Sa nu cugeti mai mult decat trebuie sa cugeti

Sa nu cugeti mai mult decat trebuie sa cugeti Mareste imaginea.

A Sfântului Efrem

Vreau să vă aduc aminte fraţilor de cei care se pornesc a făptui lucruri mai mari decât măsura lor şi cad în primejdii cumplite, care nu aud cuvintele Scripturii: Să nu cugeti mai mult decât trebuie să cugeti, ci să cugeti spre a fi cumpătat; şi iarăşi, în alt loc: Nu fii drept peste măsură, nici peste măsură de inţelept, ca nu cumva să-ţi ieşi din minţi.

Căci zilele acestea s-a întâmplat ca unii fraţi să-şi părăsească chiliile şi să se înstrăineze în pământ neumblat, uscat şi neroditor. Aceştia, cu toate că au fost sfătuiţi îndelung de părinţi şi de fraţi, nu s-au lăsat înduplecaţi, ci au zis: „Noi mergem să vieţuim pustniceşte"62. Insă odată ajunşi în pustia preauscată, împresuraţi de acel tărâm neumblat, fără să găsească acolo nici o mângâiere, au început să se chinuie foarte; şi încercând să se întoarcă înspre părţi locuite, n-au avut putere să ajungă, ci, sleiţi din pricina nemâncării, a setei şi a arşiţei, au căzut descurajaţi, fără nădejde de viaţă. Din iconomie dumnezeiască, nişte călători prin pustie i-au găsit pe unii dintre ei, când trăgeau să moară. I-au pus pe animalele lor de povară şi i-au dus înspre ţinuturi locuite de oameni, unde au şi rămas bolind vreme îndelungată. Ei au învăţat, aşadar, din cercare, să nu umble după voia proprie. Ceilalţi, însă, care nu au fost găsiţi, şi-au dat duhul acolo unde zăceau, iar trupurile lor au fost mâncate de păsări şi de fiare.

Insă şi mulţi alţii, mânaţi de semeţia gândurilor, se aruncă în mijlocul unor primejdii grozave, mergând în locuri uscate şi neroditoare. Unii dintre ei pleacă dintre oameni pentru că nu vor să se supună, nici nu suferă să le slujească celor de un suflet cu ei, şi cad în aceeaşi primejdie; alţii, pentru că nu vor să lucreze cu propriile mâini, iar alţii, stăpâniţi de semeţia gândurilor, mânaţi, zic ei, de dragostea de isihie şi de virtute desăvârşită, fără să-şi cunoască măsura; alţii se îngâmfă din slavă deşartă şi, vânând laudele celor care îi ascultă, se fac, chipurile, pustnici, nesocotind ostenelile ce-i aşteaptă. Toţi aceştia au căzut jalnic în grele primejdii, pentru că au crezut propriilor gânduri.

Nu trebuie, iubiţilor, să ne lăsăm duşi în chip nechibzuit de voile noastre, ci mai degrabă să ne smerim în faţa aproapelui, întru dragostea lui Dumnezeu, ştiindu-ne fiecare măsura.

Dar poate vine cineva şi spune: „Şi cum de găsim pe unii dintre Părinţi lucrători ai acestei virtuţi [a isihiei]?" Unul ca acesta să ia aminte că Părinţii nu făceau nimic la întâmplare, sau fără cumpănire, şi din pilda lor să se înţelepţească.

Se povesteşte despre Avva Macarie că zicea aşa: „Odată, când şedeam în chilia mea din Schit, m-au supărat gânduri, care îmi ziceau: Pleacă mai adânc în pustie şi vezi ce afli acolo. Şi m-am luptat cu gândul vreme de cinci ani, zicându-mi să nu fie cumva de la draci".

Vezi pricepere de bărbat cuvios? Nu cumva s-a lăsat dus deîndată sau s-a repezit? Nu cumva a primit gândul? Nicidecum. Ci a rămas cercetând, postind, priveghind şi rugându-se, ca nu cumva să fie de la diavol. în vreme ce noi, dacă ne vine vreun gând, suntem nestăpâniţi şi sălbatici; şi nu numai că nu-l cercetăm rugându-ne cu osteneală, dar nici nu ne supunem atunci când alţii ne sfătuiesc. De aceea şi suntem lesne robiţi de potrivnic.

„Apoi, spune, cum gândul stăruia, am ieşit în pustie şi am găsit acolo un lac cu apă şi o insulă în mijlocul lui; şi au venit dobitoacele pustiei ca să bea din lac iar în mijlocul lor am văzut doi oameni goi. După ce am vorbit cu ei i-am întrebat: «Cum pot să mă fac monah?» Şi mi-au răspuns: «De nu se leapădă cineva de toate cele ale lumii, nu poate ajunge monah». «Eu sunt slab, le-am zis, şi nu pot ca voi». «Dacă nu poţi ca noi, îmi spun, şezi în chilia ta şi plânge-ţi păcatele»".

O, smerenie de dumnezeiesc bărbat! O, pricepere de suflet îmbunătăţit! Cel ce strălucea cu atâtea şi aşa de mari isprăvi nu s-a socotit pe sine a fi vrednic de acest lucru63. In vreme ce noi, nimic fiind, neputând nici vrând să ne ostenim în vreun fel, mânaţi de nechibzuinţă şi de plăcerea de sine, ne avântăm peste măsura noastră, ispitindu-L astfel pe Domnul Dumnezeu - lucru înfricoşător! -. Vai de omul care se încrede în propria-i putere, nevoinţă, sau isteţime, şi nu în Dumnezeu; că numai de la El este puterea şi tăria.

Dar să ne aplecăm şi asupra vieţii lui Avva Antonie; îl vom afla şi pe acesta făptuind totul numai după descoperire dumnezeiască. Oare nu şedea şi el la mănăstire? Nu se folosea de veşminte, nu mânca pâine? Oare nu lucra cu propriile mâini? N-a dobândit ucenici, care i-au gătit trupul după moarte şi l-au îngropat? Toţi părinţii, afară de câţiva, au petrecut în acest chip. Să le râvnim şi noi viaţa şi să umblăm pe calea împărătească, de mijloc, neabătându-ne nici spre dreapta nici spre stânga64.

Se cuvine, deci, ca fiecare să săvârşească lucrarea pe care a început-o cu tot cugetul smerit şi toată răbdarea. Insă atunci când cineva este nestatornic în purtare şi în gândire şi se învârte după voia proprie din loc în loc şi din lucrare în lucrare, rodul său e necopt, bineînţeles de rodeşte vreodată unul ca acesta. Căci nici potrivnicul nu îi atacă pe toţi la fel, ci strecoară gânduri prin îndreptăţiri acolo unde vede că fiecare e războit mai cu spor. Pe cel din obşte îl face să se gândească la pustie şi îl îndeamnă să caute petrecere aspră - de care e plin locul acela - şi vieţuire anevoioasă. Insă pe cel care stă în pustie îl povăţuieşte să fugă de acolo, căci ţinutul e uscat, lipsit de mângâiere, şi nu are urmă de înlesnire pentru cei mai neputincioşi. Pe acestea le stârneşte neîncetat pentru ca pretutindeni să-l facă pe frate neisprăvit, de râsul tuturor, şi să nu îl lase să dobândească desăvârşit nici o virtute. Precum cineva care începe să zidească un turn şi, trândăvindu-se, zice: „Mai degrabă să construiesc un foişor".

Apoi, după ce lucrează încă puţin, îşi zice: „Mai bine ar fi să zidesc o chilie". Şi iarăşi, ajungând pe la jumătatea lucrării, se plictiseşte şi de aceasta şi o lasă neterminată. Cu adevărat unul ca acesta se osteneşte fără câştig şi spre nimic folositor. Tot aşa, monahul nu poate da rod desăvârşit, dacă nu stăruie într-un singur loc, cu pricepere duhovnicească.

Celor din chinovii vrăjmaşul le pune în minte şi alte gânduri. Ii zice fiecăruia: „Oare ce faci aici mai mult decât în lume? Că şi acolo lucrai şi mâneai precum dobitoacele necuvântătoare. Şi ce dreptate e asta, a lucra şi a mânca? Iată, de la bucate ţi s-a stârnit războiul curviei;însă dacă nu mănânci, nu poţi îndura osteneala. Aşa că mai degrabă vino de intră în adâncul pustiei şi te vei mântui; căci al Domnului este pământul şi plinirea lui. Doar un cuţit mic ia cu tine, cu care să tai şi să mănânci ierburi, aşa cum făceau monahii de odinioară, care au bineplăcut lui Dumnezeu. Ce-ţi trebuie să stai aici unde sunt sminteli, clevetiri şi altele de care nu se cade nici a vorbi? Dacă pleci, te izbăveşti de toate acestea. Şi de nu vrei să mergi în pustia cea mai adâncă, [măcar] vei sta în altă parte, unde nu sunt sminteli. S-o găsi un loc şi pentru tine! Pe cine a părăsit vreodată Domnul, ca să te părăsească, cu atât mai mult cu cât cauţi binele? In acel loc vei deprinde alt meşteşug, cu care vei dobândi îndeajunsă plată, aşa încât să dai şi săracului din ostenelile tale".

Multe asemenea gânduri îi strecoară din dreapta vrăjmaşul fratelui, încât, ajungând să creadă că e chemat spre mai însemnată sporire, se învoieşte cu ele. Şi despărţindu-se de obşte, de ocrotirea şi paza întâi-stătătorului, asemenea unui miel rătăcit de turmă, ajunge mâncare gata pregătită lupului. Fiindcă dacă pleacă în adâncul pustiei, mai întâi îl supără foamea, iar apoi îl tulbură mai tare şi dracii cu frica, arătându-i în minte lucruri înspăimântătoare şi multe cazne. Atunci fratele începe să se căiască şi să-şi zică: „Bine era cum şedeam cu fraţii mei. Ce diavol m-a înşelat să ies în această pustie înfricoşătoare, unde sălăşluiesc fiare multe şi grozave? Ce voi face, nenorocitul de mine, de voi cădea în mâna sălbaticilor? Nu cumva mă vor prădui tâlhari? Nu cumva voi întâlni vreo fiară cumplită? In ţinuturile acestea sunt şi mulţi draci, căci locul e pustiu. Cum voi putea să locuiesc singur în pustia asta, unde mişună necontenit duhurile necurate, cu atât mai mult cu cât m-am deprins cu mulţi fraţi? Căci cu adevărat cel ce stă singur în pustie, dacă nu are trezvie, poate să-şi piardă şi minţile, aşa cum au păţit mulţi. Şi ce dreptate, spune fratele, este să mor de moarte rea în pustia asta?"

Luptându-se, deci, cu asemenea gânduri, dacă este într-adevăr înţelept, fratele se întoarce în obştea sa, nesocotind toată ruşinea pe care dracii încearcă să i-o pricinuiască, zicându-i: „Dacă te întorci la fraţi te vor socoti neiscusit, lipsit de răbdare şi asemenea unui ostaş fricos care fuge din rând în vremea luptei". Fratele,însă, nu trebuie să se lase înduplecat, ci mai degrabă să îi înfrunte: „Nu va fi aşa, draci vicleni, ci mai degrabă mă vor primi ca pe un luptător încercat şi ca pe unul care a împlinit spusa Apostolului: Toate să le încercaţi; ţineţi ce este bine. Iată că le-am încercat pe amândouă şi am găsit că bun şi frumos e să locuiască fraţii împreună. După cum e scris: Frate ajutat de frate e ca o cetate tare şi înaltă". Şi aşa vine înapoi, iar întâi-stătătorul şi fraţii îl primesc cu bucurie, pentru cel care zice: Sprijiniţi pe cei neputincioşi.

Dacă însă se ruşinează şi nu se întoarce în obştea sa, atunci merge poate din nou în lume, lăsându-se înduplecat de diavolii care-i zic: „Te poţi mântui şi acolo, dacă vrei să ai frică de Dumnezeu. Ori ţi se pare că numai cei din pustie se mântuie?" Acestea i le strecoară în minte vrăjmaşul, vrând să-l facă pe frate să se întoarcă, precum câinele, la vărsătura lui.

Aşa păţeşte cel ce se desparte de obşte, atunci când pleacă în pustie. Dar dacă merge şi îşi ia chilie lângă alţi Părinţi, aceştia îl ajută întru Domnul, aducându-i cât le dă mâna. El, însă, şezând în chilie, îşi zice: „Suntem datori să lucrăm ca să ne agonisim cele ale traiului". Atunci începe să se risipească în griji, căci trăieşte singur. După cum celui care s-a obişnuit cu singurătatea traiul în obşte i se pare anevoios, tot aşa, celui ce s-a deprins cu obştea, singurătatea îi pricinuieşte povară multă şi de neîndurat. Deci cuprins de ispite şi risipire, fratele începe să se căiască şi să zică: „Iată mă risipesc din toate părţile; nu izbutesc nici măcar să-mi fac mica mea pravilă, căci mă lupt neîncetat cu lucrul, cu grijile şi cu gândurile pe care le aduc ele. Când vieţuiam în obşte eram liber de toate acestea şi toată grija mea era pentru pravilă şi pentru puţinul meu lucru de mână. Acum ce să fac eu, nenorocitul? Toate acestea mi se întâmplă pentru păcatele mele. Dacă aş fi ascultat povaţa Părintelui n-aş fi căzut în atâtea şi aşa de mari necazuri, care acum mă împresoară. Cu adevărat nimic nu-i mai pustiitor decât neascultarea; aceasta l-a scos pe Adam din Rai şi pe mine din obştea mea". Căindu-se aşa fratele, ori vine din nou în mănăstire, ori merge iarăşi în lume şi se pierde.

Dacă se întoarce şi e primit în mănăstire, iar mai apoi e din nou războit de gând din pricina smintelilor şi a clevetirii, să-şi zică: „Pune uşă de îngrădire gurii tale întru Domnul şi întoarce-ţi ochii ca să nu vadă deşertăciunea. Şi aşa le vei birui pe amândouă: clevetirea prin tăcere şi smintelile prin paza ochilor". Căci dacă pe acestea nu le biruim, oriunde am merge, purtăm în noi înşine pe cei care ne războiesc.

Altui frate vrăjmaşul îi strecoară în minte un altfel de gând, voind să-l înhaţe din mănăstire. Ii zice: „Iată că tuturor fraţilor li s-au făcut cunoscute nepurtarea de grijă şi delăsarea ta. De aceea nu mai poţi să vieţuieşti în locul acesta. Căci chiar de râvneşti virtutea, oamenii cu care stai sunt aceiaşi şi te ştiu cum ai fost de la început. Pleacă altundeva, unde nu te cunosc, pune acolo început şi vei bineplăcea şi lui Dumnezeu şi oamenilor".

Acum ascultă-mă, iubite! Din pricina ocării oamenilor îţi lepezi Părintele şi fraţii, în faţa cărora ai făgăduit lui Dumnezeu? De ce nu-ţi aduci aminte de Prorocul care spune: Ocară a aşteptat sufletul meu şi suferinţă şi Pentru Tine am suferit ocară, ruşinea mi-a acoperit obrazul, aşa încât şi tu Să înduri cu bucurie necinstirea şi dispreţul? Fericiţi veţi fi, zice, când vă vor ocări şi vă vor prigoni şi celelalte. Căci ocara pentru Domnul ajută mult lacurăţirea de păcate. Şi de asta să te încredinţeze Prorocul care zice: în smerenia noastră şi-a adus aminte de noi Domnul şi ne-a izbăvit pe noi de vrăjmaşii noştri.

De altfel, fă tu binele şi vei vedea negreşit că Domnul va tămădui şi conştiinţa fraţilor în ceea ce te priveşte. Rămâi acolo unde te-a doborât potrivnicul şi, ridicându-te, luptă-te cu el, pentru ca celor ce ţi-au cunoscut neajunsurile să li se arate şi isprăvile. Aşa vei lua slavă multă de la Domnul nostru lisus Hristos, care a spus: Cei dintâi vor fi la urmă, şi cei de la urmă vor fi întâi. Haina murdară, după ce e spălată, nu mai e pusă laolaltă cu cele necurate. Iar dacă cineva, din ambiţie vicleană sau din invidie, numeşte curatul murdar, nu va fi crezut; căci înfăţişarea hainei îl va face mincinos. Spăla-mă-vei, zice, şi mai mult decât zăpada mă voi albi.

Adeseori vrăjmaşul îi pune în minte gând de plecare chiar şi celui care a îmbătrânit în obşte, zicându-i: „Iată, îi slujeşti lui Hristos de atâţia ani în mănăstire. Dar acum ai îmbătrânit şi nu mai ai putere să împlineşti rânduielile vieţii de obşte. Ba nu mai ai putere să faci nimic; trupul ţi-a ajuns neputincios şi de acum toţi, cu mic şi mare, te vor dispreţui. Mai mult, îţi trebuie şi odihnă, din pricina bătrâneţii. Deci ieşi de aici şi linişteşte-te, aşezându-te într-un loc. Iar Dumnezeu îţi va trimite hrană, fie prin dragostea [oamenilor], fie în alt chip. Ce nevoie ai să te necăjeşti şi să fii ocărât pentru hrana ta? Şi de ce bucate ai parte ca să fii necăjit astfel în fiecare zi, ca un rob rău, şi să înduri să te supui unora care sunt mai mici ca tine?"

Acestea şi unele ca acestea le strecoară în minte vicleanul bătrânului, vrând ca după atâţia ani să-l despartă de frăţime şi de locul în care a îmbătrânit şi să-l arate la bătrâneţe fără de răbdare. Dacă bătrânul este mai neaşezat la cuget, îndată e înduplecat şi dus de vrăjmaş, ca o surcea purtată de vânt. Dacă însă cugetul îi e desăvârşit, îl biruieşte zicând: „N-ai să-ţi baţi tu joc de bătrâneţea mea, diavole! Dacă în tinereţe am răbdat cu tărie ostenelile, cu atât mai mult voi răbda acum, când s-a apropiat dezlegarea de această viaţă, ca să fiu împreună cu Hristos. Fiindcă omul bătrân nu aşteaptă nimic altceva decât să fie dezlegat de viaţă. Nici nu mă voi face tinerilor pildă de trândăvie, ci mai degrabă de răbdare. Căci dacă bătrânul cucernic Eleazar, supus la aşa cazne, cu mădularele arse din toate părţile, nu şi-a schimbat gândul, ci s-a făcut pildă de răbdare tinerilor - care privindu-l au dispreţuit mai apoi şi ei cu bărbăţie caznele - cu atât mai mult eu, care nu pătimesc nimic de felul acesta. Pentru o mică osteneală şi un dispreţ neînsemnat nu voi fi eu tinerilor pildă de lepădare, ci mai degrabă de răbdare şi stăruinţă. Căci mă socotesc a fi robul cuiva, iar Domnul meu a venit şi m-a încredinţat întâi-stătătorului mănăstirii în care stau; de aceea nu este în puterea mea să plec când poftesc. De ce mă necăjiţi şi pentru puţinul lucru de mână?

Mirenii lucrează cu multă osteneală pentru cele stricăcioase, nu numai ziua ci şi noaptea, prinşi de grija femeilor, copiilor, casei ori chiriei. Şi dacă ei rabdă, cu atât mai mult eu, slobozit de toate acelea cu harul lui Hristos, voi stărui cu bucurie în osteneala mea măruntă. Căci jugul Său este bun şi povara Sa uşoară. De aceea, îndepărtaţi-vă de mine, voi, făcătorii de rele, şi eu voi cerceta poruncile Dumnezeului meu".

Şi aşa, rămânând statornic în acelaşi gând, cu împreună-lucrarea harului, se săvârşeşte în locul în care a îmbătrânit şi dobândeşte cununa neveştejită.

Everghetinos, Vol II, Sfanta Mare Manastire Vatoped

Cumpara cartea "Everghetinos, vol II"

 

62 Litt. „Mergem să fim păstori". Istoricul bisericesc Sozomen descrie un grup de asceţi „păstori" (oi pooxoî), numiţi aşa pentru că nu aveau nici adăposturi, nici pâine, nu mâncau nimic gătit, nici nu beau vin, ci se hrăneau cu ierburi sălbatice (SOZOMEN, Ecclesiastica Historia, 6, 33, PG 67, 1392D-1393A).
63 De viaţa pustnicească.
64 Cf. Nm. 20.17. „Calea împărătească" era drumul principal (sau „drumul mare") al unei regiuni. Caracteristicile lui erau orientarea certă şi siguranţa călătoriei, datorită traficului mare şi a controlului statal. In înţeles duhovnicesc expresia înseamnă cale sigură, fără exagerări sau lipsuri („dreapta" sau „stânga") (ed. Periv.).

 

06 Iunie 2016

Vizualizari: 1228

Voteaza:

Sa nu cugeti mai mult decat trebuie sa cugeti 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE