Sacrul si istoricul

Sacrul si istoricul Mareste imaginea.

Biserica este o unitate de viata harismatica. Sursa acestei uniri este ascunsa in taina cinei Domnului si in taina Pogorarii Duhului Sfant, aceasta unica pogorare a Duhului Adevarului in lume. Biserica este apostolica. A fost creata si pecetluita de Duhul prin cei doisprezece apostoli si de succesiunea apostolica intr-un torent al vietii destul de tainic legand intreaga plinatate istorica a vietii Bisericii intr-o singura universalitate. Din nou, aici se pot observa doua parti.

Partea obiectiva a unei succesiuni sacramentale neintrerupte la fel ca si comunitatea ierarhiei. Duhul Sfant nu pogoara pe pamant din nou si din nou, ci locuieste in Biserica istorica „vizibila.” El respira si isi trimite inainte razele.

Aici sta plinatatea si catolicitatea Cincizecimii. Partea subiectiva consta in loialitate fata de traditia apostolica ca si intr-un domeniu al adevarului. Acesta este postulatul sau cerinta fundamentala a gandirii ortodoxe: aici din nou, aceasta tendinta cere negarea separatismului individualist, insistanduse pe catolicitate. Natura catolica a Bisericii este vazuta destul de vivid in faptul ca experienta Bisericii apartine tuturor timpurilor. In viata si existenta Bisericii timpul este tainic depasit, astfel vorbind, timpul sta linistit. Sta linistit nu numai datorita puterii memoriei istorice sau a imaginatiei care poate "zbura peste dubla bariera a timpului si spatiului” fiindca puterea harului care aduce cu sine unitatea universala a vietii care s-a separat de zidurile construite in decursul timpului. Unitatea in Duh imbratiseaza temporal intr-un fel tainic si cuceritor generatiile de credinciosi. Aceasta unitate care cucereste timpul este manifestata si se descopera in Biserica si in experienta euharistica. Biserica este imaginea care traieste imaginea eternitatii in timp. Experienta si viata Bisericii nu sunt intrerupte sau rupte de timp.

Aceasta nu din cauza continuitatii si scurgerii supranaturale de har, ci pentru incluziunea catolica a tot ceea ce a existat in deplinatatea tainica a timpului. Istoria Bisericii nu ofera doar schimbari succesive ci si identitate. In acest sens este si comuniunea sfintilor, communium sanctorum. Biserica stie ca este o unitate a tuturor timpurilor. A invata din Traditie inseamna a invata din plinatatea acestei experiente care cucereste timpul Bisericii, o experienta pe care fiecare membru al Bisericii o poate invata sau poseda in conformitate si pe masura maturitatii duhovnicesti, pe masura acestei dezvoltari catolice. Putem invata din istorie si putem invata din revelatie. Loialitatea fata de Traditie nu inseamna o loialitate fata de timpurile trecute si a unei autoritati externe, ci este o conceptie vie in conformitate cu plinatatea experientei Bisericii. Referirea la Traditie nu este o cercetare istorica.

Traditia este limitata la arheologia Biblica. Traditia nu este o marturie exterioara care poate fi acceptata de om din exterior. Biserica este marturia vie a Traditiei, numai din Biserica, dinauntrul ei poate fi acceptata Traditia ca si certitudine. Traditia este marturia Duhului; descoperirea nelimitata a Duhului si predica vestii celei bune. Pentru cei aflati in viata nu exista nici o autoritate istorica externa, ci vocea continua a lui Dumnezeu – nu numai vocea trecutului dar si vocea eternitatii. Credinta isi cauta propriile fundamente nu ca si un exemplu al trecutului ci in harul Duhului Sfant, marturisind intotdeauna acum si de-a pururi o lume fara de sfarsit.

Homiakov zice ca „niciodata indivizii sau o multitudine de indivizi din Biserica nu pastreaza Traditia sau scriu Scripturile, ci Duhul lui Dumnezeu care traieste in intreg trupul Bisericii” „A fi in concordanta cu trecutul” inseamna o consecinta a loialitatii intregului si este expresia constantei experientei catolice in mijlocul unor timpuri schimbatoare. A accepta si a intelege Traditia inseamna a trai in Biserica, inseamna a fi constienti de prezenta datatoare de har si de prezenta Domnului in ea; Biserica este trupul ce nu poate fi separat de el. Pentru acest motiv loialitate fata de Traditie nu inseamna doar un acord cu trecutul ci, intr-un anume sens, eliberare fata de trecut, ca si libertate fata de un criteriu formal. Traditia nu este doar un principiu conservator si protectiv, ci unul primar care inseamna principiul cresterii si regenerarii. Traditia nu este un principiu care incearca sa restaureze trecutul prin folosirea lui ca si un criteriu al prezentului.

O astfel de conceptie a Traditiei este respinsa de istorie si de constiinta Bisericii. Traditia inseamna autoritatea de a invata, potestas magisterii, autoritatea de a asculta marturia adevarului. Biserica poarta marturie adevarului nu prin reminiscenta sau prin cuvintele altora, ci prin propria experienta neincetata si prin plinatatea universalitatii. In aceasta consta „traditia adevarului,” traditia veritatis, despre care vorbea Sf. Irineu. Pentru el aceasta sta intr-o stransa legatura cu o „veritabila ungere a adevarului” chrisma veritatis certum. „Invatatura apostolilor” nu a fost pentru el nimic mai mult sau mai putin decat un exemplu neschimbat demn de a fi urmat si imitat ca si sursa de viata eterna si nesfarsita a inspiratiei. Traditia inseamna locuirea constanta a Duhului si nu doar memoria cuvintelor.

Traditia este un principiu harismatic si nu unul istoric. Este fals sa limitam „sursele invataturii” ca fiind doar o marturie orala sau ca si invatatura a apostolilor. Mai intai de toate atat Scriptura cat si Traditia au fost date doar in Biserica. Numai in Biserica au fost primite in plinatatea valorii si a intelesului lor sacru. In ele este continut adevarul revelatiei dumnezeiesti, un adevar care locuieste in Biserica. Aceasta experienta a Bisericii nu s-a finalizat in Scriptura sau in Traditie. Experienta se reflecta doar in ele. Numai in Biserica Scriptura traieste si este inviata, numai in Biserica este descoperita ca si un intreg si impartita in texte separate, porunci si aforisme. Aceasta inseamna ca Scriptura a fost data in Traditie. Scriptura poate fi inteleasa numai si numai in sensul si prin dictatele Traditiei. Sau ca este scrisa ca si o inregistrare a traditiei istorice sau ca si o invatatura orala.

Scriptura necesita a fi explicata. Este descoperita in teologie. Scriptura este posibila numai prin mediul experientei Bisericii. Nu putem afirma ca Scriptura este suficenta prin sine, acesta nu fiindca este incompleta sau inexacta sau plina de defecte, deoarece Scriptura in esenta ei nu se axeaza pe suficenta de sine. S-ar putea spune ca Scriptura este o suficenta de sine sau o imagine si o schema a adevarului inspirat de Dumnezeu dar nu este adevarul insusi. Este ciudat sa afirmam ca de prea multe ori limitam libertatea Bisericii ca intreg de dragul de a prelungii libertatea individuala a crestinilor. In numele libertatii individuale si a libertatii universale, libertatea ecumenica a Bisericii este negata si limitata.

Libertatea Bisericii este obstructionata de un standard biblic abstract pentru a face libertatea individuala scoasa din cererile duhovnicesti impuse de experienta Bisericii. Acest lucru este de fapt o negare a universalitatii, o distrugere a constiintei universalitatii. Acesta este pacatul Reformei. Dean Igne spune destul de clar despre reformatori ca: „crezul lor a fost descris ca o reintoarcere a Evangheliei la duhul Coranului.” Daca declaram Scriptura ca fiind suficenta prin sine, nu facem nimic altceva decat sa o expunem unei interpretari subiective si arbitrare taind-o de la sura ei sfanta. Scriptura ne este oferita de Traditie. Ea este centrul vital si cristalizator. Biserica, trupul lui Hristos mistic este prima si mai deplina decat Scriptura.

Aceasta nu limiteaza Scriptura si nici nu pune o umbra pe ea. Adevarul ne este descoperit numai in plan istoric. Hristos a aparut si ne apare nu numai in Scripturi, El se descopera neincetat si neschimbat in Biserica, in propriul Sau trup. In timpul primilor crestini, Evanghelie nu erau deja scrise si astfel ele nu puteau fi o sursa a cunoasterii. Biserica a actionat in conformitate cu duhul Evangheliilor si ceea ce este si mai mult, Evangheliile au prins viata in Biserica prin Sfanta Euharistie. In Hristosul Euharistiei, crestinii au invatat sa-l cunoasca pe Hristosul Evangheliilor si astfel imaginea lui a devenit vivida pentru ei.

Aceasta nu inseamna ca noi opunem Scriptura experientei. Din contra, noi le unim in aceiasi maniera in care au fost unite de la inceput. Nu trebuie sa credem ca tot ceea ce am zis neaga istoria. Din contra, istoria este recunoscuta in intregul ei realism sacru. In contrast cu marturiile istorice externe, noi nu scoatem in relief nici o experienta religioasa subiectiva, nici un fel de constiinta mistica solitara, nici experienta separata a credinciosilor ci experienta traita integral a Bisericii catolice, a experientei catolice si a vietii Bisericii. Aceasta experienta include memoria istorica, este plina de istorie. Aceasta memorie nu este o reminiscenta sau o aducere aminte a unor reminiscente trecute. Este o viziune asupra ceea ce este si a ceea ce a fost implinit, o viziune a cuceririi mitice a timpului, a universalitatii timpului intreg. Biserica nu cunoaste uitarea. Experienta datatoare de har a Bisericii devine integrala in plinatatea universalitatii.

Aceasta experienta nu a fost exprimata in Scriptura sau Traditia orala sau in definitii. Nu poate si nu trebuie sa fie exprimata. Din contra, toate cuvintele si toate experientele trebuie sa fie regenerate in propria experienta si nu in psihologismele unor sentimente subiective, ci in experienta vietii duhovnicesti. Aceasta experienta este sursa invataturii Bisericii. Oricum, nimic in Biserica nu datoreaza totul timpurilor apostolice. Aceasta nu inseamna ca nu exista ceva care a fost revelat si care sa nu fi fost "cunoscut” apostolilor, nici nu inseamna ca ceea ce este de o data istorica mai tarzie este mai putin important si convingator. Totul a fost oferit si descoperit in intregime din inceputuri. De ziua Cincizecimii, Revelatia a fost desavarsita fara sa mai primeasca nici un fel de completare pana in marea zi a Judecatii si a implinirii finale.

Revelatia nu s-a largit si nici chiar cunostinta nu a crescut. Biserica il cunoaste pe Hristos cu nimic mai mult sau mai putin decat Il cunostea din timpul Apostolilor. Ea da marturie de lucruri mai mari. In definitiile sale se descrie neschimbat acelasi lucru, dar in imaginea neschimbata a noilor trasaturi care devin vizibile. Ea cunoaste in prezent adevarul cu nimic mai mult sau mai putin decat era cunoscut in timpurile antichitatii. Identitatea experientei reprezinta loialitate fata de Traditie. Loialitatea fata de Traditie nu a prevenit pe Parintii Bisericii „sa creeze noi nume” (dupa cum spune Sfantul Grigorie de Nazianz) atunci cand era necesar, cu scopul de a mentine credinta neschimbata.

Ceea ce a fost spus mai tarziu a fost spus din completitudine universala si este de o valoare si forta egala cu ceea ce a fost promulgat la inceputuri. Nici acum experienta Bisericii nu a fost traita exhaustiv ci a fost protejata si fixata in dogme. Exista mai multe lucruri care pot fi autentificate nu numai intr-o maniera dogmatica ci intr-una liturgica prin simbolismul ritualului sacramental, in imaginea rugaciunilor si in cercul anual de comemorari si festivale.

Marturia liturgica este si ea o marturie dogmatica vie, clara si expresiva mai mult decat orice conceptie logica care sta drept marturie la imaginea Mielului ce i-a asupra sa pacatele lumii. Minimalismul teologic este gresit si neadevarat. Acesta vrea sa aleaga si sa puna „deoparte” cea mai importanta, cea mai sigura si cea mai covarsitoare dintre toate experientele si invataturile Bisericii. Minimalismul este o cale gresita si o propozitie falsa a intrebarii. Evident ca nimic din institutiile istorice ale Bisericii nu este mai putin important si venerabil. Nu totul din actiunile empirice ale Bisericii fost sanctionat. Exista multe aspecte doar de ordin istoric. Nu exista nici un criteriu exterior care sa le poata discrimina pe cele doua.

Metodele criticismului istoric extern sunt neadecvate si insuficente. Numai in Biserica putem discerne intre sfintenie si istoricitate. Din cadrul ei putem vedea ceea ce este universal si ceea ce apartine tuturor timpurilor precum si ceea ce este o „opinie teologica” sau un simplu accident istoric cazual. Cel mai important din viata Bisericii este plinatatea si integritatea universalitatii ei. Exista mai multa libertate in aceasta privinta decat definitiile formale ale unui minim impus, in care pierdem ceea ce este cel mai important – sensul de fi directi, integrii si universali.

Unul dintre istoricii bisericesti rusi a oferit o definitie de succes caracterului unic al experientei Bisericii. Biserica nu ne ofera un sistem ci o cheie, nu un plan al orasului lui Dumnezeu ci mijloacele de a intra in el. Probabil ca sunt unii care isi vor pierde calea fiindca nu au un plan. Tot ceea ce au sa vada ei este vazut fara un mediator. Atunci vor vedea direct, totul v-a devenii realitate pentru ei, timp in care cei care studiaza un simplu plan risca sa ramana afara si sa nu gaseasca nimic.

Georges Florovsky

.

16 Iulie 2009

Vizualizari: 359

Voteaza:

Sacrul si istoricul 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE