Recenzie: Stefan – Lucian Toma, Traditia patristica in Opera Parintelui Dumitru Staniloae si lumea contemporana

Recenzie: Stefan – Lucian Toma, Traditia patristica in Opera Parintelui Dumitru Staniloae si lumea contemporana Mareste imaginea.

Recenzie: Stefan – Lucian Toma, Traditia patristica in Opera Parintelui Dumitru Staniloae si lumea contemporana (in limba greaca), Editura „Pournara”, Thessalonic, 2007, 350 pagini

La vestita editura „Pournara” din Thessalonic – Grecia a aparut decurand, in limba greaca, cartea semnata de catre tanarul teolog Stefan Lucian Toma – de la Arhiepiscopia Sibiului. Lucrarea de fata reprezinta versiunea imbunatatita a tezei de doctorat pe care autorul a sustinut-o in toamna anului 2006, la catedra de Dogmatica a Facultatii de Teologie a Universitatii „Aristotel” din Thessalonic, sub indrumarea profesorului Dr. Dimitrios Tselenghidis.

In volumul de fata sunt prezentate directiile principale de abordare, intelegere si interpretare a gandirii teologice a Parintelui Profesor Dumitru Staniloae in studiile teologilor contemporani, fie ortododocsi sau nu, bibliografia a fost adunata de autor in mai multe centre universitare si academice pe care le-a cercetat, partea preponderenta fiind in limbi de circulatie internationala. Observam si ne bucuram de faptul ca lucrarea este dedicata Patriarhului Ecumenic – Bartolomeu I al Constantinopolului – care ii da (si) arhiereasca binecuvantare spre a fi publicata.

Precedata de un prolog al autorului, continutul cartii este esalonat in sase capitole mari, dupa cum ar fi: „Parintele Dumitru Staniloae ca teolog neopatristic”, „Lumea ca dar si lucrare a iubirii lui Dumnezeu. Caracterul revelational, rational, teologic si duhovnicesc al cosmologiei parintelui Dumitru Staniloae”, „Valoarea si caracterul central al persoanei in gandirea teologica a Parintelui Dumitru Staniloae”, „Indumnezeirea ca implinire a fiintei umane in Dumnezeu”, „Sfanta Treime – taina comuniunii perfecte a persoanelor distincte”, „Biserica, lucrarea de mantuire a lui Hristos in desfasurare”. Cartea mai contine si esenta discursului Parintelui Staniloae, sustinut la 27 septembrie 1972 in fata adunarii Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe a Greciei, adaugandu-se la acestea si o bio-bibliografie Dumitru Staniloae – care cuprinde toate studiile sale aparute in volum, fara articolele din presa bisericeasca; mai este inclusa aici si bibliografia lucrarii, acoperind singura 75 de pagini.

Mai cu seama in utlimul deceniu abordarea, dezbaterea sau mediatizarea operei Parintelui Staniloae, dincolo de granitele tarii, a devenit un fenomen al teologiei contemporane, in diferite centre universitare din Romania dar si din marea Britanie, Franta, Italia, Germania, Polonia, Grecia, SUA si altele, fiind redactate lucrari de master sau doctorat pe o tema ori alta din gandirea sa teologica. Receptarea gandirii teologice a Parintelui Profesor si Academician Dumitru Staniloae – ne arata autorul – a avut si are loc la toate nivelele vietii bisericesti, de la arhierei, preoti de mir sau ieromonahi, pana la teologi laici. Astfel, printre cei care au consacrat studii operei teologice a Parintelui Staniloae se afla Mitropolitul Daniel al Moldovei si Bucovinei, Arhiepiscopul Hristodulos al Atenei si al intregii Ellade, Arhiepiscopul de Canterbury – Rowan Wiliams, Episcopii Kallistos Ware, Ioachim Giosanu, Mitropolitul Ardealului Antonie Plamadeala (1926-2005), Pr. Prof Dr. Ion Bria (1929-2002), Pr. Andrew Louth, Pr. John Meyendorff, Pr. A.M. Allchin, de asemenea, cativa stareti din Sfantul Munte Athos cum ar fi: Arhim Gheorghe de la Manastirea Grigoriu, Arhim. Vasile de la Manastirea Iviru, Arhim. Elisei de la Manastirea Simonos Petras, alti teologi de marca precum: Panaghiotis Nellas, Nicolaos Matsoukas, Stilianos Papadopoulos, Gheorghios Galitis, Olivier Clement, Wolfhart Pannenberg, Jurgen Moltmann, Karl Christian Felmy si multi altii.

Incercarea lui Stefan-Lucian Toma de a analiza, la scara ecumenica, temele din gandirea teologica a Parintelui Staniloae, este unica si bineinteles, cat se poate de dificila, dar ramane rezultatul si rodul unor eforturi de cativa ani, laudabile de altminteri, care trebuie continuata si pe mai departe. Din cate cunoastem insa, nimeni pana acum, atat in mediul ortodox, cat si in mediul ecumenic nu a urmarit in mod sistematic evolutia receptarii gandirii teologice a Parintelui Staniloae. Toti cati s-au ocupat cu adancirea gandirii teologice a Parintelui Staniloae, au analizat o anumita tema din gama preocuparilor sale teologice si nu in intregime complexitatea demersului sau teologic si perceprea lui in ziua de azi. Expunerea gandirii teologice a Parintelui Staniloae are loc in paralel, in masura posibilitatilor, cu cea a Parintelui George Florovsky si a Parintelui Iustin Popovici, in vederea intelegerii pe de o parte a pozitiilor pe care teologia ortodoxa si le-a insusit in cadrul „miscarii neopatristice” a veacului al XX – lea, iar pe de alta parte, a evidentierii si a reflectarii particularitatilor de abordare ale Parintelui Dumitru Staniloae in cadrul acesteia. Totodata, Stefan Toma a subliniat faptul ca in prezentarea diverselor teme ale teologiei ortodoxe din sec. XX, Parintele Staniloae nu si-a prezentat propria sa gandire, ca fiind separata ori despartita de teologia patristica, ci a preluat si a aprofundat intr-un mod personal perspectiva si orizontul teologic al Parintilor rasariteni ai Bisericii noastre dreptmaritoare. In acelasi timp, au fost prezentate variate pareri si opinii, pe care Parintele Staniloae le-a avut fata de anumite curente din teologia apuseana a sec. al XX – lea.

Referindu-ne la primul capitol – „Parintele Dumitru Staniloae ca teolog neopatristic”, aflat intre paginile 15-68, care este alcatuit din trei subcapitole – vom retine, in mod special felul in care autorul intelege si prezinta raportarea creatoare a Parintelui Staniloae la Traditia Bisericii. Aceasta raportare s-a facut intr-un mod ce poate fi caracterizat drept echilibrat, dinamic si deplin. De asemenea, este accentuata intreaga evolutie teologica a Parintelui Staniloae, de la remarcarea primejdiei metodei scolastice pana la teologia harismatica pe care a studiat-o, si-a insusit-o si a daruit-o Bisericii ortodoxe. Al doilea capitol, dedicat cosmologiei, este intitulat: „Lumea ca dar si lucrare a iubirii lui Dumnezeu. Caracterul revelational, rational, teologic si duhovnicesc al cosmologiei Parintelui Dumitru Staniloae”, avand doua subcapitole; aici este subliniata influenta covarsitoare asupra Parintelui Staniloae a Sfantului Maxim Marturisitorul. Prin el, Parintele Staniloae ajunge sa vorbeasca de relatia stransa dintre antropologie si soteriologie, de legatura foarte apropiata dintre umanitate si creatie, despre inseparabilitatea dintre revelatia naturala si cea supranaturala. Al treilea capitol, numit: „Valoarea si caracterul central al persoanei in gandirea teologica a Parintelui Dumitru Staniloae” aflat intre paginile 102-138, trateaza modul de intelegere a teologiei persoanei de catre Parintele Staniloae, drept „cea mai mare taina a lumii create”, fiind dezbatute si anlizate aici, cateva dintre caracteristicile acesteia, cum ar fi: centralitatea in creatie, structura dialogica sau relationala, intentionalitatea spre comuniune si altele. Stefan Toma a prezentat persoana umana ca si subiect al revelatiei lui Dumnezeu, aspectul vesnic al existentei ei si iubirea, ca si suprema manifestare a persoanei. Autorul a analizat constiinta de sine, libertatea, valoarea unica si responsabilitatea persoanei umane fata de sine si fata de ceilalti, ajungand in final la intelegerea persoanei umane de catre Parintele Staniloae ca si realitate paradoxala, ca si fiinta creata, care totusi se indumnezeieste.

Noi recunoastem cu totii adevarul ca Fiinta umana dispune de puteri si resurse pe care numai o intensa lucrare ascetica, dinamizatoare a acestor resurse, o poate descoperi. Si, din aceasta perspectiva, omul modern are o cunoastere alterata si imperfecta despre bogatia infinita a vietii sale duhovnicesti, tocmai datorita ignorantei si nepriceperii sale de a o descoperi. Omul contemporan se cunoaste mai putin pe sine decat cunoaste universul pe care viata sa il produce si il pune in lucrare, este mai aplecat spre cercetarea puterilor ce ii vin din afara decat asupra celor care se afla in adancul infinit al sufletului sau, fara macar sa le banuiasca sau sa le intuiasca. ,,In fiinta omeneasca sunt puteri pe care noi nu le cunoastem inca si se pare ca omul modern se cunoaste mai putin decat omul din timpul clasicismului crestin. Omul modern isi ignora in parte facultatile, care il aduc chiar prin propriile lor forte la inaltimea de manifestare pe care acest om nu o banuieste” - sustine Nichifor Crainic in lucrarea sa ,,Sfintenia – Implinirea umanului” - (Curs de teologie mistica).

In pofida tuturor eforturilor de a largi cunoasterea omului, taina persoanei umane nu poate fi epuizata niciodata. ,,Nici o informatie obiectiva nu este posibil sa epuizeze unicitatea persoanei, sa ne faca cunoscuta persoana. Oricat de multe si amanuntite descrieri am oferi, oricat de mult am insista asupra nuantelor, trasaturilor si insusirilor caracteristice (fizionomie, insusiri ale sufletului, caracter etc.) determinarile noastre vor corespunde in mod necesar mai multor persoane, deoarece este imposibil ca prin formularile obiective ale limbajului nostru de fiecare zi sa semnalam caracterul unic si distinct al unei personae” - afirma teologul grec Christos Yannaras in lucrarea sa ,,Abecedar al credintei. Introducere in teologia ortodoxa” - tradusa si editata la noi, de catre Pr. Prof. Dr. Constantin Coman – in Editura Bizantina din Bucuresti. Motivul special pentru care omul este si va ramane pentru stiinta un mister este acela ca el ,,se afla dincolo de limitele stiintei, ca in nucleul lui, din cauza constitutiei sale proprii, el este o fiinta teologica (ho theologiko) – dupa cum afirma un alt teolog grec Panayotis Nellas – in lucrarea sa ,,Omul – animal indumnezeit” - tradusa, in limba romana, in doua editii – la Editura ,,Deisis” din Sibiu.

Persoana nu e infinita prin fiinta, ci tinde spre infinitate, in calitate de ,,chip al lui Dumnezeu”. Sentimentul infinitului, legat de natura si viata persoanei umane, pe care aceasta il traieste in functie de eforturile de spiritualizare, demonstreaza ca omul nu este o stare fixa, intepenita, pe axa devenirii sale, ci o virtualitate, o potenta, o tinta ce trebuie atinsa. ,,Persoana umana se dovedeste, prin caracterul ei inepuizabil, ca o existenta fara sfarsit. Ea nu se poate opri niciodata in cresterea ei, nu poate inceta niciodata in comunicarea ei mereu noua, in primirea si comunicarea altor si altor continuturi si stari sufletesti, in analize proprii prin gandire, in extinderea ei prin cunoastere . N-are niciodata totul infinit, dar nici nu se poate opri in drumul ei spre el, intr-o anumita comunicare cu el. Traieste mereu infinitul, dar il traieste ca tinta de atins ,, - ne spune Parintele Dumitru Staniloae in lucrarea sa ,,Studii de Teologie Dogmatica” - la pag. 175.

Ori, tocmai acest aspect de taina cauta sa-l puna spiritualitatea ortodoxa, recunoscuta si acreditata de Parintele Staniloae, in permanent contur duhovnicesc. Ea este intoarsa spre ,,omul launtric”, spre ,,omul duhovnicesc”, este o antropoteologie, o ,,teologie a actualizarii chipului in asemanare”, a ,,indumnezeirii prin har si lucrare”, dar – asa cum adauga de fiecare data acesti parinti teodidacti - ,,atat cat este cu putinta omului”. Preocupare esentiala a scrisului teologic si duhovnicesc a Parintelui Staniloae cu privire la om nu este atat de a constata caderile sau ridicarile sale, cat mai ales de a arata caile de imbunatatire a vietii spirituale. De aceea, o invatatura constanta a parintilor nevoitori este aceea ca omul patrunde in tainele vietii sale si ale altora pe masura curatiei, a pocaintei. Cunoasterea omului si autocunoasterea, cu alte cuvinte introspectia, sunt legate de pocainta, caci Dumnezeu, care se afla in sufletul nostru – in chip vadit – de la botez, devine o prezenta efectiva pe masura implinirii poruncilor.

Cunoasterea pacatoseniei noastre, a nedeplinatatii duhovnicesti, izvor al caintei permanente, este prima faza a cunoasterii de sine. Cunoasterea de sine este una dintre cele mai adanci cunoasteri pe care o poate dobindi omul. Pe o treapta superioara, aceasta cunoastere obiectiva dobandeste un sens moral mai accentuat, constand in dorinta de a ne elibera de patimi si de a dobandi virtutile, pentru a ajunge la adevarata cunoastere si traire a lui Dumnezeu.

,,A te cunoaste pe tine inseamna, pe treptele cele mai inalte ale vietii duhovnicesti, a fi constient de adancul pe care il reprezinta fiinta umana, a descoperi imparatia lui Dumnezeu din launtrul nostru, din adancul nostru cel de taina, cum prefera scriitorii spiriruali sa numeasca inima omului. Insa, a depista, a sesiza si a experia prezenta harismatica a lui Dumnezeu, salasluit, cum spune Sfantul Marcu Ascetul, in adancul sufletului nostru inca de la botez, inseamna a experia infinitatea de sensuri si intelesuri, abisul de bunatati dumnezeiesti din sufletul nostru, pe care pacatul nu le poate decat acoperi. Inseamna a actualiza toate aceste potente”. De aceea, celui ce se cunoaste pe sine cu adevarat i se da cunostinta tuturor. Asa se intampla cu sfintii, care, datorita vietii lor imbunatatite dobandesc o cunoastere largita, extinsa, expresie a cunoasterii si inspiratiei pe care le aduce Duhul Sfant. Sfintii isi cunosc deplin inaltimile si adancimile sufletului, ii cunosc si pe ceilalti ca pe ei insisi si au o anumita cunoastere a celor viitoare.

Cunoasterea de sine a celui duhovnicesc nu este o cunoastere trupeasca, exterioara, materiala, unilaterala, limitata, ci una launtrica, duhovniceasca, in bogatia de sensuri pe care o are viata omeneasca. Este o cunoastere experimentala, prin participarea si unirea cu realitatea cunoscuta, care, pe treptele cele mai inalte este Insusi Dumnezeu, izvorul oricarei cunoasteri si autocunoasteri. Cunoasterea de sine este, la cei duhovnicesti, luminata de Dumnezeu, caci nu putem cunoaste bine, autentic, si nu putem cunoaste cu adevarat decat in Dumnezeu si prin Dumnezeu. Doar harul dumnezeiesc poate capacita firea umana pana la sesizarea cat mai exacta, interioara, a realtatilor vietii sufletesti.

Asadar, cunoasterea de sine este intotdeauna un act de pocainta caci, pe masura ce inaintam in aceasta cunoastere, pe langa adausurile duhovnicesti, ne dam seama permanent si de scaderile noastre, nu atat intelectuale, rationale, cat mai ales morale, duhovnicesti. Adevarata cunoastere de sine incepe prin pocainta si nu se termina niciodata, afundandu-se tot mai mult in adancul, in abisul smereniei. Pe treptele inalte, cunoasterea de sine inseamna a simti deplin conditia de creatura, fata de Creatorul iubitor.

Asadar, atunci cand defineste omul, spirirualitatea ortodoxa vorbeste despre el cu sfiala duhovniceasca si il numeste ,, taina teologica ,,. La fel, intreaga sa viata sau intregul dinamism al vietii sale duhovnicesti, in centrul caruia se afla sistemul minte – inima, constituie o taina. De aceea, teologia are o cunoastere mai adanca, interioara despre elementele acestei taine. Incercarile stiintelor naturale si experimentale de a o exprima, in termenii conceptelor inchise, structuraliste, se lovesc de insuficienta obiectelor si metodelor de cercetare si de neputinta mintii noastre slabite de pacat.

,,Problema vietii si a bogatiei sale de semnificatii spirituale n-a putut fi epuizata sau macar partial rezolvata nici de psihologia experimentala si nici de psihanaliza abisala sau a profunzimilor. Incercarile de a rationaliza sau conceptualiza taina vietii omenesti, pe care o exprima existenta umana spirituala, de a explica prin categoriile limitate si prin intermediul metodelor si demonstratiilor stiintifice taina sa inefabila esueaza. Ea nu poate fi epuizata prin metodele obisnuite ale stiintei experimentale si logice, nu poate fi circumscrisa in cadrul limitat al cunoasterii stiintifice. Orice astfel de abordare a tainei sufletului omenesc reperezinta o cunoastere aparenta si cel mult partiala. Precum Dumnezeu este infinit, iar urcusul spre El are caracterul unei permanente epectaze, se pot exprima anumite rasaturi ale crestinului, aflat pe diferite trepte ale desavarsirii, fara, insa, a se putea exprima totul. Persoana umana nu poate fi limtata la calcul aritmetic sau cantitativ, pentru ca taina sa este inepuizabila, este inepuizabila, este un univers de taine.

A incerca sa intelegi omul inseamna, pentru parintii duhovnicesti ai Rasaritului (consemnati si citati deseori de Parintele Dumitru Staniloae), a incerca sa intelegi eforturile fiintei umane in dorinta neincetata de a inainta spre Arhetipul ei, altfel aceasta intelegere este doar una partiala, fragmentara, inseamna o exprimare a relativului uman in raport inegal cu ceea ce nu este el – Absolutul divin – sustine Paul Evdokimov. Oricat ar fi analizat, omul se ridica deasupra oricaror examene, anamneze, ramanand permanent o enigma sau un mister, o taina, un αγνοστος – o ,,fiinta necunoscuta” - dupa cum spune Alexis Carrel – in cartea sa ,,Omul, fiinta necunoscuta”, cea mai mare necunoscuta, taina, enigma si mister al lumii create. Al patrulea capitol, ce poarta titlul: „Indumnezeirea ca implinire a fiintei umane”, asezat intre paginile 139-183, si care este oarecum, continuatorul precedentului capitol, arata indumnezeirea ca implinire a fiintei umane in Dumnezeu, ca scop al intregii spiritualitati ortodoxe. De aceea autorul prezinta diferitele aspecte ale intelegerii ortodoxe a teologiei ascetice si mistice. Dintre trasaturile ortodoxe, specifice teologie ascetice pomenim: caracterul pozitiv, moral, gnoseologic si hristologic al acesteia. Dintre elementele abordarii ortodoxe a teologiei mistice amintim evidentierea deosebirii ontologice dintre om si Dumnezeu, respingerea sau refuzarea dizolvarii persoanei umane in dumnezeire, dimensiunea comunitara a existentei, comuniunea cu aproapele, considerarea Sfintei Treimi ca temei si fundament al talcuirii intregii spiritualitati crestine, aspectul hristologic, duhovnicesc si eclesiologic al misticii ortodoxe.

In masura in care se impartaseste de acestea, pe calea ascezei si a contemplatiei, a faptuirii si a theoriei, omul se descopera pe sine, isi descopera rostul si rolul sau in aceasta lume si viata si descopera ratiunile sau sensurile inalte ale existentei sale, ale lumii si ale timpului, ca loc si timp al mintuirii personale, ce anticipeaza promisiunea unui ,,cer nou si pamant nou” ( II Petru 3,13 ).

Lumea, timpul, omul fac tot mai mult obiectul analizei si al reflexiei stiintelor descriptive, naturale, fizice si exacte. Concluziile la care conduce, insa, acest mod de abordare nu sunt dintre cele mai multumitoare pentru filosof sau moralist. Reducerea faptului sufletesc la sfera fiziologicului si a psihologicului, a evolutiei la dizolvare pot satisface, poate, doar o curiozitate stiintifica, nu si dorul si efortul moral. Spatiul si timpul sunt privite doar in perspectiva fizica, in baza interactiunii lor, iar omul, intr-un astfel de cadru, se simte stingher si strain.

Trebuie sa retinem faptul ca taina omului nu se cuprinde si nu se inchide in el insusi, ci se raporteaza la Arhetipul dupa care a fost el a creat si spre care tinde – Dumnezeu. Ontologia sa este iconica, adica ne conduce spre Dumnezeu, a carui icoana imperfecta, dar in continua epectaza, este omul. ,,In profunzimea tainei sale, omul nu exista doar pentru sine si prin sine, ci prin vointa Creatorului sau si pentru semenii sai. Dependenta de Dumnezeu – Parintele sau ceresc - si de semenii sai sunt cele doua aspecte fundamentale ale existentei umane. Omul nu isi este nici macar lui un centru si nu isi este suficient siesi, ci se afla permanent in legatura cu semenii sai, indreptandu-se, prin legea iubirii, spre Dumnezeu si acestia”. Intr-o abundenta de antropologii si psihologii, solutia teologica intregeste si incununeaza toate celelalte elemente ale discursului antropologic, si aceasta la un mod ontologic, profund optimist si pozitiv, intr-o perioada in care, datorita egocentrismului luciferic, recursul la cuvintele inspirate ale adevaratilor Parinti duhovnicesti pare inoportun, perimat si anacronic. Omul este o fiinta teologica. De aceea stiinta care spune cel mai multe si la modul propriu despre taina umana este Teologia. Stiintele experimentale analizeaza structura, stiintele umaniste – legaturile diferite in cadrul sau in afara acestei structuri, insa omul nu este doar pentru el un elment de unitate si sinteza, ci se afla in legatura cu Dumnezeu, Creatorul sau. Explicarea modului existentei si lucrarii acestei legaturi, a tainei ei, atat cat este cu putinta, face preocuparea Teologiei, aflandu-ne, in acord, cand afirmam acest lucru, cu toti Parintii si Teologii Bisericii noastre.

Asadar, ,,Omul are o constitutie teologica, este alcatuit teologic. Existenta sa proprie nu este autarhie, ci teocentrie. Pentru el, viata are sens si valoare reala nu din propria sa perspectiva, antropologica, finita, reductibila la un moment clar pe axa istoriei mantuirii, ci din perspectiva vesniciei, o perspectiva teologica si teocentrica. De aceea, adevaratul domeniu de intelegere a omului il constituie metaontologia si teologia” - sustine Parintele Profesor Ioan Cristinel Tesu in cartea sa intitulata “Omul – fiinta teologica”.

Cel de-al cincilea capitol, intitulat: „Sfanta Treime – taina comuniunii perfecte a Persoanelor distincte” cuprins intre paginile 184-222, prezinta invatatura despre Sfanta Treime si complexitatea ori dificultatea intelegerii acesteia de catre Parintele Staniloae, in preocuparile teologilor contemporani. Sunt prezentate cele doua linii fundamentale de interpretare si pricepere a triadologiei de catre Parintele Staniloae, respectiv importanta relatiilor intratrinitare pentru relatiile interpersonale dintre oameni si opinia sau pozitia Parintelui Staniloae fata de teoria Filioque. S-a facut referire si trimitere, de asemenea, la centralitatea dogmei trinitare in teologia ortodoxa si la contemplarea Sfintei Treimi, drept scop al intregii teologii ortodoxe. Al saselea si ultimul capitol: „Biserica – lucrarea de mantuire a lui Hristos in desfasurare”, ce se afla intre paginile 223-274, prezinta eclesiologia drept tema esentiala si fundamentala a teologiei ortodoxe a secolului al XX – lea. Autorul studiaza si analizeaza aspectul dinamic, comunitar, triadologic, hristologic, pnevmatologic, cosmologic, eshatologic, tainic, teandric al Bisericii. E prezentata, totodata, notiunea Parintelui Staniloae de „sobornicitate deschisa” si critica sa fata de „eclesiologia euharistica” a lui Afanasiev. Prezinta interes modul Parintelui Staniloae fata de problema intercomuniunii. La fel si analiza comparativa in privinta perceperii si intelegerii eclesilogiei intre Parintele Staniloae si mitropolitul grec ioannis Zizioulas.

Observam si constatam faptul ca titlurile capitolelor acestei lucrari sunt date de abordarea ca atare a temelor respective in teologia contemporana. Formularea si gruparea tematica iar nu confesionala a referirilor bibliografice la gandirea teologica a Parintelui Staniloae i-a permis autorului Stefan-Lucian Toma sa creeze un dinamism deosebit, aparte al desfasurarii lucrarii, o structura de analiza lipsita de orice tip de stereotipie. O asemenea lucrare, ce abordeaza modul de receptare a gandirii teologice a Parintelui Dumitru Staniloae in lumea de astazi, cum este cea de fata, care a fost elaborata, redactata si acreditata intr-o Facultate de Teologie Ortodoxa din strainatate, vine sa ne incredinteze asupra faptului si sa ne convinga de realitatea ca, intr-adevar, gandirea teologica a Parintelui Staniloae nu constituie doar un fenomen spiritual-duhovnicesc, ci si unul academic, universitar. Prin urmare autorul a reusit sa-si dezvolte tema cu succes, reliefand modul in care gandirea teologica a Parintelui Staniloae este prezenta in abordarile teologilor ortodocsi si neortodocsi contemporani, de multe ori confruntand intelegerea de catre unii a gandirii sale, cu Parintele Dumitru Staniloae in persoana, demonstrand si in acest fel ca actualitatea teologului roman se identifica cu actualitatea teologiei patristice. Valorificarea de catre autor a aparatului critic si bibliografic s-a realizat intr-un mod creator, dovedind o sustinuta si temeinica cunoastere a terminologiei dogmatice, ca si a temei pe care a studiat-o, motiv pentru care dorim ca aceasta carte sa fie publicata cat mai curand, si in limba romana.

Drd. Stelian Gombos

.

Despre autor

Stelian Gombos Stelian Gombos

Senior editor
287 articole postate
Publica din 28 Iulie 2009

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 2712

Voteaza:

Recenzie: Stefan – Lucian Toma, Traditia patristica in Opera Parintelui Dumitru Staniloae si lumea contemporana 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE