Rugaciunea lui Iisus si impactul acesteia asupra lumii

Rugaciunea lui Iisus si impactul acesteia asupra lumii Mareste imaginea.

Despre rugaciunea lui Iisus si impactul acesteia asupra lumii postmoderne si secularizate de astazi

Moto: "Rugaciunea lui Iisus face din inima fiecaruia o chilie monahala unde se afla "singur cu Singurul”, in tacere. Nevoitorul invata sa taca. Dar tacerea crestina nu poate fi despartita de un cuvant mereu reinnoit. La un moment dat, cel tacut, isihastul, primeste harisma cuvantului de viata, care merge de la inima la inima, cuvantul - samanta”. Olivier Clement.

Astazi, a vorbi despre rugaciune, intr-o lume in care avem atat de multe alte preocupari mult mai "palpabile si mai rentabile”, constituie, de cele mai multe ori, un „nonsens” datorita gandirii noastre foarte pragmatice in urma careia asteptam, in cel mai scurt timp, lucruri si rezultate foarte „concrete” si foarte „eficiente”!. Pentru foarte multi dintre noi cei asa zisi credinciosi a ne ruga inseamna a depune un efort prea mare si pentru o lunga durata (de fapt ar trebui pentru toata viata) pentru care noi nu prea avem timp sau, mai bine zis, nu reusim sa ne facem suficient timp!. Ne comportam, in acest fel, in raport cu rugaciunea fiindca, foarte multi dintre noi, nu (re)cunoastem autenticul motiv si scop al vietuirii noastre pe acest pamant!.

In alta ordine de idei, nevoia de rugaciune a omului credincios este in afara de orice indoiala. Cu cat este mai puternica credinta, cu atat este mai puternica si nevoia sa de rugaciune. Dar in societatea de astazi constatam o slabire a credintei. Prin urmare si un fel de indiferenta fata de rugaciune. Poate ca notiunea de societate secularizata nu indica, totusi, o societate total necredincioasa, ci o societate in care majoritatea membrilor nu mai practica rugaciunea decat foarte rar, in momente exceptionale.

„Pentru cel care doreste sa-si mentina vigoarea credintei prin rugaciune se pune, astazi, o dubla problema: aceea de a-si apara credinta impotriva influentelor nefaste a unui mediu slabit in credinta si aceea de a apara practica rugaciunii in cadrul unei societati care a pierdut in mare parte uzul rugaciunii. In timp ce omul de odinioara gasea in mediul social un factor prin care isi intarea credinta si practica rugaciunii, astazi acest mediu este un factor de racire, un factor impotriva caruia cel care vrea sa-si mentina credinta si rugaciunea trebuie sa se apere.” – ne relateaza Parintele Dumitru Staniloae in lucrarea sa „Rugaciunea lui Iisus si experienta Duhului Sfant”.

Astazi omul credincios trebuie sa caute intr-o mare masura el insusi motivatii care sa-i poata sustine credinta si propria sa practica a rugaciunii. Si tocmai acest lucru ar putea face credinta sa mai profunda si rugaciunea sa mai fierbinte, dat fiind ca, intr-o mare masura, ele nu mai sunt sustinute de mediul social. Prin urmare, omul care reuseste sa-si intareasca credinta si rugaciunea prin motivatii personale, reflectate, poate deveni el insusi un focar pentru intarirea credintei si innoirea rugaciunii in mediul sau social. Prin aceasta el poate ajuta societatea sa iasa din viata superficiala, saturata de continua plictiseala si permanenta monotonie, care sunt doua din cauzele slabirii credintei si a rugaciunii; cu alte cuvinte – spune tot Parintele Staniloae in aceeasi lucrare – el poate ajuta sa regaseasca un continut mai substantial, sa-si intareasca radacinile adanci infigandu-le intr-o mai mare profunzime a vietii, fara de care existenta umana este de o uniformitate monotona si lipsita de semnificatie.

O trasatura caracteristica a acestei societati este aceea ca omul se simte in ea mult mai singur decat in societatea de ieri in care nu lipsea preocuparea pentru Dumnezeu. Credinciosul simte astazi nevoia de a se ruga poate mai mult decat in trecut, pentru ca prin rugaciune se salveaza de singuratatea care este atat de greu de suportat. „El gaseste in rugaciune mijlocul de a fi in comuniune cu Dumnezeu. Il are in rugaciune pe Dumnezeu Insusi in dialog cu el prin toate lucrurile si el insusi Il vede si Il intelege pe Dumnezeu prin toate. Cel ce se roaga ia cunostinta de radacinile sale in realitatea personala, infinita a lui Dumnezeu si nu se lasa prada valurilor superficiale ale vietii, ale unei vieti inchise doar in orizontul pamantesc. Isi poate umple viata cu un continut infinit” – sustine acelasi parinte in aceeasi lucrare.

In alta ordine de idei, daca ar fi sa vorbim putin despre volumul cel mai renumit si mai important ce descrie rugaciunea - Filocalia, adica iubirea de frumos, vom pomeni de fapt, despre drumul evanghelic al implinirii poruncilor Domnului nostru Iisus Hristos. Implinind zi de zi, ceas de ceas, poruncile lui Iisus Hristos din Sfintele Evanghelii, crestinul se va afla pe un drum al despatimirii, un drum care se dovedeste a fi un urcus catre o frumusete negraita a iubirii dumnezeiesti pentru fiinta umana. Foarte important este faptul ca multi au pornit pe acest drum, au reusit sa biruiasca propriile patimi si sa se „raneasca” in final de catre aceasta frumusete divina. Multi dintre cei care au reusit sa parcurga acest urcus tainic, au lasat in scris multe referinte si elemente din propria lor experienta, spre ajutorul si folosul duhovnicesc al celor ce se incumeta la acest binecuvantat drum. Una din principalele coordonate alea cestui urcus spiritual este rugaciunea neincetata, iar conditiile prin care primii crestini si mai ales primii care au ales punerea in practici a poruncilor lui Iisus Hristos, departe de zgomotul lumii, au determinat ca rugaciunea neincetata sa ia forma: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu miluieste-ma pe mine, pacatosul”. Aceasta rugaciune a devenit o arma pentru cel angajat si ancorat in urcusul duhovnicesc, oa arma pe care o putea folosi in toata vremea si in tot locul, unde se afla ori vietuia.

Asadar, in Ortodoxie se practica o forma de rugaciune permanenta, rugaciunea inimii sau a mintii pe altarul inimii ori a sensibilitatii pline de iubire si de mila in care se afla Iisus Hristos cu iubirea si cu mila Sa. Este adevarat ca in aceasta rugaciune pare ca cerem mila lui Iisus Hristos numai pentru persoana noastra: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul”. Se pare, asadar, ca prin aceasta ne interesam doar de noi insine. Dar in masura in care ma consider pacatos, in mod sigur ma gandesc la toate pacatele pe care le-am savarsit fata de Dumnezeu si fata de fratii (semenii) mei, deci ma rog, in virtutea dorintei de realizare a comuniunii, si pentru relatii mai bune cu acestia sau pentru ca ei sa nu ramana pentru totdeauna afectati de nedreptatile mele fata de ei. In acest sens, Sfantul Isaac Sirul spune: „Cel care, pomenind pe Dumnezeu, cinsteste pe tot omul, afla ajutor de la tot omul prin vointa cea ascunsa a lui Dumnezeu. Si cel ce il apara pe cel nedreptatit Il are pe Dumnezeu luptand pentru sine. Cel ce-si daruieste bratul sau spre ajutorul aproapelui primeste bratul lui Dumnezeu in ajutorul sau”.

Rugaciunea este, deci, un factor de insanatosire si intarire spirituala a fiintei mele, dar si o insanatosire si consolidare a coeziunii sociale intr-un plan mai profund. Cel ce se roaga ii are pe ceilalti in inima lui iar ei simt aceasta si vin spre el. Sfantul Serafim de Sarov a spus: „Impaca-te cu Dumnezeu si multi oameni vor veni sa se impace cu tine”. Reproducand aceste cuvinte, Arhimandritul Gheorghios Kapsanis – Egumenul Manastirii Grigoriu din Sfantul Munte Athos mai adauga ca: „In traditia isihasta a Bisericii se observa ca pe masura ce Parintii care se impacau cu Dumnezeu si se afundau in pustie, multimi tot mai numeroase veneau la ei pentru binele lor”. Rugaciunea lui Iisus – „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul” – se poate rosti oricand si oriunde, potrivindu-se la fel de bine si nevoitorului din pustie, si crestinului care vietuieste in tumultul cetatii. Caci amandoi poarta acelasi razboi nevazut, cu aceleasi „duhuri ale rautatii” (cf. Efes. 6, 12), si amandoi au trebuinta de aceeasi arma nebiruita: Numele lui Iisus pentru care ambii trebuie sa se „roage neincetat” deoarece au de atins aceeasi tinta: - a mantuirii sufletului si a trupului.

Problema care a framantat spiritualitatea rasariteana se rezuma la aceasta intrebare: Cum sa te rogi neincetat? Cum sa fii nu doar un om care participa in fiecare duminica sau mai des la Sfanta Liturghie, la Slujba Euharistica, ci, potrivit indemnului paulin citat mai sus sa fii un „om euharistic?” Nu doar un om care sfinteste timpul, rugandu-se la principalele „ceasuri” ale zilei ci un „om liturgic”, capabil sa sfinteasca fiecare moment. Un raspuns potrivit ar fi sa faci totul avand sentimentul prezentei lui Dumnezeu, fiind cu recunostinta fata de El si cu dragoste si grija fata de aproapele. „In orice gand sau fapta prin care sufletul aduce inchinare lui Dumnezeu, el se afla cu Dumnezeu” – spune Sfantul Macarie cel Mare. Rugaciunea neincetata, potrivit Sfantului Maxim Marturisitorul, „este sa-ti silesti sufletul catre Dumnezeu, cu multa evlavie si cu multa dragoste…, sa te incredintezi lui Dumnezeu in toate faptele si in tot ce ti se intampla”.

Unul dintre interlocutorii Pelerinului rus ii explica acestuia ca rugaciunea launtrica este celebrarea insasi a vietii si a universului, entuziasmul care poarta toate lucrurile catre plenitudine si catre frumusete si ca este de datoria omului sa descatuseze acest suspin universal al Duhului. Parintele Staniloae spunea, tot asa, ca trebuie sa primim lumea ca pe un dar al lui Dumnezeu, pe care toti laolalta sa I-L inapoiem, dupa ce am pus pe ea pecetea iubirii noastre creatoare. Toate acestea sunt adevarate, toate sunt importante. Dar daca nu vrem sa ramanem in stadiul de bune intentii, ne trebuie o unealta prin care sa le putem pune in practica. Iar aceasta este rugaciunea lui Iisus. Si pentru aceasta trebuie sa pornim la drum caci orice destin crestin este un pelerinaj catre „locul inimii”, unde Domnul ne asteapta, catre care ne atrage.

Calatoriile nu fac decat sa exprime, sa inlesneasca, prin intalnirile prilejuite, prin inrauririle resimtite, aceasta calatorie launtrica. Cautam omul, oamenii care sa ne dea „cuvinte de viata”, care sa ne trezeasca la ceea ce ne este cel mai apropiat si totusi atat de departe… Iata, Pelerinul a intalnit un astfel de om: „Am intrat in chilia lui, iar batranul mi-a spus: „Rugaciunea lui Iisus launtrica si neincetata este chemarea continua si neintrerupta a Numelui lui Iisus, cu buzele, cu inima si cu mintea, avand simtamantul prezentei Sale, oriunde si oricand, chiar si in timpul somnului. Ea se exprima prin cuvintele: Doamne Iisuse Hristoase miluieste-ma. Cel care se obisnuieste cu aceasta chemare dobandeste o mare mangaiere si nevoia de a o rosti mereu. Dupa catva timp, nu mai poate trai fara aceasta rugaciune, care curge in el de la sine, pretutindeni, mereu” – conform relatarilor din cartea „Povestea unui Pelerin”. „Doamne Iisuse Hristoase” sau „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu”, se spune odata cu inspiratia. „Miluieste-ma” sau „Miluieste-ma pe mine, pacatosul” o data cu expiratia. Aceasta se face odata cu lepadarea de sine, din dragoste. Astfel vom ajunge a vorbi de rugaciunea neintrerupta.

La unii mari Parinti Duhovnicesti rugaciunea lui Iisus devine „spontana”, „neincetata”. Chemarea Numelui Sau se identifica cu bataile inimii. Ritmul insusi al vietii, respiratia, bataia inimii, este ceea ce se roaga in ei sau, mai curand, in perspectiva inceputului si sfarsitului, se recunoaste ca fiind rugaciune. Dar, indeosebi in zilele noastre, aceasta nu trebuie voit, ci descoperit printr-o smerita lepadare de sine, intr-o incredere deplina, prin har. „Atunci cand Duhul Se salasluieste in cineva, acesta nu se mai poate opri din rugaciune, caci Duhul nu inceteaza de a Se ruga in el. Fie ca doarme sau este treaz, rugaciunea nu se mai desparte de sufletul sau. In timp ce doarme, mananca, bea, munceste, mireasma rugaciunii se raspandeste din sufletul sau. De acum inainte nu se mai roaga in anumite momente, ci mereu. Miscarile mintii curatite sunt glasuri tacute care canta, in taina, o cantare Celui nevazut” – spune Sf. Isaac Sirul. Iar pelerinul ne marturiseste: „M-am invatat atat de bine cu rugaciunea inimii, incat o lucram neincetat, iar, in cele din urma, am simtit ca mergea de la sine, fara nici o lucrare din partea mea; rugaciunea izvora in mintea si in inima mea nu numai cand eram treaz, ci si cand dormeam, si nu s-a mai intrerupt nici o clipa”.

„Actului rugaciunii ii urmeaza starea de rugaciune. Iar starea de rugaciune este adevarata fire a omului, adevarata fire a fiintelor si a lucrurilor. Lumea este rugaciune, celebrare, asa cum o arata atat de admirabil Psalmii si Cartea lui Iov. Dar aceasta rugaciune tacuta are nevoie de gura omului pentru a rasuna. Este ceea ce anumiti Parinti greci numesc „contemplarea firii”: omul aduna ratiunile (logoi) lucrurilor, esentele lor spirituale, nu pentru a si le insusi, ci pentru a le aduce lui Dumnezeu ca pe o jertfa din partea creatiei. Vede lucrurile, structurate de Cuvant, insufletite de Duhul vietii si al frumusetii tinzand catre Obarsia paterna, care le primeste, in distinctia lor. „Caci unirea, desfiintand separarea, nu dauneaza catusi de putin deosebirii” spune Sf. Maxim Marturisitorul”. – Toata aceasta relatare avandu-o din lucrarea „Rugaciunea lui Iisus” a lui Olivier Clement.

Rugaciunea lui Iisus trezeste in inima o dragoste fara margini. „Ce este, oare, o inima iubitoare? Se intreaba Sfantul Isaac Sirul. Si iata cum raspunde: „Este o inima care arde de dragoste pentru toata zidirea, pentru oameni, pentru pasari, pentru fiare, pentru diavoli, pentru toate fapturile… Iata de ce un astfel de om se roaga neincetat… chiar si pentru dusmanii adevarului, si pentru cei care-i fac rau… se roaga chiar si pentru serpi, insufletit de mila nesfarsita care ia nastere in inima celor care se unesc cu Dumnezeu!”. Si tot el: „Ce este cunoasterea? – Simtul vietii nemuritoare. Si ce este viata nemuritoare? – Sa simti totul in Dumnezeu. Caci dragostea vine din intalnire. Cunoasterea legata de Dumnezeu unifica toate dorintele. Iar pentru inima care o dobandeste, ea este numai dulceata revarsandu-se pe pamant. Caci nimic nu se poate asemui cu dulceata cunoasterii lui Dumnezeu”, Care a semanat ale Sale in toate cele ce sunt, incat prin ele, ca prin niste deschizaturi, sa Se arate mintii intr-o lumina a intelegerii, cucerind-o, luminand-o si atragand-o spre Sine, dupa cum aflam scris in Filocalia – Vol. 8, pag. 421.

Totul culmineaza cu adevarata iubire de aproapele. Ma gandesc la acel frumos text al unui „nebun pentru Hristos” rus de la inceputul veacului XX : „Fara rugaciune, toate virtutile sunt ca niste copaci fara pamant; rugaciunea este pamantul care ingaduie tuturor virtutilor sa creasca… Ucenicul lui Iisus Hristos trebuie sa traiasca numai prin Hristos. Atunci cand il va iubi in asa masura pe Hristos, va iubi fara indoiala si toate fapturile lui Dumnezeu. Oamenii cred ca mai bine trebuie sa-i iubesti pe oameni si apoi pe Dumnezeu. Si eu am facut asa, dar nu ajuta la nimic. Dar cand, dimpotriva, am inceput sa–L iubesc pe Dumnezeu, in aceasta iubire pentru Dumnezeu mi-am aflat aproapele. Si in aceasta iubire pentru Dumnezeu, vrasmasii mi-au devenit si ei prieteni, fapturi ale lui Dumnezeu” – Dupa cum aflam consemnat in aceeasi carte a lui Olivier Clement.

Drept maritorii nostri Parinti subliniaza faptul ca trebuie evitat proiectarea propriului tau psihism asupra celuilalt. Trebuie sa-l intelegi pe celalalt intr-o deplina lepadare de sine, pana cand ajungi sa afli in el chipul lui Dumnezeu. Atunci descoperi cat de mult poate fi intunecat, deformat acest chip de catre puterile raului. Atunci poti vedea inima omului ca loc in care binele si raul, Dumnezeu si diavolul, duc o lupta neincetata. In aceasta lupta trebuie sa se intervina nu prin forta exterioara, care nu poate duce decat la acel „cosmar al binelui nefast, cu sila” de care vorbea Berdiaev, ci prin rugaciune. Poti interveni daca-ti pui toata increderea , daca te lepezi de orice dorinta interesata, daca, asemenea lui David, iti arunci armele si intri in lupta fara alta arma decat Numele Domnului. Si atunci Numele, devenit Prezenta, ne inspira cuvintele, tacerile, gesturile cu adevarat necesare.

Celor care ajung in aceasta „stare de rugaciune”, totul le este „inapoiat insutit”: „Ei cunosc transfigurarea erosului, cautata cu atata disperare de adeptii freudo-marxismului! Percep cu o „plenitudine” extraordinara taina fiintelor si a lucrurilor, fata ascunsa a lumii. Primesc harismele paternitatii spirituale, darul vindecarii, darul proorociei. Aceasta paternitate – asemenea celei dumnezeiesti, pe care o reflecta – depaseste, integrand-o, dualitatea sexuala. Sfantul Serafim, reluand o straveche recomandare monahala, il sfatuia pe staretul Sarovului: „Fii ca o mama pentru calugarii tai” – Gasim relatat tot in lucrarea lui Olivier Clement.

Andrei Scrima, in cartea sa „Despre Isihasm”, citandu-l pe Sfantul Ioan Cassian, sustine ca „pot contempla divinitatea numai aceea care, cu ochi foarte puri, se inalta deasupra actiunilor si gandurilor joase si pamantesti, se retrag si urca impreuna cu El (cu Iisus Hristos) pe acel munte inalt al singuratatii, acolo unde Iisus Hristos, desfacand sufletele din tumultul pasiunilor si separandu-le din amestecul tuturor viciilor, le statorniceste intr-o credinta vie si le face sa urce pe cea mai inalta culme a virtutilor unde El isi arata mai apoi, neacoperita, slava… si stralucirea chipului Sau celor care au ochii inimii destul de puri pentru a le contempla…”

Mintea, unita cu inima, accede la o forma innoita de intelegere, la o gandire plina de pace si de dragoste, purtata de rugaciune, caci de acum inainte aceasta nu se mai intrerupe in timpul gandirii. Practica invocarii Numelui lui Iisus nu are, contrar unor pareri, nimic antiintelectual: ea rastigneste si invie mintea. Inima eliberata fiind de inchipuiri ajunge sa produca in ea insasi tainice si sfinte ganduri, asa cum pe o mare linistita vezi pestii miscandu-se si delfinii dantuind.

In rugaciunea curata este vorba de unirea mintii (nous) cu inima. Nu trebuie ca mintea sa ramana singura, nici ca inima sa ramana singura. O rugaciune care se face numai cu mintea este o rugaciune rece; o rugaciune care se face doar cu inima este pur sentimentala care ignora tot ceea ce Dumnezeu ne-a dat, ceea ce ne da si ne va mai da in Iisus Hristos. „Este o rugaciune fara orizont si fara perspectiva, o rugaciune in care nu stim de ce sa-i multumim lui Dumnezeu, pentru ce il laudam nici ce sa-i cerem. Omul care se roaga are sentimentul ca se pierde intr-un infinit impersonal. E un sentiment care ignora faptul ca el face experienta unui Dumnezeu personal. Si deci nu este rugaciune” – Afirma Parintele Profesor Dumitru Staniloae.

Trebuie sa precizam, inca o data, ca aceasta intalnire a mintii cu inima nu se face prin ridicarea inimii in minte, ci prin coborarea mintii in inima. Aceasta inseamna ca nu inima isi afla odihna in minte, ci mai degraba mintea isi afla odihna in inima adica in adancul inimii strans unite cu adancul lui Dumnezeu, obiectul cautarii sale.

Uneori, celor induhovniciti li se dezvaluie tainele inceputurilor si ale sfarsitului omenirii si universului. Ei participa la trecerea istoriei catre Imparatie, la nasterea noului Ierusalim; isi afla locul in comuniunea „pacatosilor constienti”, cei care se roaga pentru mantuirea tuturor. Daca Biserica a condamnat apocatastaza origenista ca certitudine doctrinala si ca automatism cvasiciclic, ea a incredintat, in schimb, celor induhovniciti taina rugaciunii pentru mantuirea universala.

„Rostind in rugaciunea lui Iisus „miluieste-ne”, ne amintim ca nu te mantuiesti de unul singur, ci numai in masura in care devii o persoana in comuniune, care nu mai e despartita de nimic. Cel care invoca Numele devine prietenul Mirelui, se roaga ca toti sa fie uniti cu Mirele: „Acela trebuie sa creasca iar eu sa ma micsorez”. Nu mai vorbeste de iad decat pentru el insusi, cu o smerenie fara margini. Ca acel cizmar din Alexandria, care i-a dat o lectie Sfantului Antonie, dezvaluindu-i ca se roaga ca toti sa fie mantuiti, el fiind singurul care merita sa fie osandit. Ca Simeon Noul Teolog care spunea ca trebuie sa-ti privesti toti semenii ca pe niste sfinti si sa te consideri drept singurul pacatos, „spunandu-ti ca in ziua judecatii toti vor fi mantuiti, numai tu vei fi osandit” – Ne spune tot Olivier Clement. Si atunci, Domnul i-a spus staretului Siluan: „Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui”.

Aceasta intalnire in iubire dar si acest sentiment al diferentei infinite dintre Dumnezeu si mine, aceasta necesitate a milei lui Dumnezeu pe care o simte omul, se exprima in rugaciunea lui Iisus. Inima este izvorul sentimentelor, deci si al iubirii. Iar iubirea inseamna intalnire cu celalalt. Si fiindca iubirea este animata de un avant infinit, ea nu ar putea fi pe deplin satisfacuta decat in intalnirea cu Dumnezeu, Cel infinit.

Parintele Dumitru Staniloae in lucrarea deja citata ne spune ca „in intalnirea cu Dumnezeu - Infinitul este perceput ca o bucurie nesfarsita, ca o lumina. Exprimandu-le prin cuvinte, omul sugereaza aceasta bucurie care depaseste orice limite. Desi inca foarte slab, cuvintele rugaciunii lui Iisus exprima acest sentiment de bucurie, de recunostinta si de smerenie infinita. Dar lucrul principal nu e sa rostim cuvinte. Principalul se afla in aceasta experienta a bucuriei, a recunostintei, a iubirii, a smereniei si chiar a durerii nesfarsite care provoaca pacatul. Cuvintele nu mai formeaza un obiect de reflexie pentru cel care le pronunta. Ele nu se mai interpun intre om si Dumnezeu, ci prin ele omul se adreseaza lui Dumnezeu Care este de fata. Prezenta lui Dumnezeu copleseste totul”.

Prin urmare, trecand noi prin gama aceasta de stari sufletesti, la ce ajungem? Cu ce ne alegem? Ce roade culegem? Liniste aducatoare de bucurie si reconfortare sufleteasca, impacare cu Dumnezeu si cu sine. Minunea rugaciunii nu consta atat in implinirea ei, in induplecarea lui Dumnezeu, ci in atingerea tainica ce se efectueaza intre sufletul nostru limitat si Duhul nemarginit al lui Dumnezeu. „Inima omului se afla intr-o stare prielnica primirii harului si binecuvantarilor lui Dumnezeu. Din aceasta atingere odraslesc o serie de transformari binefacatoare in fiinta noastra. Rugaciunea se face intre noi si Dumnezeu in viata noastra umana. In adancurile serafice ale interiorului nostru se produce, prin rugaciune, o comuniune discreta si rodnica intre noi si Dumnezeu. Fara aceasta relatie personala cu Dumnezeu prin rugaciune, credinta ramane o convingere teoretica, cultul o lucrare de forma externa. Fara rugaciune, lucrarii noastre morale ii lipseste profunzimea religioasa, fara rugaciune iubirea lui Dumnezeu nu se manifesta in toata plenitudinea ei, se deschide un abis intre Dumnezeu si om” – Reliefeaza Parintele Ioan Bunea in cartea sa „Psihologia Rugaciunii”.

Trecand intr-un alt registru, vom sustine ca primul care s-a gandit ca ar fi folositor pentru monahi si pentru mireni ori laici laolalta, sa aiba adunate majoritatea textelor ce descriu partea practica a urcusului duhovnicesc, a fost Sfantul Nicodim Aghioritul, care i-a si dat numele acestei colectii patristice, numita „Filocalia”. In introducerea primei editii, Venetia anul 1782, Sfantul Nicodim cheama pe toti crestinii ortodocsi, laici si monahi, la cina duhovniceasca a Parintilor Filocaliei, care ne vom invata cum sa dobandim trezvia, mancand painea cunoasterii intelepciunii si band din vinul ce veseleste mintea coborata in inima, unde vom desteleni comoara ce se afla ascunsa acolo, adica drumul ce duce la indumnezeire. Scrierile stranse in aceasta colectie, ingrijitorul editiei, poate cel mai erudit om bisericesc din Ortodoxia secolului XVIII, le numeste „dascalie”, ca sa folosim un cuvant vechi romanesc, pierdut dar apropiat de cuvantul folosit de Sfantul Nicodim. Drept urmare, textele Parintilor neptici sau ai trezviei sunt o dascalie a rugaciunii mintii, arma ce pazeste mintea, indrumarul neamagitor al vederii dumnezeiesti, insiruirea de aur a virtutilor; sunt painea si vinul, sarea si piperul teologiei mistice a Ortodoxiei noastre, dreptslavitoare si dreptmarturisitoare.

Altfel spus, am putea zice, incercand sa rezumam continutul Sfintelor Evanghelii, ca Domnul Dumnezeu s-a aratat oamenilor in persoana Mantuitorului nostru Iisus Hristos, pentru a se putea impartasi omul de si din mila Sa, cea bogata si nemarginita. Revelatia sau descoperirea dumnezeiasca, Scriptura Vechiului si Noului Testament, este intemeiata si fundamentata pe mila dumnezeiasca, insa trebuie sa intelegem mila nu in sensul contemporan, lumesc, dispretuitor, injositor ci dimpotriva, mila Sfintei Scripturi este manifestarea concreta si practica a iubirii lui Dumnezeu pentru faptura umana, ce se chinuie cautand drumul ori calea, biruita fiind de pacat, de boala si de moarte. Se simte in toata „Psaltirea” setea omeneasca pentru mila lui Dumnezeu. Ea se coboara practic in lume, in faptura, in firea umana, prin intruparea Cuvantului lui Dumnezeu in persoana lui Iisus Hristos, care dintru inceput spune: „mila voiesc, iar nu jertfa”. Toate acestea le-au inteles si le-au trait primii crestini, apostolii, ucenicii, primii asceti, identificand rugaciunea neincetata cu rugaciunea: „Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma”.

Din punctul de vedere al caracterului liturgic al rugaciunii lui Iisus, raspunsul comunitatii euharistice: „Doamne miluiste!” este alaturi de Psalmi, cel mai vechi element al rugaciunii comune, liturgice. Biserica, adunata in numele lui Iisus Hristos, marturiseste nevoia acestei mile si totodata multumeste pentru ea. Comunitatea euharistica se afla in acelasi timp pe un drum numit eshatologic, un urcus catre Inviere, care se desfasoara prin trairea Sfintelor Taine in Biserica, prin pregustarea in fiecare dumnezeasca Liturghie a Imparatiei ceresti, celei fara de sfarsit. Fiecare crestin traieste o liturghie dupa Liturghie prin rugaciunea neincetata, prin pomenirea numelui lui Iisus Hristos in toata vremea existentei lui si prin dobandirea milei Acestuia.

Din perspectiva caracterului marturisitor al rugaciunii lui Iisus, precum am aratat pana acum mila lui Dumnezeu ca expresie concreta si punctuala a iubirii dumnezeiesti pentru persoana umana in mod particular, dar si fata de intreaga creatie in general, este strans legata de persoana Mantuitorului Iisus Hristos, caci in si prin aceasta persoana se manifesta toate lucrarile dumnezeiesti si se descopera Persoana Tatalui si a Sfantului Duh. Primii crestini in majoritate de origine si mentalitate iudaica au marturisit persoana lui Iisus Hristos ca fiind Domnul Vechiului si Noului Testament. Astfel, printre codurile de comunicare a crestinilor din primul secol intalnim expresia „Domnul Iisus miluieste si mantuieste”. Prin aceasta, crestinii care au devenit foarte repede incomozi pentru sinagogile din Palestina, se recunosteau intre ei prin aceasta fraza – marturisire de credinta. Incepand cu intrarea in lumea greco-romana, mai intai in Antiohia Siriei, apoi in Alexandria, a aparut problema ca „Domnul”prin excelenta erau fie anumite zeitati orientale, fie Imparatul roman. Sfarsitul primului secol crestin si inceputul celui de-al doilea aduce o dezvoltare si un curaj al Bisericii primare de asumare a unei erminii a persoanei lui Iisus Hristos, caci Biserica nu putea permite confuzia, relativitatea specifica unei epoci sincretiste, sa patrunda in viata si invatatura sa. Astfel titlul mesianic „Hristos” devine al doilea nume al Mantuitorului, alaturi de Fiul si Cuvantul lui Dumnezeu.

Marturisirile de credinta se inmultesc (dovada avem si epistolele Sfantului Apostol Pavel si a Sfantului Apostol si Evanghelist Ioan) si iau forma „Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu (este)”. In acest fel este fireasca „utilizarea” in rugaciunea particulara a acestei marturisiri a persoanei lui Iisus Hristos la care crestinii anahoreti ai veacului III – IV au adaugat „miluieste-ma pe mine, pacatosul”. Practicarea rugaciunii in viata particulara deschide alte doua dimensiuni ale acesteia, alaturi de cea eclesiologica si de cea sacramantalo-liturgica, anume dimensiunea marturisitoare si cea personala. Prin pomenirea corecta a numelui Mantuitorului si a titlurilor evanghelice, precum si relationarea acestei persoane la actul de miluire a persoanei umane a fost pentru multe veacuri cea mai simpla metoda de marturisire ortodoxa, precum si o cale demna de urmat si fara pericolul de a cadea in amagirea vreunei invataturi sau marturisiri gresite.

Referindu-ne la caracterul personal al practicarii rugaciunii lui Iisus, vom sustine ca drumul mantuirii este unul personal, chiar daca el se dezvolta, decurge in spatiul bisericesc, eclezial, intelegand prin „spatiu” locul tainic unde fiecare se lupta cu patimile si urca treptele desavarsirii ca membru al trupului tainic al lui Iisus Hristos, ca parte a unui intreg nevazut care este Biserica – Eclezia, comunitatea – organismul viu care cheama neincetat lucrarea lui Dumnezeu in lume. Lupta omului pentru eliberarea de sub povara pacatelor are un caracter personal pentru ca scopul, tinta finala a acestei lupte este unirea persoanei umane ce a biruit pacatul cu persoana Mantuitorului Iisus Hristos, unire ce deschide perspectiva unei relatii, cuprinsa intr-o iubire mai presus de minte si de simtiri. In acest demers personal elementul care asigura legatura si raportul cu adunarea euharistica si fereste persoana umana atat de amagire, cat si de multele curse ale vrasmasului este persoana duhovnicului. Acesta cunoaste masura duhovniceasca a omului, slabiciunile ce pot deturna urcusul si in aceste imprejurari si conditii sfaturile sale devin indespensabile, precum si rugaciunile sale devin o pavaza si un scut duhovnicesc.

Iar, in ce priveste rugaciunea mintii si mentalitatea omului postmodern, omul secularizat de astazi, asa cum am spus si la inceputul acestui material, se afla intr-o situatie, din pacate lamentabila, fiindca pe de o parte recunoaste marile probleme cu care se confrunta, atat la nivel personal, cat si la nivel social, global si mondial, am putea spune, pe de alta nu are curajul asumarii unei solutii, unei hotarari care sa-i schimbe viata. Ba chiar am putea observa, mai ales in urma supradimensionarii problemei poluarii mediului o tendinta paguboasa, spre un sincretism haotic si un panteism rudimentar, mai mult de tip social, de inchinare la o forta impersonala si atotputernica, ce se ascunde in legile naturii. De aceste dreglari si dezechilibre produse in firea si persoana umana, de catre modul de viata al omului in ultimii douazeci de ani, se pare ca nu se teme nimeni. Omului de astazi ii este frica totusi de o intalnire cu un Dumnezeu personal, care propune o relatie libera de iubire. In interiorul popoarelor si neamurilor ortodoxe exista o framantare ce provine din intersectarea credintei traditionale cu mentalitatea societatii postmoderne, care stie sa-si promoveze succesele, in special cele legate de bunastarea materiala si de tehnologia moderna.

Ortodoxul de astazi nu ar vrea sa-si tradeze traditia in care a crezut, dar nici nu i-ar conveni sa piarda accesul la „bunatatile” postmodernismului. In final va cadea in magia acestor bunatati pentru ca este destul de legat de valori ce definesc viata in lumea aceasta (casa, meserie, (re)nume si bun, cariera, reusita in viata). Totusi, in paralel cu aceasta lupta intre vechi si nou s-a nascut in societatile ortodoxe ideea (ce a creat un adevarat curent si o veritabila opinie) ca instarit si bogat este, de fapt, cel care se defineste printr-o cultura traditionala, are o credinta, iar din punct de vedere social are acces la propria cultura, la propria credinta, precum si la servicii sociale, de asemenea are acces la noua tehnologie. Societatea ii asigura dreptul de acces si folosinta a bunatatilor postmodernismului, iar individul se ingrijeste de identitatea lui spirituala si culturala. Crestinul ortodox nu trebuie sa se teama de propria lui istorie si traditie, trebuie sa o cerceteze si sa „extraga” tot ceea ce este bun si actual astazi. De aceea credem ca lucrarea de fata este un prim pas catre aceasta cunoastere si catre asumarea unui parcurs atat personal, cat si comunitar. De asemenea nu trebuie uitat si ignorat faptul ca practicarea rugaciunii lui Iisus Hristos are valoroare si rezultatele cele adevarate, numai daca isi pastreaza caracteristicile de care am vorbit pana acum.

In incheiere, voi sublinia inca odata adevarul si realitatea ca, prin rugaciune omul paseste inaintea lui Dumnezeu, pentru a vorbi cu El despre sufletul sau, despre desavarsirea si despre mantuirea sa, rugaciunea ramane suprema datorie a noastra, a tuturor crestinilor, vazand si constatand din cele enuntate aici importanta si actualitatea ei, fiind ieri, azi si in veci aceeasi; ea fiind semnul suprematiei morale si duhovnicesti in lume. Daca, prin absurd, ar fi sa inceteze, la un moment dat, rugaciunea pe pamant, nevinovatia ar ramane fara ocrotire, pacatul fara iertare, virtutea fara putinta desavarsirii si lumea ar intra in intunericul stricaciunii si a mortii care ar duce la noaptea vesnica a iadului.

Nadejdea sporeste prin rugaciune: nadejdea Zilei din urma, neinserate, cand adierea Duhului va imprastia cenusa si va arata ca un „rug aprins” intru Hristos. Risipirea amagirii si zdrobirea mortii nu se vor savarsi fara mari incercari. Atunci, cine va chema Numele Domnului se va mantui.

Rugaciunea este o minune ce face minuni: Il coboara pe Dumnezeu si inalta sufletul catre El. Este o minune pe care o putem savarsi si de care ne putem impartasi zilnic, plecand genunchii trupului dar, mai ales, ai sufletului si inaltand mintea noastra spre Domnul. Urmeaza doar sa-i intelegem sensul si sa o cultivam spre si pentru desavarsirea noastra caci ea este semnul omenitatii si izbavirii noastre!.

Drd. Stelian Gombos

.

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 5311

Voteaza:

Rugaciunea lui Iisus si impactul acesteia asupra lumii 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE