, decat sa-l gasesti prin calcule si deductii logice - nu prin text - sau daca e vorba de Traditie, nu prin consens universal asupra vechimii. Structura noastra dogmatica insa nu e organizata pe dimensiunile ratiunii. Daca ar fi asa, ar trebui sa ducem metoda pana la ultimele consecinte, care n-ar sfarsi decat in insasi negarea ideii de dogma.

 

Revenind  la  dezvoltarea  dogmatica  si  pentru  a  completa  tabloul,  vom  observa ca protestantii se opun in general oricarei idei de dezvoltare. Toate dogmele se cu­prind in chip clar in Scriptura si aceasta e neschimbabila.

 

I.P.S. Antonie Plamadeala
„Ca toţi să fie una“ (Bucureşti, 1979)

01 Iulie 2015

Vizualizari: 2998

Voteaza:

Progresul dogmatic 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

dogma progresul dogmatic

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE