Rugaciunea a fost ascultata

Rugaciunea a fost ascultata Mareste imaginea.

Marusia îşi amintea bine ziua când a venit războiul. Era o dimineaţă limpede, înfloriseră florile pe răzoare. Tata o scosese pe terasă, ducând-o pe umeri.

Tăticul ei, atât de scump, atât de iubit! Sub cerul albastru şi curat zumzăiau cărăbuşii, fluturii mari şi pestriţi zburau deasupra florilor. Tata vrusese să alerge pe alee spre iaz, ca întotdeauna. Deja coborâseră scările când mama îi opri cu un glas ciudat:

- Grişa, întoarce-te!

Tata se întoarse şi zâmbetul îi pieri de pe faţă. Mama stătea cu un ziar în mână, sprijinindu-se de stâlpul terasei, şi faţa îi era palidă: sângele parcă îi pierise din obraji, iar ochii mamei priveau în gol. Marusia nu îşi văzuse niciodată mama astfel şi se sperie; iar tata, dând fuga pe trepte, o puse jos şi întrebă, înhăţând repede ziarul din mâna mamei:

- Ce, deja ? E război ?

- Da, zise mama cu glas înăbuşit, război. In fundătura noastră nu ştim nimic. Iţi scrie tata -uite scrisoarea!

- Prostuţo ! o îmbrăţişa tata. Şi ce dacă-i război ? Nu merită să te sperii.

- Nu încerca să mă mângâi, înţeleg tot: azi-mâine o să te ia în armată, că doar eşti rezervist.

- O să fie totul bine ! Inălţă capul cu curaj tata. Nu te tângui înainte de vreme.

Ei începură să discute, apucându-se de mână şi uitând de copil, iar Marusia asculta fără să înţeleagă nimic. Şi doar cuvântul „război" i se înfipse în inimă, chinuind-o cu o neînţeleasă spaimă.

- Război!

Noaptea se trezi scăldată în lacrimi: visase un monstru uriaş, păros, groaznic şi, lipindu-se de pieptul bătrânei doici, fetiţa şopti înfricoşată:

- Războiul, doică, războiul. are ochi cumpliţi şi mâini uriaşe. Ah, doică, draga mea. L-a prins pe tata. l-a târât.

- Ingerii sunt cu tine - o sărută doica, însemnându-i cu semnul crucii fruntea albă. Porumbiţa mea, cum să fie războiul fiară ? Ce tot spui tu ? Tata merge să apere ţara de duşmani, să gonească vrăjmaşii de pe pământul nostru. N-ai auzit rugăciunile de la biserică, unde e pomenită întotdeauna „oastea cea iubitoare de Hristos" ? Culcă-te: o să stau lângă tine. Dormi!

Şi Marusia visă iarăşi în acea noapte de pomină nişte vise ciudate: o femeie nespus de frumoasă trecea pe lângă ea, ducându-l cu sine pe tatăl ei, şi acest lucru era cu neputinţă de îndurat pentru inima sa de copil. Marusia se trezi iarăşi plină de lacrimi.

Şi ziua când a plecat tata rămase pentru totdeauna în amintirea ei. In piaţa mare din oraş s-a făcut slujbă. Soarele mângâia pământul mergând către apus, luminând şirurile de oameni, cai şi arme care plecau. In rândurile lor Marusia nu putu la început să-l deosebească pe tata, dar mai apoi ochişorii ei ageri îi văzură calul roib, care se îndărătnicea şi nu voia să se supună mâinii stăpânului. Fetiţa recunoscu trăsăturile dragi ale tatălui.

Işi luară rămas bun pe fugă. Mama se deşertase de lacrimi acasă, iar acum îl privea tăcută pe tata, fără să-şi poată dezlipi ochii de la el. Numai când se aprinseră stelele şi tata, după ce le sărută pentru prima oară, intră în vagon, mama o luă în braţe pe Marusia şi se jeli atât de sfâşietor, cum n-o făcuse niciodată în faţa soţului.

Acum se mutaseră la oraş, în vechea casă a bunicului, unde grădina era plină de arbori uriaşi şi nu mai erau răzoare scăldate în soare. Bunicul era doctor şi lucra la spital. Acasă veneau mulţi bolnavi la el: însă pentru Marusia avea câteodată vreme liberă, când se juca cu ea, îi făcea desene şi vorbeau despre tata. Mama se juca acum puţin cu Marusia: tot timpul cosea pentru răniţi sau îi scria tatei. Adeseori, când bunicul era la spital, ea vorbea despre tata cu doica, iar aceasta se ruga cu osârdie înaintea icoanelor din camera copilului, căzând în genunchi, pentru mântuirea robului lui Dumnezeu Grigorie, pomenind şi alte nume, necunoscute Marusiei.

Câteodată doica o lua pe fată la biserică, unde erau multe icoane. Marusiei îi plăcea acolo: feţele blânde ale sfinţilor o priveau, în turlă străluceau aripile albe ale îngerilor, iar doica spunea, arătând spre icoane:

- Ei te aud, porumbiţa mea. Tu roagă-te pentru tata ca sfinţii să ni-l aducă înapoi. Ei pot orice în Hristos, şi prin rugăciunile lor Dumnezeu îl va ajuta pe tata să-i biruie pe toţi vrăjmaşii.

O credinţă nezdruncinată se făcea auzită în glasul ei, şi această credinţă se revărsa în copil, trezind în el gingăşia faţă de sfinţii cei buni şi iubitori. Impreunându-şi mâinile, Marusia le spunea:

- Aduceţi-l înapoi pe tata după ce o să-i alunge pe cei răi, îmi e atâta dor de el. Vă rog, ascultaţi-mă!

Ea aşteptă până în acea zi cumplită când primiră telegrama. Marusiei îi plăceau telegramele: ele veneau întotdeauna de la tata, şi mama se schimba primindu-le: începea să o îmbrăţişeze şi să se bucure. In acea zi, auzind clopoţelul de la intrare, Marusia alergă după telegramă înaintea doicii. Mama înhaţă telegrama plină de bucurie, o desfăcu, şi dintr-o dată, se clătină, apucă un scaun şi se prăbuşi pe el. Telegrama îi căzu din mâini - iar bunicul, luând-o de jos, păli în timp ce o citea:

- Grişa grav rănit lângă Halici. Veniţi fără întârziere.

Grişa îl chema pe tata, şi în inima de şase anişori a Marusiei se trezi spaima.

- Tata, tăticul e rănit. Nu cumva o să moară ? Mama spunea nu demult că a murit un rănit în casa aceea mare din piaţă; acolo au adus răniţi de la război. Asta înseamnă că răniţii mor, iar tata e rănit. Nu cumva o să moară tata ?

Fetiţa se aruncă spre doică.

- Doică, doică ! Să mergem repede la biserică, să ne rugăm sfinţilor pentru tata, ei o să îl ajute ca să nu moară. Ah, doică, doică !

Marusia se zbătea, trăgea de doică, şi groaza ardea în ochii ei mari şi luminoşi.

Doica o apucă de mână plângând, în vreme ce fetiţa se tot zbătea şi o chema:

- Să mergem., să mergem, altfel o să moară, tăticul meu., tăticul meu. Doică, doică !

Bunicul abia reuşi să o liniştească şi o puse în pătuţ, lipsită cu totul de puteri, iar între timp doica o ajuta pe mama să se pregătească de lunga călătorie care o aştepta. Şi mama a plecat cu un tren de noapte spre locurile unde se purta războiul.

Marusia se deşteptă seara târziu: era frântă de tot şi slăbiciunea nu-i îngăduia să îşi mişte mânuţele. Mititica zăcea fără să îşi deschidă ochii, şi gândurile ei tulburi încă nu luaseră un chip limpede în căpşorul ei. Deodată ajunse până la ea glasul moale, întristat al bunicului:

- Numai ei, doică, are dreptate copilul, numai sfinţii pot să ajute ! Aşa o rană grea ! Vrăjmaşii nu se dau în lături de la nici un fel de mijloace. Aceste gloanţe explozive. e groaznic să citeşti despre tot ce fac ele. Iar în ce mă priveşte asta e o pedeapsă pentru faptul că din pricina grijilor vieţii am devenit rece faţă de Domnul. Mai ales de când a murit biata mea Katia. Am uitat să mă mai rog, încercând să îmi înec amărăciunea în muncă. Copiii s-au făcut mari şi au plecat. Oleg, Saşa, Grişa. Eram mulţumit de soarta lor şi m-am răcit faţă de ei: iar acum, că moare Grişa, Doamne, ce drag îmi este ! Katia îl iubea nespus. Astăzi mi-am amintit de tinereţea noastră aici, lângă Marusia; Grişa era la fel de slăbuţ şi de frumuşel. Trăiam la ţară. Asta a fost demult, dar'acum mi-am amintit totul. Gri-şa era istovit de friguri. II tratam chiar eu, iar Katia nu dormea nopţile veghind la căpătâiul lui. Au venit alţi doctori, însă au zis: ,ya trece !" Odată, vara, i-a apărut o umflătură după ureche, care în câteva zile s-a întins pe tot gâtul. Copilul nu putea să mănânce nimic, îşi pierduse cunoştinţa. Eu n-am putut să pun un diagnostic, ci doar vedeam că moare. Mama mea iubea rugăciunea, credea cu sfinţenie în ajutorul bineplăcuţilor lui Dumnezeu. Lui Grişa îi era din ce în ce mai rău. A doua zi după praznicul sfântului Pantelimon mama zice: „Chemaţi preotul să facă rugăciune la sfântul Pantelimon şi împărtăşiţi copilul!" I-am urmat sfatul. A venit o noapte grea; şedeam cu toţii încordaţi în jurul lui: mai trăieşte sau nu ? Iar Katia spune: „S-a mişcat!" Neam aruncat spre pat: „Grişa, dragule, vrei să bei ceva ?" Copilul se ridică în capul oaselor şi zise: „Mama, te-ai rugat: asta trebuia făcut." Işi făcu cruce şi după ce repetă ceea ce tocmai spusese îşi mai făcu o dată cruce, după care se culcă şi adormi liniştit. In ziua următoare a venit părintele cu Sfintele Taine: copilul se împărtăşi cu bucurie, după aceea se juca şi mancă. Iar nouă, de bucurie, nici prin cap nu ne-a trecut să-I mulţumim lui Dumnezeu, să ne mai rugăm Tămăduitorului Pantelimon. O dată cu lăsarea serii copilul a început iar să se simtă rău, umflătura a reapărut, limba i s-a umflat, temperatura i-a crescut până la 40 de grade. Colegii mei pe care i-am chemat au considerat că orice speranţă e pierdută, dar eu tot am trimis în oraş după medicamente. In acest răstimp mama chemase preotul şi împreună cu Katia începuseră să facă rugăciune înaintea icoanei Sfântului Pantelimon. Intre timp Grişa îţi recăpătase cunoştinţa şi l-au dus la icoană să o sărute. Şi ce crezi, doică ? A doua zi era sănătos !

Cum am putut să uit de această minune ! Când Katia era bolnavă, de ce nu m-am rugat ? Bine că şi-a amintit fetiţa acum de sfinţi. Duceţi-o mâine la biserică, să se roage pentru tatăl său. Iar mama ei, sărmana, este acum pe tren. Ce-o fi în sufletul ei ? Trebuie neapărat ca Marusia să se roage. Eu nu mai am putere.

Puternicul bărbat îşi ascunse faţa în palme, lacrimile i se scurgeau printre degete. Şi ridicându-se cu greutate în capul oaselor, Marusia zise luptându-se cu slăbiciunea:

- O să mă rog, bunicule. Sfinţii or să asculte. O să mă rog.

In biserică era linişte, slujba se sfârşise şi se auzea numai glasul preotului care făcea o moliftă. Marusia stătea în genunchi, străduindu-se să asculte rugăciunile, dar acestea parcă alunecau pe lângă ea şi în minte i se năştea -numai rugămintea fierbinte: - Scapă-l pe tata, scapă-l pe tata., scapă-l pe tata, Dumnezeule, ca să nu moară, tăticuţul meu, dragul meu ! Alungă războiul ca să se întoarcă tata ! Sfinţi dragi, sfinţi buni, ascultaţi-mă!

Incheindu-şi rugăciunea, ţâşnită din inimioara ei necăjită, fetiţa o rosti din nou, şi lacrimi mari curgeau pe feţişoara-i trasă, ca şi pe faţa bătrânei doici.

- Te-ai rugat ? o întrebă acasă bunicul, care suferea atât de mult, că în acea zi nici nu putuse să primească vreun bolnav.

- M-am rugat, răspunse ea cu bucurie, o să trăiască şi o să vină la noi. Sfinţii mă ascultă, sfinţii sunt buni! Insă doica spune că ei nu pot pune capăt războiului; numai Dumnezeu ştie când o să se sfârşească. Doica spune că Dumnezeu s-a mâniat pe oamenii răi şi îi pedepseşte, iar eu nu mai îndrăznesc să-I cer să alunge războiul. O să-I cer doar să îi alunge pe cei răi. Te rog, bunicule, nu te îmbolnăvi, tăticul o să se întoarcă.

In acest timp, într-un spital din Galiţia, un doctor militar, înalt şi slab, spunea unui coleg:

- Amputaţia lui Grigorie a fost reuşită: încă puţin şi ar fi făcut septicemie ! Blestematele gloanţe explozive fac nişte răni îngrozitoare; acum însă este în afară de orice pericol.
In grădina veche ningea, iar de la tata încă nu primiseră nici o ştire, deşi ştiau cu toţii că este internat în spital şi mama îl îngrijeşte; ştiau că i-a fost amputată mâna. Marusia îi scria des, încredinţându-şi tatăl că sfinţii îl vor ajuta. Prima zăpadă se topise deja când, dintr-o dată, s-a întâmplat ceea ce aştepta Marusia. S-a întâmplat pe neaşteptate, ca în poveşti.

Intr-o seară de toamnă, ea şedea pe genunchii bunicului şi asculta cum acesta vorbeşte cu doica de întâmplări trecute. Bunicul de-abia se vindecase; în timpul bolii fusese îngrijit de doică şi de Marusia. Auzind sunetul clopoţelului de la uşă, s-au mirat cu toţii.

- Cine poate să fie la ora asta ?

Insuşi bătrânul doctor a mers să deschidă musafirilor neaşteptaţi; şi dintr-o dată Marusia a auzit glasurile atât de cunoscute, a văzut faţa dragă a mamei şi pe cea trasă a tatei. Tata trăia ! Fetiţa se aruncă spre el, strigându-i bunicului:

- Ei sunt, ei sunt! Vezi, bunicule, ţi-am spus eu că sfinţii or să asculte, or să ajute. Tăticul meu, tăticule drag!

Şi, îmbrăţişându-şi fata cu mâna teafâră, tatăl şopti, sărutând feţişoara dragă:

- Intr-adevăr, sfinţii te-au ascultat! Mâine ne vom ruga lor cu toţii. I-am dat războiului o mână, dar nu te întrista, micuţo, căci sfinţii ţi-au păstrat în schimb viaţa tatei. Trebuie făcută o jertfa pentru Patrie: unii îşi dau chiar viaţa. Şi tata şi-ar fi jertfit-o pe a lui, însă tu ai cerut-o şi ai primit-o de la Dumnezeu prin mijlocirea sfinţilor.

Darul Ingerului - Povestiri pentru copii, Editura Sophia

Cumpara cartea "Darul ingerului"

ro/religie/copii/darul-ingerului-povesti-crestine-pentru-copii_th139oyeEZno" target="_blank" title="Darul ingerului">

.
Pe aceeaşi temă

03 Aprilie 2015

Vizualizari: 1113

Voteaza:

Rugaciunea a fost ascultata 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE

Newsletter

Aboneaza-te si afla in fiecare saptamana noutatile de pe CrestinOrtodox.ro