Scopul vietii dupa catehismele ortodoxe romanesti

Scopul vietii dupa catehismele ortodoxe romanesti Mareste imaginea.


Scopul vietii dupa catehismele ortodoxe romanesti

1. Pentru ce traim pe pamant?

Intrebarea nu-si poate pierde niciodata actualitatea. Chiar daca ar exista la indemma oricui sute de tratate de specialitate, pline cu raspunsuri, intrebarea se va repeta iara si iara de catre fiecare ins in parte. Fiecare va cauta raspunsul sau. Pentru sine.

Istoria culturii in general si a filozofiei in special, noteaza, insumeaza nenumarate incercari de raspunsuri. Istoria religiilor nu e mai putin diversa in raspunsuri. Gama lor merge de la scopul pragmatic pamantesc, al confucianismului de pilda, trece prin acela al vietii ca mijloc de eliberare de viata si intrare in Nirvana, din budism, sau al vietii ca mijloc de dobandire a fericirii in raiul desfatator al Profetului, din islamism, pana la saltul calitativ din crestinism, care aseaza drept scop suprem si final al vietii desavarsirea, asemanarea cu Cel Prea inalt, indumnezeirea.

Spre aceasta culme indrumeaza Sfintii Parinti, sprijinindu-se pe Sfanta Scriptura si tot pentru aceasta opteaza si teoreticienii nostri, dogmatistii, in tratatele lor.

Intrebarea noastra insa are un caracter mai specific si invita la stabilirea unor diferentieri. Pentru ce traim pe pamant? Ne datoram noua insine desavarsirea, in perspectiva ultima, eshatologica, desavarsire care, redusa mai cuminte si mai putin pretentios la mantuire, este de fapt acelasi lucru?

Dar traind pe pamant, ce datoram, pamantului? Ce datoram aproapelui? Si in general, datoram ceva, cuiva, sau ramanem mereu cu ochii in sus, la desavarsirea care vine de acolo, la asemanarea cu Dumnezeu care ne va asigura un statut vesnic de fericire? Urmarim ca indivizi doar acest statut, fara sa mai privim in dreapta si in stanga? Sau avem in vedere si un destin comunitar, o intreprindere in spirit de ajutor reciproc pe cale, pe pamant? Ne e indiferent ce se intampla cu ceilalti cu care suntem frati, rude, compatrioti, oameni cu care suntem deci o familie, un fel de tot in care existam si care exista in noi?

Omul religios isi cauta raspunsul in religia lui. Crestinul matur il cauta in Scriptura si il mosteneste din Traditie. Primul contact cu raspunsul il realizeaza insa mai devreme - cam atunci cand ii incolteste in minte pentru prima oara distinct si staruitor intrebarea. Rostul catehismelor e sa raspunda la aceste prime intrebari.

Credinciosul afla din Catehism ce trebuie sa creada despre scopul vietii pe pamant. Pentru foarte multi, stadiul raspunsului din Catehism ramane valabil pentru toata viata, uneori chiar mai puternic decat tot ce ii mai adauga informatia ulterioara. De aceea nu-i lipsit de interes sa vedem ce ne spune Catehismul despre aceasta.

Cat de important a fost intotdeauna Catehismul in viata credinciosilor romani, cu raspunsurile lui simple si directe la intrebarile esentiale in legatura cu credinta, se poate vedea si din numarul mare de Catehisme alcatuite si publicate la noi. Vom cita o seama din ele in aceasta lucrare, dar ele sunt mult mai multe. Primul, de care face mentiune Bibliografia romaneasca veche, este din Sibiu, 1544, acela pe care probabil il reimprima diaconul Coresi la Brasov (1599) sub titlul: Intrebare crestineasca. Intre 1544 si 1828, Bibliografia romaneasca veche descopera in jurul a 40 de titluri, aceasta bineinteles fara sa enumere si multimea manuscriselor.

Am vrea in aceasta succinta cercetare, sa mai vedem si daca intre Catehismele mai vechi si cele mai noi, exista deosebiri in privinta raspunsurilor pe care le dau, la intrebarea despre scopul vietii pe pamant.

Ne spune Catehismul ortodox astazi, altceva decat ne spunea in trecut? Era in trecut raspunsul Catehismului conditionat de situatii care astazi s-au schimbat, sau era formulat independent de situatii, si atunci problema lui "ieri" si "azi" nici nu se mai pune? Sau daca nu era formulat independent de situatii si astazi am formulat alt raspuns, prin ce difera cele doua raspunsuri si intrucat acesta nou e mai satisfacator? Sau daca e nevoie de o reformulare, si noi inca n-am facut-o, cum ar trebui reformulat raspunsul, pentru credinciosul de azi?

2. Ce raspunde traditia?

Aceste intrebari ne obliga la cateva investigatii. Ne vom adresa Catehismelor aparute la noi, in Biserica Ortodoxa Romana. Un Manual de Catehism al omului crestin si social, aparut la Bucuresti in 1840, raspunde:

Intrebare: Pentru care scop a facut Dumnezeu pe om? Raspuns: Pentru ca singur sa se faca fericit si in lumea aceasta si in cealalta si printr-aceasta sa se mareasca puterea lui Dumnezeu.

Intrebare: In ce sta fericirea adevarata a omului? Raspuns: In odihna si linistea cugetului; cand omul luand seama tuturor lucrurilor sale, afla ca n-a facut nici un rau si ca a facut tot bine; si cand pe temeiul acesta asteapta de la Dumnezeu rasplatirea cea cuvenita in lumea aceasta si in cealalta.

Intrebare: Ce trebuie sa faca omul ca sa merite fericirea pentru care este facut? Raspuns: Sa se sileasca din toate puterile sale a implini trei feluri de datorii: datorii catre Dumnezeu, catre sine si catre ceilalti oameni.

Am citat in extenso din acest Catehism pentru ca ne vom intoarce la el cand vom evalua raspunsurile. Alte Catehisme expediaza intrebarea mai repede, cu un raspuns simplu, scurt si adesea cam abstract. Iata un exemplu din 1853: "Dumnezeu a creat pe oameni pentru ca ei sa-L cunoasca, sa-L cinsteasca, sa-L iubeasca, sa I se inchine, sa-L slujeasca, sa-L asculte si sa fie fericiti".

Alte Catehisme din 1857, 1860, 1887, 1915, dau raspunsuri aproape identice: "Atotstiutorul Dumnezeu a facut pe om, pentru ca omul sa-L cunoasca pe Dumnezeu, sa-I slujeasca, sa-L iubeasca, sa-L laude si sa-L proslaveasca, si prin aceasta sa dobandeasca viata vesnica".

Un Catehism din 1873 nici nu-si mai pune intrebarea in forma directa, dar putem totusi desprinde un raspuns din context. Existam pe pamant pentru "a petrece in pace, liniste si norocire aceasta viata trecatoare de pe pamant si dupa moarte a ne invrednici de vesnica fericire intru imparatia cerurilor".

In Catehismul ce se publica in anul 1892, in raspuns apar cateva idei in plus: Dumnezeu l-a creat pe om "pentru ca sa fie domn" si "stapanitor" peste toate lucrurile si fiintele animale din lume, sa se serveasca de ele spre a se perfectiona, sa cunoasca pe Facatorul tuturor si sa fie fericit" si mai departe: "l-a facut fiinta cugetatoare si cu voie libera, ca sa poata sa lucreze, sa caute adevarul si dreptatea, sa deosebeasca binele de rau, sa se faca vrednic de iubirea lui Dumnezeu si de fericirea pentru care l-a facut. Dumnezeu a facut pe om pentru fericire atat in aceasta viata cat si dupa moarte".

In general, in aceasta prima grupa de Catehisme, toate din secolul trecut, scopul creatiei e raportat pe de o parte la Dumnezeu, la cunoasterea, iubirea, lauda si slujirea Lui, iar pe de alta parte la om, la fericirea lui, aici si dincolo, daca indeplineste cele raportate la Dumnezeu si numai in functie de aceasta.

Ceea ce e nou in Catehismul din 1892 al economului St. Calinescu, e accentul pe ideea, biblica de altfel, ca omul a fost creat sa stapaneasca "lucrurile si fiintele animale din lume", sa le dirijeze, sa se serveasca de ele, sa le perfectioneze si sa se perfectioneze si el insusi. E adevarat ca e chemat la aceasta, ca si in Catehismele anterioare, pentru a cunoaste pe Dumnezeu.

Putem retine deci din aceasta serie de Catehisme ideea mare, a postularii "cunoasterii". E un pas substantial inainte, spre exercitiul abstract, incepem sa facem filozofie. Vom retine insa in plus din Catehismul economului St. Calinescu si realismul cu care i se da omului drept scop progresul lumii, concomitent cu progresul in cunoasterea de sine si in cunoasterea lui Dumnezeu, si mai e de retinut, chiar conditionarea reciproca a progresului in cunoastere si a progresului lumii. E o invatatura echilibrata, departe atat de comandamentele abstracte, unilaterale din alte Catehisme care vorbesc numai de cunoasterea lui Dumnezeu, cat si de excesul acelor curente mistice care cereau in numele unui radicalism excesiv, ascetico-monahal, desprinderea totala de cele pamantesti si consacrarea exclusiva desavarsirii spirituale, indumnezeirii prin izolare si rugaciune continua.

Catehismul de la 1840 despre care am vorbit la inceput, desi mai vechi, degaja acelasi echilibru: Dumnezeu ne-a creat pentru ca noi insine sa ne facem fericirea, si pe pamant si in ceruri. Daca vom reusi, prin aceasta va fi preamarit Dumnezeu, autorul nostru. Criteriul faptelor noastre este in primul rand constiinta noastra - deci un criteriu imediat si pamantesc - care ne da sau nu "odihna si linistea cugetului". Semnul ca ne-am orientat bine vine insa nu numai de la constiinta, ci si de la Dumnezeu care ne da rasplata. Nu numai "dincolo", ci si "in lumea aceasta". In sfarsit, fericirea pentru care omul este facut, nu se poate dobandi prin izolare, prin relatii numai cu Dumnezeu printr-o credinta teoretica, ci si prin fapte.

Catehismul din 1840 este ferm in indicarea datoriilor in mod egal in trei directii: "catre Dumnezeu, catre sine si catre ceilalti oameni".

Datoriile catre ceilalti oameni, deci catre societate, catre lume cu tot ce implica aceasta, sunt indicate in mod expres.

Ideea va apare de acum inainte si in alte Catehisme, tot asa de clar. Spre exemplu I. Stefanelli, intr-un Catehism "pentru scoalele superioare de fete", le indeamna la cultivarea si dezvoltarea calitatilor spirituale "ca sa justificati cum ca spiritul omenesc in fapta poate produce cele folositoare pentru omenire (s.n.) si pentru binele sau temporar si etern".

Spiritualitatea ortodoxa romaneasca era in secolul al XIX-lea in plina mostenire paisiana. Paisie Velicicovsohi, staretul de la Neamt, tocmai murise (1794), dupa ce reanimase in Romania un larg curent isihast, centrat pe rugaciunea mintii, pe desavarsire si pe indumnezeire, pe cea mai fidela linie palamita.

Atunci s-au tradus in Romania toti marii Sfinti Parinti ai rugaciunii, Sfantul Grigorie Palama, Sfantul Simeon Noul Teolog, Isaac Sirul, Ioan Scararul, Efrem Sirul, si s-a scris in cativa ani cat intr-un secol. Stau marturie si azi multimea manuscriselor si tipariturilor produse in acea vreme. Ar fi fost de asteptat deci ca, la nivelul educatiei religioase a maselor, a tineretului, in Cateheza obisnuita a Bisericii, paisianismul sa-si fi lasat cat de cat pecetea, dar acest lucru nu se vede. Dimpotriva, Catehismele accentueaza datoria fata de lumea aceasta, tot atat cat si fata de cealalta.

De altfel, chiar in spiritualitate, ucenicii romani l-au corectat imediat pe Paisie. Dintre acestia, Staretul Cheorghe, mitropolitul Grigorie Dascalul si apoi Sf. Calinic de la Cernica, vor inaugura o scoala noua, specific romaneasca si mai potrivita spiritului romanesc. Aceasta va fi scoala cernicana, cu accentul in acelasi timp si cu aceeasi pondere pe munca, pe slujire, chiar pe slujirea sociala (opere de binefacere, spitale), si pe rugaciune.

Paisianismul s-a impus mai usor decat la noi, in Rusia secolului al XIX-lea, unde Paisie si-a trimis manuscrisele cu traduceri isihaste in ruseste, si care au dat nastere asa numitei scoli sau miscari a staretilor, care a cuprins si laici, dintre care pot fi citati Dostoievski, Gogol, Leontieff s.a.

Doua Catehisme rusesti din secolul al XIX-lea, traduse si in romaneste, sunt mai lapidare in raspunsurile la intrebarea ce face obiectul cercetarii noastre, si parca mai aproape de spiritul palsian decat Catehismele noastre. Iata de pilda ce spune Catehismul lui Filaret al Moscovei: Dumnezeu l-a facut pe om "pentru ca el sa cunoasca pe Dumnezeu, sa-L iubeasca si sa-L adore si asltfel in veci sa fie fericit".

Catehismul Mitropolitului Antonie al Kievului da aproape acelasi raspuns: "Intrebare: Cu ce scop a creat Dumnezeu pe om? Raspuns: Pentru ca sa cunoasca pe Dumnezeu, sa-L iubeasca si sa-L pramareasca si prin aceasta sa se fericeasca pe sine pentru eternitate".

Romanii au tradus adesea din cartile vecinilor ortodocsi. Dar nu s-au lasat condusi de excesele lor, cand acestea au existat. Un anumit filtru local a tinut intotdeauna balanta intre preocuparile strict spirituale, avand in vedere cu exclusivitate mantuirea si desavarsirea, si activitatea sociala, indeplinirea indatoririlor pamantesti celor mai obisnuite.

Atitudinea credinciosilor ca si a preotilor de altfel, in receptarea raspunsurilor, a fost realista, niciodata unilaterala. A fost tradus spre exemplu Catehismul lui Diomid Kyriacos, la care accentul e net unilateral, cazand pe desavarsire ca scop unic al vietii, pe realizarea asemanarii cu Dumnezeu, pe unirea cu Dumnezeu.

Fericirea este identificata cu desavarsirea spirituala, care trebuie raportata numai la vederea lui Dumnezeu, la indumnezeire, ca si in cel mai avansat palamism: "Astfel, fiind unit omul cu Dumnezeu, afla in El, ca in fiinta cea mai perfecta, implinirea dorintelor sale spirituale cele mai inalte, si desavarsirea sau fericirea. Aceasta este menirea cea mai inalta a omului. Spre menirea aceasta este dator sa itinda tot omul, si trebuie sa doreasca si sa contribuie, ca si ceilalti oameni, semeni ai lui, sa se grabeasca spre aceasta menire".

Grecii, mai aproape de marii parinti isihasti, in majoritate greci sau vorbitori si scriitori de limba greaca, au inclinat si ei mai mult spre idealul desavarsirii. Kyriacos era grec si era firesc sa gandeasca asa. Palamas si Nicodim Aghioritul, cel care alcatuieste Filocalia, erau greci, pe care el ii cunostea desigur foarte bine.

Totusi "cest raspuns - bine primit in manastiri si de catre oamenii cu preocupari mai profund spirituale - n-a pus in incurcatura pe crestinii nostri obisnuiti carora le era adresat Catehismul. Ei s-au echilibrat alegandu-si o masura mai modesta, exprimata prin respectarea indatoririlor elementare catre Dumnezeu, catre sine si catre societate.

Fireste, nici un ortodox n-ar putea spune ca menirea omului nu este desavarsirea si indumnezeirea. Logica isihasta este ireprosabila si prescrie culmile de slava pe care se poate urca omul prin asceza, isihie si rugaciune. Acesta este idealul ascetilor, al anahoretilor, al marilor insingurati, dedicati rugaciunii neincetate. Dar a raspunde cu aceasta masura intrebarilor simple din Catehism, deci intrebarilor oare vin de la oamenii simpli, de la copii -care nu-si duc viata prin manastiri si schituri, ci traiesc in societate, invata meserii, indeplinesc Slujbe din cele mai materiale si mai aspre, care isi castiga prin munca painea zilnica si intretin familii, e a le pune in fata un raspuns care nu le spune prea mult, care nu e pentru ei, care e prea sus, prea pretentios, prea pretios, prea specializat, desi adevarat. Nu toti ortodocsii sunt isihasti!

Aici ar trebui sa mai spunem totusi ceva, pentru a evita o posibila neintelegere sau gresita interpretare. Diferentiindu-i pe credinciosii Simpli de isihasti, nu inseamna ca ei sunt exclusi sau incapabili de bucuriile imparatiei, de la vederea lui Dumnezeu si de la indumnezeire. Caile Domnului sunt numeroase si mijloacele de ajungere la El nu sunt numai cele cuprinse in reguli, oricat de experimentate ar fi ele. Se poate ajunge pe culme si pe drumul obisnuit al indeplinirii datoriilor cu constiinciozitate, cu frica de Dumnezeu, crescand copii si slujind societatea. Niciodata Ortodoxia n-a preconizat, n-a incurajat si n-a practicat o ruptura intre cei ce cauta pe Dumnezeu pe caile inalte, si cei ce-L cauta pe caile simple in viata de toate zilele.

De aceea Catehismele retin si desavirsirea si indumnezeirea ca teluri ultime, dar nu sperie pe nimeni cu iadul, fiindca nu aspira direct la ele si fiindca nu le realizeaza. Stim prin traditie ca pe toate treptele exista o usa catre Dumnezeu, daca urmezi calea virtutii, a slujirii aproapelui, a impacarii si pacii. Dincolo de Catehisme deci, opereaza puternic la noi traditia, cu orientarile ei precise, cu autoritatea ei.

Foarte interesant vorbeste despre pastrarea prin traditie a credintei cea de toate zilele in randurile credinciosilor obisnuiti, C. Radulescu-Motru in prefata la "Catehismul mititel al lui Eufrosin Poteca". El indeamna la pastrarea constienta a traditiei in viata crestina. Nu Traditia, spune el, ci noutatea vine de la sine, ca rod al mintii in permanenta cautare. Traditia trebuie continuata cu buna stiinta si predata in esenta ei simpla, pentru oamenii care inteleg usor ceea ce e simplu, ca sa fie la indemana tuturor, pe intelesul tuturor. Traditia convinge nu atat cu argumente, cat cu lucruri evidente de la prima vedere, de la prima intalnire. Si ce poate fi mai evident, decat sa-l asiguri pe, cel ce te asculta, ca ceea ce ii spui, Dumnezeul pe care i-L explici, e "Dumnezeul parintilor nostri", acela in care au crezut ei, parintii, mosii si stramosii de la Hristos pana la noi, din om in om. Traditia convinge direct.

Eufrosin Poteca, remarca C. Radulescu-Motru, nu face filozofie desi ca unul ce invatase pe la scolile apusului si era profesor de filozofie, de altfel primul nostru profesor de filozofie, ar fi putut face acest lucru. El transmite insa invataturile elementare care constituie tezaurul teologic al credinciosilor simpli: Crezul, Cele 10 porunci, Tatal nostru, Tainele. Nici nu-si pune intrebarea: "Pentru ce traim pe pamant?" sau "Pentru ce a creat Dumnezeu pe om?".

Traim pentru ca ne-a creat Dumnezeu si pentru ca parintii nostri ne-au dat viata din viata lor. In cap. 1, "De estimea lui Dumnezeu, capitol totusi filozofic macar prin enuntarea lui, dar tratat simplu si scris in ritm de poem, incepe prin afirmatia ca "noi suntem (existam n.n.), pentru ca este (exista n.n) Dumnezeu".

Mai departe da exemple cu privire la tot ce exista si tot ce se face in lume, ca n-ar putea exista si nu s-ar putea face, daca n-ar exista Dumnezeu. Raportarea cauzei existentei omenesti la existenta lui Dumnezeu ca la o paradigma ontologica, e o idee si simpla si foarte complicata, frizand la mare inaltime domeniul filozofiei.

Eufrosin Poteca nu insista insa pe aceasta cale. Sugereaza. Pe scolarii lui nu-i complica cu prea multe idei abstracte. Ba chiar, in ultimul capitol: "De legea noastra a Hristianilor cu aplicatia ei", raporteaza intreaga credinta la viata concreta, la viata sociala, ceea ce da implicit un raspuns larg intrebarii "Pentru ce traim pe pamant?", chiar daca intrebarea nu e pusa ca atare. Pentru Poteca, invatatura crestina, in afara,de cele spre mantuire, e criteriu practic de orientare in societate si o rezuma la esential: "Aceasta lege e asa de simpla si lesne de inteles, incat si copiii o spun unii altora cu alte vorbe: "Ce tie nu-ti place, altuia nu face". Mai departe prescrie norme de conducere in viata pentru copii, tineri, oraseni, "politici" (conducatori, oameni ai legii), "oameni de obste", romani, proprietari si in final pentru "toti oamenii".

Sunt chemati, pe rand, sa se respecte, sa-si cinsteasca ocarmuitorii si dregatorii, sa-si impodobeasca orasele cu cheltuielile lor, sa nu defaime pe cei de alta religie sau natie, fiindca daca ar fi si ei minoritari undeva, nu le-ar place sa fie defaimati.

Iata intr-un text romanesc vechi de aproape 150 de ani, principiul nediscriminarii pe baza de religie si nationalitate, exact asa cum este enuntat in vremea noastra. Acest lucru il asaza si pentru acest motiv pe egumenul Eufrosin Poteca de la manastirea Motrului, printre marii nostri umanisti, un vizionar luminat oare nu s-a sfiit sa introduca acest principiu chiar intr-un Catehism, cum spune el "pentru invatatura pruncilor".

Eufrosin Poteca a mai publicat si un Catehism Mare, pentru Seminarii, tradus din greceste impreuna cu cartea "Sfanta Scriptura pe scurt, cuprinsa intr-o suta si patru istorii culese din Biblie si din Evanghelie". Acest Catehism e mai filosofic. Gasim in el toate argumentele apologeticii pentru dovedirea existentei lui Dumnezeu. Nu e scris sub forma de intrebari si raspunsuri, ci e mai mult o Marturisire Ortodoxa, pe capitole si subcapitole, si cu o foarte bogata documentatie biblica la subsol.

Cu privire la tema noastra, gasim aici o afirmatie foarte interesanta, si de-a dreptul frapanta. Gasim o postulare a imperativului slujirii aproape in aceiasi termeni in care acesta va fi pus in vremea noastra la temelia unei teologii a slujirii, a implicarii Bisericii in viata sociala, in apostolatul social. "Toata faptura - spune el - s-a facut de la Dumnezeu pentru slujirea si trebuinta alteia". Putem degaja de aici ideea de solidaritate umana, generozitatea, pentru ea insasi, pentru frumusetea ei.

Inca o data deci, un raspuns de timpurie orientare si anticipare a ceea ce se va petrece tocmai la jumatatea secolului XX, cand cuvantul de ordine al Bisericii va fi diaconia, slujirea.

3. Ce raspund catehismele din vremea noastra?

Mai aproape de noi, deci in conditiile vietii moderne, Catehismul mitropolitului Irineu Mihalcescu pune de asemenea accentul, ca si celelalte Catehisme romanesti, atat pe rosturile omului din viata de aici, cat si pe cele pentru eternitate. O invatatura de credinta aprobata de Sfantul Sinod in 1952, adauga la cele de mai sus precizarea ca: "Prin trupul sau, omul face legatura cu lumea, iar prin sufletul sau el face legatura cu Dumnezeu".

Unele Catehisme romanesti, ca si acesta din urma, mai contin ideea, prezenta de altfel in toate tratatele de Dogmatica ortodoxa, ca omul a fost creat initial "pentru ca sa se impartaseasca de bucuria de a fi in preajma lui Dumnezeu". La creatie n-a fost deci avuta in vedere caderea si astfel, Dumnezeu n-a preconizat decat un scop al vietii, in Paradis.

Cartea de invatatura Crestina Ortodoxa aparuta in 1978 sub redactia unui colectiv de autori ramane de asemenea la generalitati nespecifice cu privire la scopul vietii. Citeaza Facere 1, 26-28, prin care li se da primilor oameni stapanirea asupra pamantului, li se fixeaza drept tel de perspectiva realizarea asemanarii cu Dumnezeu, tel de care s-au departat si mai mult prin caderea in pacat. Doctrina cu privire la scopul vietii, pornind chiar de la Facere 1, 26-28, ar putea fi desigur mult mai elaborata si diferentierea de scop, de dinainte si de dupa cadere, mai precizata. Aproape toate presupun semnul egalitatii intre: "Pentru ce traim pe pamant" si "De ce a creat Dumnezeu omul".

Desigur semnului acestei egalitati se datoreste si confuzia anumitor raspunsuri: unii autori, cum am vazut, au in vedere creatia omului si starea lui din Paradis cand raspund, iar altii numai starea de pe pamant, de dupa caderea in pacat. O precizare in aceasta privinta ar fi foarte indicata din partea autorilor in viitor. De aici vine si diferenta de scop si inaltimea scopului din unele raspunsuri. Sigur ca desavarsirea ultima si viata langa Dumnezeu in contemplatie, era scopul initial caruia l-a destinat Dumnezeu pe Adam in Paradis. Ea putea fi atinsa usor in conditiile din Paradis. Pentru oamenii de pe pamant, situatia s-a schimbat insa. Ei au fost trimisi pe pamant, pe un teren cu alte conditii de viata decat cele din Paradisul initial. Totusi, scopul initial pentru care au fost creati n-a fost schimbat. Aici e problema. Si tot aici e solutia.

Scopul a ramas acelasi: vederea lui Dumnezeu, urcusul de la chip la asemanare, desavarsirea, indumnezeirea, acolo cu mijloacele pe care le aveau la indemana acolo, exexcitandu-si liberul arbitru, iar aici cu mijloacele pe care le au acum la indemana, aici, pe pamant, facand uz de acelasi liber arbitru, desi acum in stare degradata oarecum. Idealul, scopul ramane insa tot omul nou, desavarsit. In plus, pe pamant au aparut indatoririle fata de viata in comun din situatia de aici, asa cum este si poate ea fi atita vreme cat va exista pamantul.

Nu exista insa un chip standard al omului nou, renascut, refacut, desavarsit. El difera de la un om la altul. In cele din urma, fiindca scopul din Paradis a ramas neschimbat si pe pamant, se cauta sa se demonstreze ca asa si trebuie sa fie pentru ca, totusi, "legile vietii" sunt aproape aceleasi aici ca si acolo.

Un Catehism crestin-ortodox, publicat la Arad in 1957, nici nu-si mai pune intrebarea "pentru ce traim pe pamant" (nu si-o pun de altfel nici Marturisirile clasice ortodoxe, pentru ca ele subinteleg ca traim pentru a merge spre mantuirea vesnica), ci raspunzand la intrebarea "Dupa ce fel de legi traia omul in rai", si enumerand: legea muncii, a stapanirii asupra naturii, a cresterii si desavarsirii prin limba, minte si cultura, legea curatiei (trupesti, legea libertatii de vointa si legea ascultarii de Dumnezeu, incheie cu concluzia ca "aceleasi legi guverneaza si viata omului pe pamantul care i-a fost dat in stapanire".

Asadar e normala si de la Dumnezeu angajarea in munca, in toate cele naturale, prin exercitarea criteriului ascultarii de poruncile lui Dumnezeu. Parintele Cleopa de la Sihastria, intr-o scriere scurta cu privire la aceasta tema, trece foarte usor de la scopul vietii in Paradis, la scopul vietii pe pamant. Traim pe pamant, zice el, pentru ca n-am fost vrednici sa traim in Rai. Am fost alungati pentru ca am calcat porunca lui Dumnezeu. Acum trebuie "sa ne facem canonul" si sa ne reluam orientarea spre scopul dintai.

La intrebarea daca exista la noi ortodocsii, o preocupare de a formula un raspuns de Catehism, care sa fie in mod voit si explicit "al vremilor noastre", credem ca putem raspunde ca o astfel de miscare nu s-a produs. Fiind asa cum am vazut, raspunsurile vechi raman valabile. Ele sunt formulate lapidar, e adevarat, uneori incurcand planurile, dar sunt precise in a da Cezarului ce e al Cezarului, si lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu. Ele dau indicatii, dau linia generala de orientare care, in cazul nostru, in lumea de azi, nu s-a schimbat. Lumea contemporana, in care traieste, a solicitat Biserica Ortodoxa si pe credinciosii ei, la participare la viata societatii, dar nu mai mult decat in trecut, si nici Biserica nu s-a simtit chemata sa faca altceva decat a facut intotdeauna. Poate ca acest lucru e caracteristic mai ales Bisericii Ortodoxe Romane si Romaniei, de aceea nu vom generaliza. La noi Biserica Ortodoxa a fost dintotdeauna alaturi de popor, a fost, cum spunem noi, o Biserica a poporului. Nu se spune aceasta ca sa denumeasca activitatea pe tarim national, desi nici aceasta n-a lipsit, ci ca sa desemneze realismul cu care s-a integrat in viata de toate zilele a comunitatii, in viata spirituala, dar si materiala a credinciosilor.

Clericii au conltribuit la crearea, dezvoltarea si unitatea limbii si la nasterea culturii romanesti. Clericii au fost alaturi de tarani in rascoale, au fost invatatori, au trait ca familisti, viata poporului. Dimensiunea sociala a fost prezenta in catehizare prin toate acestea.

Cand adormitul intru Domnul patriarh Justinian si-a numit orientarea ce-si propunea s-o dea clerului dupa al doilea razboi mondial, in conditiile societatii in schimbare la noi, Apostolat social, el exprima de fapt, doar printr-o frumoasa formula noua, ceea ce facuse Biserica Ortodoxa de-a lungul intregii ei istorii. Fusese o Biserica slujitoare. Vazuse in slujire atributul de capetenie al Bisericii in raport cu lumea, ca una ce mostenea pe Hristos care venise sa slujeasca.

Am vazut ce scrie Eufrosin Poteca in "Catehismul mare", vazand scopul vietii in slujirea altora. In "Catehismul mititel" ultimul alineat va fi reproducerea textului din Matei XXV cu privire la intrebarile judecatii viitoare asupra slujirii aproapelui.

Normele catehetice au fost si ele intotdeauna in Biserica noasitra, impuse de acest mod realist, dinamic, al conjugarii vietii religioase cu viata de toate zilele din societate. Catehizarea la noi s-a facut prin slujbele religioase, prin Taine si in special prin spovedanie, prin contacte directe, personale intre preot si credinciosi, intre credinciosi si dinamica ciclurilor sarbatorilor, a sfintirii vietii si a tuturor activitatilor din lume prin ierurgii ca: sfintirea caselor, sfintirea apei, rugaciuni pentru ploaie etc.

Nimeni nu considera Catehismul drept cartea pe care trebuie s-o ai in buzunar, cu reguli pentru viata si cu raspunsuri gata facute, care iti stau la dispozitie si te scot din orice incurcatura, in orice moment. Catehismele dau notiuni, primele notiuni, si cu cat sunt mai simple si mai limpezi cu atat dureaza mai mult.

Catehismele noastre au indrumat credinciosii spre echilibru intre cele spirituale si cele pamantesti. Nu s-a simtit nevoia altora. Numarul lor mare indica doar necesitatea, nu si schimbarea de orientare de la o epoca la alta. Ceea ce nu inseamna ca nu e bine sa se faca isi altele, intr-un limbaj mai modern, mai explicit, poate mai largi, dar in principiu ele vor trebui saspuna cam tot ceea ce au spus cele vechi.

dr. Antonie Plamadeala

.

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 2427

Voteaza:

Scopul vietii dupa catehismele ortodoxe romanesti 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE