Sensul apelului la Parinti

Sensul apelului la Parinti Mareste imaginea.

S-a observat pe buna dreptate ca chemarea "antichitatii” si-a schimbat functia si caracterul pe parcursul timpului. Trecutul apostolic era inca la indemana proaspat in memorie in vremurile Sf. Irineu sau Tertulian. Intr-adevar, Sf. Irineu a auzit in tineretile sale instructia orala a Sf. Policarp, ucenicul cel mai apropiat al Sf. Ioan Evanghelistul. Era numai la a treia generatie de la Hristos! Amintirea epocii apostolice era inca proaspata. Scopul istoriei crestinismului era scurt si limitat. Principalul interes al acestei epoci primare erau fundamentele apostolice cu predica initiala a kerigmei. In conformitate traditia a insemnat in acelasi timp "depozitia” sau "livrarea” originala. Problema transmiterii acurate a mai mult de un secol a fost comparativ simpla in special in Bisericile intemeiate de Apostoli. O atentie deplina s-a acordat listelor succesiunii episcopale (cf. Sf. Irineu sau Hegesipus), dar nu era dificil sa compilam aceste liste. Problema succesiunii a aparut mult mai tarziu pentru generatiile subsecvente mult mai departe de timpul apostolic. A fost natural ca in aceste noi conditii accentul sa fie mutat de pe problema "apostolicitatii” initiale pe problema pastrarii "depozitului.” Traditia a inceput sa insemne "transmitere” mai mult decat "livrare.”

Problema legaturilor intermediare, a "succesiunii” – in sensul larg si comprehensiv al cuvantului – a devenit cat se poate de urgenta. Era problema unei marturii credincioase. In aceasta situatie s-a invocat formal pentru prima data autoritatea parintilor: ei erau martorii permanentei sau identitatii kerigmei transmisa din generatie in generatie. Apostolii si Parintii – acesti doi termenii legati unul de altul in argumentul din traditie dupa cum era folosit in secolele al treilea si al patrulea. Era tocmai aceasta referinta dubla, la originea si la pastrarea continua, acea autenticitate garantata a credintei. Pe de alta parte, Scriptura era incunostintata formal ca si temelia a credintei, ca si Cuvantul lui Dumnezeu si Scrierea Duhului. Totusi, mai exista inca o problema a interpretarii adecvate si potrivite adica kerigma si exegeza.

Referinta sau chiar apelul direct "la Parinti” era o nota distinctiva si tacuta a cercetarii teologice si discutiei in perioada marelui Sinod Ecumenic sau General incepand cu cel de la Nicea. Termenul nu a fost niciodata definit formal. Era folosit ocazional si sporadic deja de scriitori ecclesiali timpurii. Adeseori denota lideri si invatatori crestini din generatiile de mai inainte. Aceasta a devenit treptat un titlu pentru episcopi atata vreme cat ei au fost numiti si martori ai credintei. Mai tarziu in Sinoade titlul a fost aplicat specific la episcopi. Elementul comun in toate aceste cazuri era oficiul invatatoresc sau datoria invatatoreasca. "Parintii” erau cei care transmiteau si propagau doctrina cea adevarata, invatatura apostolilor. Ei erau indrumatorii in cateheza si instructia crestina. In acest scop noii interpretatori ai Scripturilor erau priviti ca si "parinti” in intelesul eminent. "Parintii” erau invatatori, mai intai de orice –doctores, erau invavtatori in masura in care erau martori. Trebuie facuta o distinctie intre aceste doua functii si totusi ele sunt legate una de alta la nivelul cel mai intim. "A invata” era o datorie apostolica: "invatati toate neamurile.”

In aceasta porunca se inradacina autoritatea lor: era de fapt autoritatea de a purta marturie. Trebuie scoase in evidenta doua puncte in legatura cu aceasta datorie. Mai intai, fraza "parintii Bisericii” are evident un accent restrictiv: ei actionau nu numai ca indivizi, ci ca si viri ecclesiatici (expresia favorita a lui Origen), de partea si in numele Bisericii. Ei erau crainici ai Bisericii, cei care ii expuneau credinta ei, pastratori ai traditiei, marturisitori ai credintei si adevarului, – magistri probabiles, in fraza Sf. Vicentiu. Pe acest lucru "se intemeia” autoritatea lor. Aceasta ne poarta inapoi la conceptul de "reprezentare.” Regretatul G. L. Prestige a observat pe buna dreptate:

"Crezurile Bisericii s-au dezvoltat din invatatura Bisericii: efectul general al ereziei s-a creat pentru a forta crezurile sa fie stranse pentru a cauza ca noi crezuri sa fie construite. Astfel, cel mai crucial si cel mai faimos dintre toate crezurile, cel de la Nicea a fost numai o noua editie a unei confesiuni palestiniene existente. Mai departe se cuvine amintit intotdeauna un factor important. Munca intelectuala reala, gandirea vitala imperativa nu a fost construita de sinoadele care promovau crezurile, ci de invatatorii teologici care explicau si ajutau formulele adoptate de Sinoade. Invatatura de la Nicea, care in cele din urma s-a impus pe sine reprezenta punctele de vedere ale unor giganti intelectuali care lucrau cu o suta de ani mai inainte si cu cincizeci de anii dupa ce s-a intalnit sinodul.”

Parintii au fost adevaratii inspiratori ai Sinoadelor, fiind prezenti sau in absentia si de multe ori dupa ce s-au mutat la cele vesnice. Pentru acest motiv si in acest sens Sinoadele au fost folosite pentru a accentua faptul ca "ele urmau Parintilor” – dupa cum a marturisit Calcedonul. In al doilea rand, era tocmai acest consensus patrum care era autoritativ si preferabil si in nici un caz opiniile lor private si punctele lor de vedere proprii, desi nici acestea nu trebuie evitate cu urgenta. Din nou, acest consensus era mai mult decat un acord empiric al indivizilor. Acel consensus adevarat si autentic era cel redactat de gandirea Bisericii catolice si universale.

Era un fel de consensus la care se referea Sf. Irineu atunci cand marturisea ca nici o "abilitate” speciala si nici o "deficenta” de vorbire a unor lideri individuali din Biserica nu putea afecta identitatea marturiei lor, din moment ce "puterea traditiei” –virtus traditionis era intotdeauna si pretutindeni aceiasi (Adv. haer. I. 10.2). Predica Bisericii era intotdeauna identica: constans et aequaliter perservans (idib., III. 24.1). Adevaratul consens este ceea ce manifesta si discerne identitatea perena a credintei Bisericii. Invatatura autoritatii Sinoadelor ecumenice se intemeiaza in inefabilitatea Bisericii. Autoritatea "ultima” se poate gasi in Biserica institutia care este pentru totdeauna Stalpul si temelia Adevarului. Aceasta nu este mai intai de orice o autoritate canonica, in intelesul formal si specific al termenului, desi sanctiunile si pedepsele canonice pot fi atribuite deciziilor conciliate in probleme de credinta. Este o autoritate carismatica intemeiata pe asistarea Duhului: caci a parut bine Duhului Sfant si noua.

Parintele George Florovsky

03 August 2012

Vizualizari: 666

Voteaza:

Sensul apelului la Parinti 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE