Sapte ganduri la inceput de an

Sapte ganduri la inceput de an Mareste imaginea.

Viaţa omului e un zbor spre lumină, mulţi se pierd pe traiect, dar cei care reuşesc să ajungă acolo, din păcate prea puţini, văd lumina taborică. Doamne, ajută!

1. Gândul de mulţumire
Primul gând ar trebui să fie acela de a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru binecuvântările date în anul care tocmai a trecut şi să-l rugăm să ne ajute şi în anul în care abia am păşit. Nu numai lui Dumnezeu trebuie să-i mulţumim, ci la toţi binefăcătorii nostri pentru că Dumnezeu lucrează prin oameni. Ar trebui să mulţumim şi pentru încercările vieţii, pentru că nimic nu este întâmplător, ci spre folosul nostru şi spre maturitatea noastră spirituală. Asemenea lui Iov, să mulţumim lui Dumnezeu, atât pentru cele bune, cât şi pentru cele rele.

2. Un nou început
Întotdeauna, la început de an, trebuie să avem în vedere un nou început, care presupune o schimbare. Schimbarea va avea, din punct de vedere ontologic, mai puţin caracterul unei orientări către, cât acela al unei înstrăinări de. Înstrăinare, distanţare, renunţare la ceea ce sunt; negare a fiinţei mele de fiecare zi în vederea regăsirii adevăratei asemănări. Însă această regăsire va constitui abia începutul. Pentru că ceea ce se va revela în urma renunţărilor succesive nu va fi noul om, ci tot cel al neputinţei, al dependenţei. „Fericit este omul care-şi cunoaşte slăbiciunea lui. (...) Dar nimeni nu-şi poate simţi slăbiciunea sa de nu va fi lăsat puţin să fie încercat prin cele ce aduc durere fie trupului, fie sufletului”, ne spune acelaşi Sf. Isaac Sirul. Dar o dată conştientizată această dependenţă pe calea suferinţei, o dată asumată în toată lipsa ei de nobleţe, se creează o deschidere pentru acceptarea darului. Pentru că a se cunoaşte cineva pe sine înseamnă a cunoaşte golul şi aşteptarea care-l mistuiesc, dragostea spre care tânjeşte cu toată puterea şi conştiinţa deplinei sale neînţelepciuni.

3. Cunoaşterea de sine
Cunoaşterea de sine înseamnă aflarea neputinţei proprii şi aşteptarea ajutorului lui Dumnezeu care se cere prin rugăciune şi smerenie; de asemenea, înseamnă cunoaşterea firelor nevăzute, dar foarte puternice, care ne leagă de lume, anulându-ne libertatea. O dată ce omul a conştientizat starea în care se află, stare căzută şi depărtată de voia Dumnezeului iubirii, el poate pune început pe calea crucii şi a învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În acelaşi timp, va cere cu insistenţă ajutor, pentru că îşi dă seama de slăbiciunea forţelor proprii. Omul nu vrea să înţeleagă că natura este modelul permanent pentru fiinţa umană. Omul doreşte să dezvolte o minte specială şi uneori chiar o minte diabolică. El uită cel mai simplu lucru - să privească şi să înţeleagă natura şi universul. Omul nu mai este pe Cale. Calea înseamnă să te înţelegi, să te cunoşti. Calea perfecţiunii este cunoaşterea, iar cheia succesului este măsura în toate lucrurile.

Vorbind despre cunoaşterea de sine, este imposibil să nu ne amintim că socraticul „Cunoaşte-te pe tine însuţi” jalonează încă în mod esenţial drumul înţelepciunii. Fiindcă „cel ce s-a învrednicit să se vadă pe sine e mai bun decât cel ce s-a învrednicit să vadă pe îngeri”, aşa cum ne descoperă Sf. Isaac Sirul. De fapt, însăşi tensiunea lăuntrică pe drumul ieşirii din dependenţă nu se poate menţine în afara acestei cunoaşteri. Ieşirea din dependenţa patimilor presupune: „Să ieşim din lume [...], ne îndeamnă Cuviosul Isaia Pustnicul, ca să cunoaştem cele în care suntem”.

4. Mustrarea de sine
Mare lucru este ca omul să se mustre pe sine. Ce înseamnă aceasta? Adică să ne cunoaştem nimicnicia, slăbiciunile, neputinţele şi neiscusinţele. De ce? Pentru că numai astfel ne vom da seama că noi nu suntem în stare sau nu suntem vrednici de familia pe care o avem, de slujba pe care o avem, de prietenii pe care îi avem etc. Un om care aleargă toată viaţa după funcţii, grade, titluri, ranguri nu se cunoaşte pe sine şi, mai mult, nu le va avea niciodată. Cel ce se cunoaşte pe sine nu ia aminte la greşelile şi păcatele altora, ci se uită la ale sale, căindu-se necontenit pentru ele; el cugetă la sine şi se mustră pe sine.

5. Nu te ascunde!
Ascunderea omului de poruncile lui Dumnezeu este vizibilă în actul de dominare a lumii asupra omului şi nu invers. Dominaţia pe care lumea o instituie îi conferă acesteia caracterul de fatalitate şi, totodată, asigură mediul favorabil pentru ca omul să se ascundă, să se mintă, să se prefacă a nu mai vedea şi a nu mai înţelege sensul vieţii, uitându-se pe sine în lanţurile înrobitoare ale lumii. Nu te ascunde nici în spatele altora, nici în mulţimea maselor manipulate, ci ieşi din mulţime şi spune sincer cum gândeşti, ce visezi, ce viziuni şi ce proiecte ai pentru viitor, cum trăieşti şi, mai ales, concepţia ta despre lume şi viaţă. Fii încrezător, credibil, sincer, deschis, ascultător, responsabil, eficient, un model pentru ceilalţi. Numai prin exemplul personal, prin atitudine, prin implicare şi prin fapte putem schimba cel puţin zece persoane cu care venim în contact, fie colegi de serviciu, fie prieteni sau cunoştinţe.

6. Nu judeca!
Nu judeca pe nimeni indiferent ce ar fi, nu fă celorlalţi ce nu-ţi place ţie să şi se facă. Nu-ţi place să ţi se spună lucruri neplăcute, nici să ţi se facă reproşuri, nici să te plictisească careva, nici să ţi se adreseze direct, brutal, nici să se spună lucruri urâte despre tine; nu fă nici tu nimic din toate acestea nimănui. Atunci când judeci pe cineva, sau când ei în derâdere o faptă săvârşită de cineva, ţi se cuvine aceeaşi osândă ca şi celui ce a greşit. Mai mult, mulţi dintre aceştia au ajuns în aceiaşi situaţie ca aceia pe care i-a judecat. Atunci când noi judecăm o altă persoană, nu facem altceva decât să ne punem în scaunul de judecată al lui Dumnezeu, căzând, vrem nu vrem, în păcatul mândriei.

7. Iubeşte şi fă binele!
Cea mai mare nevoie a omului s-a dovedit a fi aceasta: de a iubi şi a fi iubit. De altfel, iubirea înseamnă o mare suferinţă pentru cel pe care îl iubeşti. Sufletul îndrăgostit e blând, smerit şi plin de răbdare. Acolo unde este iubire domneşte pacea şi înţelegerea. Dacă dragoste nu este nimic nu e, iar dacă dragoste nu am, nimic nu sunt. Iată de ce momentele vieţii în care trăieşti cu adevărat sunt acelea în care faci lucrurile în spiritul iubirii. Numai acel om care este capabil de iubire este doritor de fapte bune, de fapte eroice până la sacrificiu suprem. De fapt, a iubi înseamnă a trăi viaţa celuilalt. Putinţa de a trăi noi înşine în sufletul altuia este singura şi adevărata valoare omenească.

Gânduri bune şi senine, s-auzim numai de bine!

Ştefan Popa
 

Despre autor

Stefan Popa Stefan Popa

Senior editor
301 articole postate
Publica din 28 Septembrie 2012

03 Ianuarie 2016

Vizualizari: 951

Voteaza:

Sapte ganduri la inceput de an 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE