Sensul Traditiei - Nichifor Crainic

Sensul Traditiei - Nichifor Crainic Mareste imaginea.


Sensul Traditiei - Nichifor Crainic

 

Intre romanticii nostri europenizanti din secolul trecut si "intelectualistii" europenizanti de azi e o deosebire ce trebuie precizata. La lumina noilor idei europene, romanticii descopereau poporul romanesc. E adevarat ca ii prescriau tratamente politice si sociale dupa ultima carte de retete din Apus, dar in cultura romantismul ii apleca la izvoarele locale si-i invata sa devina autohtoni. Romantismul istoric ii calauzea spre stramosi; romantismul poetic, spre folclor. Europenizanti in ordinea social-politica, ei erau autohtonizanti in ordinea creatiei literare.

"Intelectualistii" de azi reediteaza pe plan mintal frantuzomania de altadata. Sunt "intelectuali" in masura in care sunt frantuzomani; sunt europenizanti in raport invers cu autohtonismul. Romanticii afirmau poporul si legenda nationala; "intelectualistii" tagaduiesc poporul si isi fac din legenda latinista argumentul anexarii lor la cultura franceza. Ceea ce ei numesc europenism nu e decat frantuzism; ceea ce ei numesc intelectualism si rationalism nu e decat adaptarea la o anumita directie din cultura franceza si totdeodata abdicarea de la autohtonism. Ei se predau procesului de seductie exercitat de prestigiul francez si se socot calari pe planetele vazduhului, cand tagaduiesc ideea autohtona si ideea ortodoxa. Actualizand cu bravura formula d-lui Mihail Dragomirescu "de la misticism la rationalism", au pornit cu pantahuza dupa contributii benevole de orientare. Nevoia unei orientari presupune o stare de neorientare sau de dezorientare si se pare ca acesta e cazul "intelectualistilor" nostri. La ancheta pe care au provocat-o in timpul din urma, s-au putut citi din partea lor raspunsuri de felul acestuia: "O spiritualitate noua? Nu este oarecum pretentios? Spuneti-mi intai daca a existat o spiritualitate veche, o nobleta spirituala a poporului romanesc, din clipa redesteptarii din intuneric!" Prin urmare, cum n-ar fi existat o spiritualitate veche, tot astfel n-ar fi existand posibilitatea unei spiritualitati noi. Desi exista o "clipa a redesteptarii din intuneric", poporul acesta n-ar fi in stare sa traiasca decat dupa trup, orice posibilitate de viata in spirit fiind aprioric tagaduita si daca, totusi, exista directive ale spiritualitatii lui, aceste directive trebuiesc respinse ca primejdioase intelectualitatii: "Directivele traditionaliste, nationale si ortodoxe, inseamna, prin exces, un atentat la libertatea si educatia intelectuala a generatiei de azi". Cu sau fara spiritualitate, cu sau fara directive spre o spiritualitate, poporul romanesc este tagaduit, trebuie sa fie tagaduit. El infatiseaza "un atentat la libertatea si la educatia intelectuala a generatiei de azi". El este in cazul intai un nimic; in cazul al doilea o primejdie si atunci, intre "intelectualistii" cari vor sa se "perfectioneze" si intre poporul imperfectibil se impune: ruptura! Presupunand ca poporul nu e definit, "dusmanul nostru este indefinitul si setea cea mare este de a sti". A sti - ce? A sti, poate, sa definim indefinitul? Dar aceasta te-ar obliga sa te apleci cercetator asupra realitatilor acestui popor si intelesul lor sa-l cristalizezi in linii directive. "Intelectualistii" nostri refuza aceasta truda si aceasta demnitate. Un defect fundamental al acestei categorii de carturari e lenea de a gandi propriu in raport cu realitatile de la noi. Un spectacol lamentabil au dat in ziua cand au decretat "ateismul national" fara ca vreunul dintre ei sa demonstreze prin vreun semn oarecare aceasta usuratica afirmatie.

 

Comoditatea e principiul familiar al "intelectualistilor" nu numai in raport cu realitatile romanesti cu care au ispravit in doua vorbe, dar si in raport cu Occidentul. Setea cea mare este de a sti - zic ei; - dar a sti inseamna pentru ei a inmagazina lucrurile deja stiute de altii mai inaintati decat noi. "Mergem catre Europa, zice unul. Aceasta este credinta mea. Ne indreptam spre Apusul Renasterii greco-latine, care constituie titlul principal de glorie a continentului nostru". Insesi cuvintele lui sunt locuri comune invatate pe dinafara din foiletoanele franceze. Din aceasta sete de a sti, adica de a repeta ce se stie si ce se scrie in Occident, s-a nascut in publicistica noastra un fenomen caracteristic: reportajul intelectual.

 

Miscarea "intelectualista" e de fapt un reportaj ideologic pe cat de ingamfat in aparenta pe atat de modest in realitate. De la revista de filozofie pana la foiletonul de ziar nu e decat acelasi reportaj de stiri din strainatate, redactat mai academic sau mai putin academic, dupa natura organului de publicitate. Intelectualul roman e un reporter intelectual. Prestigiul Occidentului l-a sedus intr-atat incat el reproduce mecanic lucruri de aiurea cu iluzia unei productii proprii de marca occidentala. Problemele romanesti sunt absente din acest scris reportericesc. Fiindca din momentul in care ai tagaduit un spirit autohton ti-ai cucerit libertatea de a ignora cu dispret aceste probleme si de a imbratisa cu iluzie inflacarata "gloria continentului nostru". Prada unui prestigiu seducator, niciodata "intelectualistii" dunareni nu si-au pus intrebarea: ce adauga ei la gloria continentului nostru? Prin ce si-au cucerit dreptul de cetateni ideali ai continentului? Si ce crede acest continent despre entuziastii sai reporteri de pe Dambovita? Ei se imbata de iluzia fumurie a occidentalismului si se grozavesc cu isprava pe care o fac - in cinstea continentului! - : negarea propriului popor. Dar negarea poporului lor e negarea lor insile si astfel reporterii intelectuali devin intelectuali-anexe ai unui Occident care, vai, nici macar nu ia act de existenta lor! Afara de cazul cand, in numele Frantei, d. Maurice de Waleffe, cunoscutul antreprenor de "presa latina" si de frumoasa carne femeiasca, se indura sa arunce cate o nota buna acestui zel frantuzoman al bucurestenilor.

 

Sa admitem insa ca reporterii intelectuali si intelectualii-anexe, declarati pentru cultul intelectului si pentru "plusul de cunoastere cu atribute de inalta inutilitate" (termenii sunt imprumutati din presa franceza), sunt cu adevarat chinuiti de "setea de a sti si de a-si perfecta imaginea interioara". Aceasta imagine interioara se numeste pe numele adevarat: chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Dar cum ei resping "transcendentul divin", ar putea sa ne lamureasca dupa care model isi perfecteaza imaginea interioara? Poate, dupa modelul intr-adevar continental al d-lui Maurice de Waleffe? Iar aceasta sete de a sti, atat de orgolios afirmata si totusi atat de crud dezmintita prin apriorica tagaduire a poporului, se poate opune directivelor traditionaliste intr-adevar numai cand ea isi asuma titlul de inalta inutilitate: a sti pentru a sti; a sti pentru a fi inutil! Adica a sti pentru a putea sa refuzi celorlalti stiinta ta. Perfectionarea imaginii noastre interioare e chestiune de ordin moral. ai atunci: cum se perfectioneaza aceasta imagine prin simpla stiinta si ce fel de valoare morala are aceasta perfectiune care, refuzandu-se celorlalti, se izoleaza in inutilitate? Imoralismul acestei conceptii acuza inca o data tendintele centrifugale ale intelectualilor-anexe si dovedeste inca o data dezorientare si confuzie.

 

In linii mari generale, setea de a sti se refera la ceea ce se cheama cultura consumatoare sau, mai precis, consumatie culturala. E o atitudine diferita de atitudinea noastra. Traditionalismul voieste o cultura creatoare de valori autohtone, o creatie culturala proprie. Aceasta nu exclude consumatia culturala, ci o implica, acordandu-i insemnatatea subordonata pe care o are in realitate. Expresie a poporului, creatia culturala e in functie de popor: ale sale dintru ale sale. Menirea pe lumea aceasta a unui popor nu e aceea de a sti, ci aceea de a crea. Menirea de a crea ceea ce altii n-au creat si sta numai in natura respectivului popor de a crea. A sti e un mijloc care ajuta creatia autohtona. Dar creatia - aceasta ramane tinta suprema! Sunt lucruri deosebite ce nu trebuiesc confundate, dar pe care adversarii traditionalismului le confunda cand se declara pentru consumatia culturala. Ei cred, poate, ca traditionalismul se opune consumatiei culturale. Dar traditionalismul, intemeiat pe personalitatea nationala, primeste elementele oricarei culturi mai inaintate (nu numai ale celei franceze) si le socoteste ca stimulente ale acestei personalitati. Consumatia culturala e, ca orice consumatie, un proces de asimilare. Opera de asimilare presupune conditia neaparata a personalitatii care asimileaza. Trebuie sa recunoastem ca, tagaduind cu usuratatea obisnuita personalitatea nationala, "intelectualistii" europenizanti sunt consecventi cand se declara, ridicul de superb, pentru o consumatie inutila. In cazul lor nu mai poate fi vorba de asimilare; individul, rupt ostentativ din solidaritatea personalitatii nationale, se anexeaza culturii streine pe care o crede idealul sau de perfectiune. Superba inutilitate ar capata, in acest stadiu, un aspect tragic daca, bunaoara, intelectualul nostru anexa ar avea temperamentul extremist al nihilistului rus. In Rusia, tipul tot mai numeros al nihilistului a creat un conflict din ce in ce mai adancit intre el si popor pana cand acest conflict s-a rezolvat in catastrofa revolutiei. Norocul e ca negativismul intelectualului nostru anexa nu se aplica la ordinea politica si sociala, marginindu-se la o izolare de imoralism estetic. Superba lui inutilitate, prin ea insasi inofensiva, are mai mult un aspect ridicul. Noi suntem un popor cu bun simt si cu ironie. Izolarile in estetisme dispretuitoare si olimpice au cazut intotdeauna in raza sagetilor nemiloase. Silueta nefericitului Alexandru Macedonski, care totusi era un talent, ar trebui sa dea de meditat tinerilor cu superba "imagine interioara".

 

Traditionalismul, prin urmare, socotind necesara opera de asimilare culturala, ii da importanta reala, adica secundara, de mijloc, in sporirea fortelor creatoare autohtone. Pentru traditionalisti, eterna chestiune a occidentalizarii sau a raporturilor cu Occidentul, care incurca si dezorienteaza atatea inteligente romanesti, se reduce la un proces firesc de asimilare. Dar dincolo de aceasta asimilare, tinta inalta ramane creatia proprie. Un Nicolae Balcescu, un Mihail Kogalniceanu, un B. P. Hasdeu, un Mihail Eminescu, un George Cosbuc, un Vasile Parvan sau un Nicolae Iorga ni se infatiseaza sub indoitul aspect de vasta asimilare a culturii straine si de monumentala creatie autohtona. Traditionalismul vede in ei revelatii istorice ale substantei de viata permanenta ce zace in adancul acestui popor.

 

Daca menirea poporului romanesc este aceea de a crea o cultura dupa chipul si asemanarea lui, afirmatia aceasta implica si solutia unei orientari. Cine preconizeaza orientarea spre Occident rosteste un non-sens. Orientarea cuprinde in sine cuvantul Orient si inseamna indreptare spre Orient, dupa Orient. Altarele se aseaza spre Orient; icoanele caminului se aseaza pe peretele dinspre Orient; taranul cand se inchina pe camp se intoarce spre Orient. Zicala spune pretutindeni ca lumina vine de la Rasarit. Si cum noi ne aflam geografic in Orient, si cum, prin religiunea ortodoxa, detinem adevarul luminii rasaritene, orientarea noastra nu poate fi decat spre Orient, adica spre noi insine, spre ceea ce suntem prin mostenirea de care ne-am invrednicit. Mostenim un pamant rasaritean, mostenim parinti crestini, - soarta noastra se cuprinde in aceste date geo-antropologice. O cultura proprie nu se poate dezvolta organic decat in aceste conditii ale pamantului si ale duhului nostru. Occidentalizarea inseamna negarea orientalismului nostru; nihilismul europenizant inseamna negarea posibilitatilor noastre creatoare. Ceea ce inseamna negarea principiala a unei culturi romanesti; negatia unui destin propriu romanesc, si acceptarea unui destin de popor nascut mort.

 

Dar negativismul acesta de tinerei nascuti lesinati e contrazis de vlaga vitala si de vointa creatoare a unui popor care, in clipa de fata, isi traieste frenetic sarbatoarea libertatii cucerite prin energia lui. E adevarat ca duram de doua mii de ani; dar astazi, n-avem, totusi, convingerea ca suntem un popor tanar, abia desteptat la viata? Nu rostim cu toti: tanarul nostru popor romanesc? Consensul unanim asupra acestei tinereti e lucrul de capetenie in zamislirea unei culturi proprii. Unul din vechile noastre basme vorbeste despre "tineretea fara batranete", expresia mitologica a vitalitatii poporului. Tineretea fara batranete e mitul sangelui, al acestui sange misterios si alcatuit din vlaga tuturor popoarelor ce s-au suprapus cu veacurile in aceasta tara, hranit de graul si de vinul pamantului si biciuit de dogoarea soarelui si de pleasna vantului - a carui rosie vigoare pulseaza in trupul definit al poporului de azi. Tinerete fara batranete e insusi sangele acesta care se ramifica in noi toti si prin a carui taina vie ne simtim solidari intre noi, mostenind pe cei care au trait mai inainte si traind in cei care se vor naste. Fizionomia culturii romanesti o va da acest sange misterios. Un popor imbatraneste cand puterile lui s-au sleit in creatii de cultura si de civilizatie. Mesterul Manole e osandit sa moara, aruncandu-se de pe acoperis, dupa ce - ultima podoaba - isi asezase crucea de aur pe turla bisericii cladite de geniul lui. E o fatalitate a istoriei ca popoarele mor ucise de propria lor creatie pentru a supravietui prin ea ca mesterul Manole prin biserica lui. Dar noi suntem abia la inceput cand urechea e dispusa sa asculte nu cucuvelele nihilismului, ci strigatul cocosului care vesteste rasaritul soarelui.

 

Pe urmele acestei "tinereti fara batranete", sa lamurim inca o data sensul traditionalismului autohton. Am spus altadata ca traditionalismul il concepem ca o forta dinamica, iar nu ca o forta statica. Adversarii nostri insa ne obiecteaza necontenit paseismul romantic, adica intoarcerea la trecut, refugiul in trecut, si, prin aceasta, anacronismul, inactualitatea. Sa observam ca, in ce ne priveste, aceasta obiectie e gratuita, intrucat noi nu cautam refugiul in trecut si n-am socotit trecutul ca un model pentru prezent sau pentru viitor. Paseismul romantic presupune, intr-adevar, un ideal de perfectiune in trecut care e dat ca indreptar si ca model. Mersul lumii, dupa aceasta conceptie, trebuie suspendat si actualitatea vietii turnata intr-o forma istorica ce s-ar fi dovedit perfecta. Un astfel de traditionalism nu s-ar putea naste decat in aria unei culturi care, in trecutul ei, ofera culmi de perfectiune vrednice de dorit in comparatie cu mizeria prezentului acelei culturi. Exista in istoria noastra forme perfecte in umbra carora sa ne refugiem contemplativ sau pe care sa le actualizam cu orice pret, fortand sa incapa in ele continutul viu al vietii de azi, cum ai sili pruncii vii sa se dezvolte in cosciuge de aur? Dar din punct de vedere social si politic bunaoara, idealurile istoriei noastre insasi abia astazi isi traiesc realizarea. ai atunci un paseism cu orice pret n-ar insemna decat o lipsa de intelegere a lucrurilor acestora sau o inadaptabilitate inerenta naturilor bolnave. Cu aceasta nu tagaduim trecutul, caci trecutul suntem noi in forme imperfecte, dar cu tendinte si stradanii de perfectionare. Cultul stramosilor e cultul sufletului si mult mai putin al formelor. Iubim in ei ceea ce le supravietuieste si se adauga vietii noastre sporind-o in ceea ce numim constiinta nationala, care e simbioza trecutului cu prezentul. Trupurile lor sunt in pamantul patriei, sufletele lor sunt in cerul Bisericii. Atingand acest pamant, ii atingem: rugandu-ne, luam - prin taina bisericii - contact cu ei. Ii iubim pentru stradania lor, pentru virtutile si pacatele lor, pentru izbanzile si neizbanzile lor. Daca nu ne refugiem neaparat in formele create de ei, intelegem sa-i invocam, sprijin increderii, in sfortarile noastre de a crea. Nu-i blestemam, fiindca nu vrem sa fim blestemati de cei care vor veni dupa noi. Acei cari ne invinuiesc de paseism anacronic au despre traditionalism o idee care nu e a noastra. Ei concep traditionalismul cum il concep francezii si-l combat, deci, cum il combat francezii.

 

Traditionalismul francez poate fi pasesist fiindca are indaratul lui glorii si realizari desavarsite in care poate vedea modelele prezentului. Nemultumit cu politica sau cu arta de azi, un Charles Maurras e, poate, indreptatit sa ceara restaurarea monarhiei lui Ludovic al XIV-lea si sa dea canon poeziei arta perfecta a lui Racine. Dar cum noi nu ravnim la reintronarea regelui, pentru simplul motiv ca avem regim monarhic, si nu socotim canonica arta lui Racine pentru motivul ca literatura romaneasca trebuie sa se dezvolte dupa legile limbii si sufletului nostru, obiectiunea de paseism apare lipsita de orice fundament. Ea dovedeste inca o data confuzia de judecata a acelor intelectuali ai nostri care scriu obsedati de mirajul Occidentului.

 

Neavand sensul de paseism romantic, traditionalismul nostru are un sens dinamic, de actualitate, fiindca are un sens de permanenta.

 

Ce insemneaza traditie?

Miguel de Unamuno o defineste astfel: Traditie, de la tradere, inseamna "predare": ceea ce trece de la unul la altul, trans; concept frate cu acela de transmisiune, de transport, de transfert. Dar ceea ce trece, ramane, caci exista ceva care slujeste de suport fluxului perpetuu al lucrurilor. "Un moment e produsul unei serii, al unei serii pe care o poarta in el, dar lumea nu e un caleidoscop". (L'Essence de l'Espagne, p. 35). Am vorbit adineauri de mitul sangelui, tineretea fara batranete. El circula atat de des in poeziile lui Lucian Blaga, ca un simbol al permanentei vii in tristetea "marei treceri". Sangele insusi e o traditie, e traditie biologica. E ceea ce se preda, ceea ce trece de la unul la altul, de la mama la copil, de la o generatie la alta. El trece si totusi ramane, noi ramanem si totusi trecem. Dar atat cat suntem - un moment produs al unei serii - suntem prin traditia permanenta a sangelui. Se poate o traditie mai vie si mai actuala decat traditia sangelui? Cei de ieri au fost prin el, cei de azi suntem prin el, cei de maine vor fi prin el. El e legatura atat de vizibila si atat de misterioasa a vietii. Asemeni cu traditia sangelui e traditia limbii. Exista un paralelism intre istoria sangelui nostru si istoria graiului nostru. Un paralelism de natura psihobiologica, intrucat sangele transmite viata, iar graiul transmite gandul, sufletul. Precum traim in traditia sangelui romanesc, tot astfel traim in traditia sufletului romanesc. Aceste traditii in vesnica trecere raman totusi pe loc "caci exista ceva care slujeste de suport fluxului perpetuu al lucrurilor", si acest suport e pamantul romanesc. El e ca un fund peste care se agita marea sangelui si a graiului - adica poporul romanesc.

 

Comparatia vietii cu marea o gasim intr-un cantec ritual din slujba inmormantarii: "Marea vietii ridicandu-se de viforul ispitelor." Poetul bizantin al acestui cantec, pe cand scria, avea de buna seama sub ochi marea greaca agitata de valuri, iar el se gandea la valul intamplarilor, care e vremelnic, si la viata care e limitata de moarte ca valul de tarm. Dar tarmul din aceasta poezie crestina e "limanul mantuirii" si de aceea cantecul de moarte se termina cu o rugaciune: "Scapa din stricaciune viata noastra, mult milostive!" Utilizand aceasta comparatie, banala ca viata si noua ca ea, pentru a-si preciza definitia traditiei, Unamuno observa ca fenomenele istorice sunt valurile de la suprafata vietii in continuu joc; viata istorica e asemenea curentilor marini care se agita la suprafata, in vreme ce alta viata, mult mai adanca si mai insemnata, ramane necunoscuta sub istorie. E ceea ce el numeste viata intraistorica. Cand zicem, adesea, "momentul istoric prezent", inseamna ca mai exista un moment care nu e istoric, ci dedesubtul istoriei sau intraistoric. "Dar - continua Unamuno - daca exista un prezent istoric e fiindca exista o traditie a prezentului, fiindca traditia e substanta istoriei. Acesta e felul viu de a o concepe: ca substanta istoriei, ca sedimentul ei, ca revelatia realitatii intraistorice, a inconstientului in istorie".

 

In realitatea aceasta intraistorica noi vedem izvorul permanent al revelatiilor culturale posibile. Transcriem, pentru frumusetea lui, pasagiul in care Unamuno descrie substratul intraistoric sau, cum ar zice Oswald Spengler cine e, aistoric: "Ziarele nu spun nimic despre viata tacuta a milioanelor de oameni fara istorie, cari la orice ceas al zilei si in toate tarile globului se scoala sub porunca soarelui si merg la tarinile lor pentru a-si continua obscura si tacuta truda, zilnica si eterna, acea truda asemenea cu a madreporelor in adancul oceanelor si care pune temeliile pe care se ridica insulele istoriei. Pe linistea augusta, as zice, se razima sunetul si capata viata; pe imensa omenire tacuta se ridica cei ce fac zgomot in istorie. Aceasta viata intraistorica, tacuta si masiva ca insusi adancul marii, e substanta progresului, adevarata traditie, traditia eterna, diferita de traditia mincinoasa ce se cauta de obicei in trecutul ingropat in carti si hartii, monumente si pietre".

 

Traditia eterna, cum o concepe Unamuno, este, cu alte cuvinte, o realitate ontologica. Dar aceasta realitate ontologica teoretic universala, in ordinea creatiei culturale se particularizeaza si se localizeaza intrucat fiecare popor ii imprumuta expresia formala specifica lui. Graiul diferentiaza popor de popor. Dar afara de graiul literar, graiul plasticei, graiul muzicii, graiul moravurilor si al moralei, graiul unei intelepciuni - proprii - toate la un loc - alcatuiesc expresia diferentiatoare a individualitatii etnice. In raport cu istoria romaneasca traditia noastra eterna isi are sediul in popor si in expresia lui multipla care e cultura populara ca produs etnic. Ea sta intr-un anume fel de a poetiza, intr-un anume fel de a plasticiza, intr-un anume fel de a canta, intr-un anume fel de a filozofa, intr-o anume atitudine fata de natura si fata de Dumnezeu.

 

Creatiile superioare ale unei culturi au valoare de proprietate in masura in care sunt transfigurari ale elementelor vii din popor, transfigurari ale formelor rudimentare in care s-a revelat, liber si inconstient in fermecatorul lui joc, geniul poporului. Etnicul in arta, zice Lucian Blaga, e o fatalitate. O fatalitate precum sangele pe care il mostenim si graiul pe care il vorbim. Impresionismul in pictura e o fatalitate franceza; expresionismul in pictura e o fatalitate germana. Cand am vazut intaia oara Parisul mi-am dat seama ca precum Egiptul e un dar al Nilului, impresionismul e un dar al Senei pariziene. Marile si subtilele descoperiri care au revolutionat tehnica picturii moderne s-au putut naste din jocul fantastic al luminilor multicolore reflectate multicolor in apele Senei, cand cade seara. Nesfarsitele nuante de cenusiu din aceeasi pictura s-au putut observa in patina podurilor ei de piatra, dogorite de veacuri. Fenomenul luminos si momentan care alcatuieste preocuparea centrala a impresionismului corespunde ascutitei observatii analitice a geniului psihologic francez. Cat de pur francez este impresionismul se poate vedea comparandu-l cu imitatia lui de peste Rin si in special cu pictura lui Max Liebermann, o contrafacere a impresionismului. In schimb, expresionismul, ca formula de arta opusa, cautand sa sensibilizeze realitatea launtrica a fiintei, nu este, in paradoxalul sau caracter de plastica a abstractului, de proiectie obiectiva a subiectivului, altceva decat produsul geniului metafizic german. Daca impresionismul s-a nascut in Franta, iar expresionismul in Germania, e ca fiecare din aceste formule de arta contine o fatalitate etnica deosebita. Aceasta fatalitate etnica noi o vedem determinand caracterele literaturii, artei plastice, muzicii si celorlalte forme inca nedefinite ale culturii romanesti autohtone. Ea nu e numai tehnica, dar intrucat e si tehnica, indiciile se pot studia in datele culturii noastre populare care alcatuiesc traditia vie a sufletului romanesc. Cine se intemeiaza pe aceasta traditie se intemeiaza pe o actualitate care niciodata nu se va vesteji. Indiciile pe care ni le da poporul sunt experiente verificate prin veacuri si cristalizari elaborate firesc, fara intentie, deci cu atat mai valabile. Autohtonismul, inteles astfel, poate fi numit tot atat de justificat: traditionalism, actualism sau viitorism.

 

Pe linia acestei directive a traditiei autohtone, Gandirea mosteneste Semanatorul. Doua idei principale se desfac din miscarea semanatorista: ideea istorica si ideea folclorica. Genialul animator al miscarii ii prescria un scop precis fata de care nu admitea discutie: unitatea politica a romanilor. Acesta era cuvantul de ordine al epocei. Pentru atingerea acestui scop era nevoie de incredere in energia nationala. ai atunci orice manifestare intelectuala trebuia sa fie o exaltare a energiei nationale. De aci glorificarea trecutului in stiinta istorica, in poem si in roman, glorificarea poporului - privit in actualitatea lui - in poezie si in nuvela. Paseismul Semanatorului era un refugiu in trecut numai intrucat acolo gasea un prototip al unirii si o demonstratie istorica a dinamismului unionist. Taranismul Semanatorului era o exaltare a eroismului anonim care trebuia sa insufleteasca armata viitorului razboi. Totul trebuia subordonat dictonului maurassian: politica primeaza, desi miscarea n-avea nici o atingere cu ideologia lui Maurras. Scriitorii de la Semanatorul, fascinati de puterea profetica a inspiratorului lor, n-aveau nevoie sa gandeasca; ei executau comandamentul. Nicolae Iorga gandea pentru toti si, ideologic, literatura lor era literatura lui. Era peste tot un Nicolae Iorga impartit in poeti si povestitori cari, toti laolalta, parca sunt pseudonimele lui. Iaranul semanatorist e, de fapt, un erou de balada acomodat actualitatii. El bea cat zece, face dragoste cat zece, talhareste ca haiducii si are a face cu cai de furat si crasmarite durdulii pe la hanuri de drumul mare. Voind sa demonstreze vitalitatea rasei, literatura semanatorista e o apologie a instinctelor primare dezlantuite dupa tehnica baladelor populare. Fireste, traditionalismul acesta, simplificat in vedrea unui scop unic, infatisa numai un aspect al vietii populare si, sub acest raport, cei care obiecteaza ca taranul, ca subiect literar, e epuizat, au dreptate. Apologia epica a instinctelor populare a fost excesiva. Un mare aport al literaturii semanatoriste e descrierea naturii, a codrului si a campului, in orgii de colori pentru a face decorul instinctelor in desfasurare. Adeseori omul e numai un pretext pitoresc in vigurosul tablou al naturii. Un duh al pamantului tasneste pagan si frenetic in aceste descrieri autohtone si, sub puterea lui, omul insusi nu e decat o faptura telurica printre alte fapturi telurice.

 

Conceptia aceasta a omului instinctelor apare astazi in toata insuficienta ei. Se poate reduce poporul romanesc la o viata de instincte primare in sanul naturii? E sufletul romanesc o totalitate de instincte in care n-a intervenit lupta dramatica a constiintei morale si, deci, a constiintei religioase? Daca fenomenul acestei constiinte nu apare in literatura semanatorista, care ne-a precedat, inseamna ca el nu exista in realitatea romaneasca? Dar poporul nostru traieste de aproape doua mii de ani in credinta ortodoxismului si in practica lui. De aceea, unghiul sub care l-au privit scriitorii precedenti si o data cu ei intelectualii formati in ideologia stiintifica a veacului al XIX-lea, ni se pare gresit. In orice caz, insuficient. S-a aprofundat caracterul etnic al acestui popor, dar s-a ignorat caracterul lui religios. Daca admitem ca preocuparea religioasa a fost absenta in sufletul lui, atunci cum se explica vechea cultura~romaneasca aproape exclusiv religioasa? Cum se explica aproape singurele monumente arhitectonice ridicate de el, manastirile si bisericile? Cum se explica diferitele coalitii razboinice la care a participat impotriva turcului, adica impotriva paganului? Cum se explica imensele danii din care s-au facut spitalele, danii pornite din gandul religios? Cum se explica si mai imensele danii de mosii facute manastirilor din tara, manastirilor din Muntele Athos si din tot Rasaritul ortodox? Cum se explica sacrificiile banesti ale voievozilor romani pentru a intretine Patriarhiile Rasaritului, cazute in restriste sub dominatia turceasca? Cum se explica diferitele apologii teologice scrise de ierarhi romani impotriva catolicismului si protestantismului, pentru apararea credintei ortodoxe? Dar insasi unirea cu Roma a unei parti de ardeleni e o dovada a ortodoxismului inradacinat in firea acestui popor. Unirea s-a facut pe cateva puncte dogmatice pe care le stiau preotii, dar poporul unit astfel a fost lasat mai departe in cadrele vazute ale bisericii traditionale prin ritualul rasaritean care nu e altceva decat dogma ortodoxa poetizata. Prin acest ritual, si fragmentul unitilor se incorporeaza in unitatea nationala a credintei romanesti. Fara aceasta conditie unirea cu Roma n-ar fi izbutit.

 

Prin ea triumfa, intr-un fel, ortodoxia populara a sufletului romanesc. Astfel ca, in complexul polietnic al Romaniei de azi, ritualul rasaritean al celor doua biserici nationale e formula de conservare a blocului romanesc majoritar.

 

Iata deci o serie de fapte care dau caracterul istoriei noastre si al culturii noastre istorice si care nu se pot lamuri fara puternica prezenta ortodoxa in sufletul romanesc. Acelui care va scrie o filozofie a istoriei noastre, ortodoxia ii va da cheia intelesului acestei istorii. In neamul acesta, care n-a purtat niciodata razboaie ofensive pentru cucerirea altor neamuri, ci numai razboaie de aparare a patrimoniului etnic si religios, a dominat totdeauna o constiinta religioasa ortodoxa. Intrati in orice biserica si contemplati peretele din fund al ctitorilor: voievozii, boierii, negustorii si taranii, cu familiile lor imprejur, sunt zugraviti in tinuta extatica a evlaviei, oferind nevazutului Dumnezeu, pe palma intinsa, chivotul credintei. Au cladit lacasul din truda lor, dar chipurile smerite si le-au asezat sfios abia la intrare, dupa cel din urma sfant zugravit - aceasta din constiinta pacatoseniei lor si din respect pentru ierarhia consacrata a Bisericii. Gestul lor e gestul darniciei intregului popor care s-a daruit in ce-a avut mai bun - suflet si pamant - Marei Biserici a Rasaritului. Este acesta un popor posedat de instinctele telurice, cum il infatiseaza literatura noastra moderna, sau un popor ateu cum il batjocoresc intelectualii europenizati?

 

Teluric - adica primitiv - popor in stare de natura, traind bestial si sub teroarea inchipuirilor simbolizate in fiecare lucru vazut. Dupa atitudinea in fata naturii se poate judeca gradul de dezvoltare a unui popor. Popoarele primitive traiesc ca niste anexe ale naturii, traiesc in subordinea naturii. Decadenta sau primitivismul lor se manifesta in confuzia pe care o fac intre creatura si Creator. Ele adora creatura in locul Creatorului, natura in locul lui Dumnezeu. Popoarele primitive sunt popoare pagane. Un popor crestin, oricat de rudimentare ar fi conditiile lui materiale, nu poate fi un popor primitiv de vreme ce, incadrat in Biserica, el are conceptia despre lume pe care i-o da crestinismul. Care e atitudinea romaneasca in fata naturii? Iata o chestiune care ar merita amploarea unui studiu ce n-ar putea fi decat demonstratia crestinismului nostru popular. Deocamdata sa ne marginim a observa ca natura, departe de a ne fi supraordonata, ea e sora noastra buna. Nu e codrul fratele romanului? Iar zorile nu ne sunt surorile? Iar floarea-soarelui nu e sora soarelui? Iar caprioarele nu sunt de asemenea surioarele? Astrele si florile, copacii si oamenii, animalele si oamenii - totul e legat prin sentimentul iubirii fratesti. Natura e creatura, Universul intreg e creatura ca si omul, si toate sunt zamislite din nimic de Tatal nevazut al tuturor. Ce mareata apare aceasta conceptie in vasta poezie rituala a Sfestaniei pentru ploaie! Una dintre cele mai adanci si mai semnificative ceremonii religioase din viata romaneasca. In rugaciunile acelea ce se rostesc in mijlocul campului, sub cerul de arsita alba, pe iarba scorojita de dogoarea secetei, se da glas intregei vietati, de la firul de grau pana la pasarele, de la dobitoace pana la nenorocitul om - intreaga faptura infratita in durere se ridica in tragica implorare a milelor ceresti. Sensul acestei rugaciuni s-a adancit in popor conturandu-i conceptia crestina despre natura in mijlocul careia traieste. Cele mai nobile roade ale pamantului nostru sunt strugurii si graul - vinul si painea care, in Taina Impartasaniei, se transforma miraculos in sangele si trupul Domnului. De aceea, si in viata de toate zilele, vinul e "sangele Domnului", iar painea e "fata lui Dumnezeu" sau "fata Domnului Hristos", precum graul inspicat si blond e "barba Domnului Hristos". Toate aceste lucruri - cateva din mii - pe care noi, carturarii, le-am uitat de cand am pierdut contactul cu viata populara, dovedesc la orice pas cat element crestin s-a dizolvat din continutul Bisericii in adancul poporului increstinandu-l pe el, uneltele si vitele cu care lucreaza, pamantul pe care traieste.

 

Precum, ignorand Biserica, pierdem sensul mai inalt al istoriei noastre, tot astfel sensul vietii populare si al artei populare ne-ar ramane pecetluit daca am ignora incomensurabila influenta exercitata de Biserica. "Cultura - zice Nicolae Berdiaev cine e - e legata de cult; ea se dezvolta pornind din cultul religios; ea e rezultatul diferentierii si al extensiunii cultului. Cugetarea filozofica, cunoasterea stiintifica, arhitectura, pictura, sculptura, muzica, poezia si morala - totul e cuprins in cultul Bisericii, organic si integral, sub o forma inca nediferentiata. Cultura e legata de cultul stramosilor si de traditie. Ea e plina de un simbolism sacru; ea poarta in sine semnele si imaginile unei realitati de ordin spiritual" (Destinul culturii, in Chroniques, II, Le roseau d'or). Cultura noastra istorica s-a dezvoltat din Biserica - aceasta se stie. Dar insasi cultura populara - folklorul, arta plastica, muzica, intelepciunea proverbului, moravurile - e strabatuta de duhul creator al cultului ortodox si al conceptiei bizantine. Bizantinismul isi dizolva elementele caracteristice pana in structura intima a creatiei populare. Tarigradul, orasul imparatesc, de pomina, e mirajul baladelor noastre si termenul de comparatie al oricarei maretii. Stralucirea lui imperiala strabate pana in basme si povesti. D. N. Iorga descopera influenta lui in portul national din Arges si Muscel, a caui origine e in costumele domnesti purtate la Curtea-de-Arges dupa modele bizantine. De aici pompoasa lui asemanare cu odajdiile bisericesti.

 

Mai departe, in plastica populara, descoperim o stransa corespondenta intre caracterele ei fundamentale si stilul bizantin. Cunoscator adanc al chestiunii, d. Francisc airato defineste astfel sensul artei plastice romanesti: "Arta taranului roman e de inventiune, de concentrare, patrunzand prin sentiment pana la esentialul formei. El nu copiaza si nu imita natura. Natura o spiritualizeaza prin purificare si o exprima printr-un echivalent geometric: forma eliberata de existenta corporala. Pe covoare si scoarte, linia, patratul si alte forme geometrice sunt organizate si proportionate dimensional, in colori primare ce sunt gustate cu puterea unui spiritualism estetic. Forma apare langa forma, floare langa floare in raporturi si legaturi formale. Intre forme, in distanta suprafetei se intinde linistea spirituala a adancimii: spatiul din natura se afla transpus in suprafata. Excesiv si auster, sentimentul poporului respinge gratia ritmului liniar serpuit; nu are atractie decat pentru repetirea si alternarea ordonata a unui motiv formal. Totul devine tipic, supus unei legi de sublima mecanica". Prin urmare, viziunea plastica a poporului e determinata nu de natura considerata ca supraordonata, ci de spiritul care isi subordoneaza natura. De aci caracterul de spiritualitate al acestei arte, care isi gaseste corespondenta in arta cultica a Bisericii. Principiul de baza al artei bisericesti, zice d. airato, e credinta in vesnicia esentialului formal. "Sufletul crestinesc se avanta de pe acest pamant plin de pacate - de care il legase antichitatea clasica - spre lumea unde "nu este durere, nici intristare, nici suspin". In arta desprinderea de natura devine complecta. Ochiul artistului nu se mai incanta de paradisul terestru si orice atitudine individualista e comprimata. In locul naturalismului pagan, trece o arta a fantaziei ce despoaie creatiunea de orice aspect natural ridicand-o la sublima "abstractiune" ce a facut pe om "dupa chipul si asemanarea ei" "prin sintetizarea formelor naturale".

 

"Aceasta conceptie formala se suprapune minunat simtului artistic al poporului romanesc. Simt ce acum gaseste corespondente in arta culta. Nu se datoreste numai intamplarilor istorice faptul ca exprimarea artistica de pe frescele manastirilor este adoptata de popor, fara stingherire sufleteasca. Adoptarea formelor de arta bizantina se datoreste unui simtamant formal dinainte adunat. Ca si arta poporului, arta bizantina, prin concentrarea formala, ce defineste cu preciziune, exprima acelasi sentiment auster. Capacitatea poporului de a crea din nou, de-a inventa forme ce nu au decat prin esenta lor raporturi cu formele naturii, gaseste in arta bizantina o corespondenta naturala, lipsita de constrangere" (Francisc airato, Arta plastica romaneasca, "Gandirea", IV, 1).

 

Inrudirea spiritualismului estetic al poporului cu spiritualismul religios al Bisericii o gasim, aceeasi, in ordinea muzicala. Cantecul nostru popular e organic legat de cantarea bisericeasca. Cat este de aparte, cat este de autohton acest cantec popular, se poate vedea din dificultatile pe care le intampinam atunci cand vrem sa-l transcriem in sistemul de notatie al muzicei occidentale. Am zice ca acest cantec, expresie melodica a personalitatii noastre etnice, refuza sa intre in tipare occidentale. In schimb, el se poate transcrie fara nici o dificultate in notatia orientala a psaltichiei. Fiindca structura lui tehnica este aceeasi ca structura tehnica a muzicei noastre bisericesti. De aceea, fara luminile psaltichiei, muzica populara nu se poate studia suficient in intimitatea particularismelor ei. ai cum cantecul popular a devenit azi izvorul de inspiratie al tinerei pleiade de compozitori, eliberati, in sfarsit, de tutela estetismului abstract si europenizat a maestrului George Enescu, studiul muzicei bisericesti, atat de ignorat pana ieri, a devenit o necesitate. Posibilitatile de dezvoltare ale unei muzici culte romanesti, zice d. G. Breazul, sunt date in cantecul popular, in danturile populare si in muzica bisericeasca. Si acelasi luminat critic muzical, analizand surprinzatoarea revelatie pe care ne-a dat-o Sabin Dragoi in opera sa Napasta, gaseste ca temele melodice ale compozitorului banatean sunt teme populare si tehnica pe care si-a alcatuit-o e o elaborare intemeiata pe structura cantecului popular si in special pe colinde. La baza operei Napasta e o inspiratie de natura popular-religioasa. Si daca aceasta opera a starnit atat entuziasm, e fiindca, prin structura ei autohtona, desfunda din adancul sufletului nostru sedimentele ignorate a ceea ce este propriu si nobil-romanesc in noi. Drumul Napastei e drumul oricarei creatii de arta noua, intemeiata pe vitalitatea, pe vesnica tinerete a traditiei noastre spirituale, tagaduita cu superba impertinenta de intelectualii-anexe.

 

Am insistat asupra acestor lucruri - despre care va trebui sa se scrie carti intregi - pentru a arata ce ne deosebeste de "Semanatorul", pe care il continuam in ordinea traditionalismului autohton, si pentru a indica, macar cat de sumar, izvoarele si posibilitatile unei noi spiritualitati in cultura romaneasca. Literatura semanatorista a infatisat un om al pamantului, un om al instinctului teluric, fiindca doctrina care o insufletea era fascinata de un ideal politic determinat. Afara de aceasta, realizarea autohtonismului semanatorist e unilaterala intrucat s-a manifestat numai in ordinea literara. Noi voim sa-i dam amploare prin nazuinta de a imbratisa toate ramurile creatoare ale spiritului romanesc. In paginile "Gandirii", Vasile Bancila a putut vorbi despre o autohtonizare a filozofiei, iar altii despre o autohtonizare a ordinei juridice. "Semanatorul" a avut viziunea magnifica a pamantului romanesc, dar n-a vazut cerul spiritualitatii romanesti. Nu-mi amintesc sa fi intalnit o preocupare de Biserica in paginile "Semanatorului", nici daca lumina ei a strabatut vreo creatie semanatorista. De aceea omul semanatorist e omul pamantului si omul naturii. Sensul acestei literaturi e local cu cat e mai apropiat de pamant si subordonat ideii politice.

 

Peste pamantul pe care am invatat sa-l iubim din "Semanatorul" noi vedem arcuindu-se coviltirul de azur al Bisericii ortodoxe. Noi vedem substanta acestei Biserici amestecata pretutindeni cu substanta etnica. Pentru noi si pentru cei cari vor veni dupa noi, sensul istoriei noastre si al vietii si artei populare ramane pecetluit daca nu tinem seama de factorul crestin. El e traditia eterna a Spiritului care, in ordinea omeneasca, se suprapune traditiei autohtone. Precum in harurile Tainelor ei, Biserica sfinteste viata omeneasca si intreaga faptura, tot astfel caracterele ei cultice s-au adancit in zamislirile poporului, imprumutandu-le un inteles spiritualist mai presus de natura inconjuratoare. Tendinta spre abstractizare a acestor zamisliri este o tendinta de eliberare din materie si de universalizare a particularului. Regula teologica a traditiei este ca aceasta traditie e valabila pretutindeni, totdeauna si pentru toti. Ea e regula adevarului universal al Duhului. Traditia etnica, permanenta si vie in limitele autohtonismului, se elibereaza si se spiritualizeaza, odata absorbita in puterea traditiei eterne a Bisericii. Biserica e comunitatea universala intemeiata pe legatura de credinta, de speranta si de dragoste a tuturor credinciosilor si, totodata, comunitatea eterna a celor vii cu cei morti si cu cei care se vor naste - sub semnul invierii lui Hristos. Bazata pe aceeasi credinta, pe aceeasi speranta si pe aceeasi dragoste, comunitatea nationala se regaseste transfigurata in comunitatea Bisericii. Ordinea ei locala si temporala se transpune in ordinea universala si vesnica. Ce perspective adanci capata, bunaoara, cultul stramosilor prin cultul sfintilor, cultul solidaritatii nationale prin cultul dragostei crestine, credinta in vitalitatea noastra prin credinta in inviere si nemurire, sensul culturii prin sensul spiritualist al cultului! Daca Biserica este - precum este - indiscutabil legata de popor, autohtonismul nostru creator, intemeiat pe adevarurile vii ale poporului, cuprinde in sine posibilitatea unei transfigurari si spiritualizari. Directivele viitorului nostru n-avem sa le cautam aiurea; ele sunt date - ca niste fragmente de infinit - in substanta intraistorica a traditiei noastre. De aceea metoda artei si a culturii noastre nu poate fi lepadarea de popor pe care o predica tanarul nihilism inconstient, ci demofilia crestina prin care vom ajunge la intelegerea adancului misterios al poporului.

 

Un ganditor care si-a plimbat in jurul planetei o extraordinara intuitie filozofica si care descopera la baza fiecarei culturi spiritul autohton, Hermann Keyserling cine e, vizitandu-ne acum doi ani, ne-a inchinat in noua sa carte Das Spektrum Europas cateva pagini (405-412) de reala intelegere. Keyserling crede ca daca romanii au o misiune europeana de indeplinit, aceasta misiune sta in "a redestepta la o viata noua bizantinismul". "Si fireste", zice dansul, "acest popor si aceasta tara pot sa aiba un mare viitor". Pe ce se poate intemeia acest mare viitor? In randul intai pe inteligenta noastra, pe spiritul viu ce ne caracterizeaza si pe care noi il atribuim latinitatii, dar Keyserling ni-l vede mostenit de la Bizant. "Daca astazi dintre toti ne-francezii romanii poseda indeosebi esprit in sens francez, acesta vine de acolo ca, inainte de Paris, acest esprit se gasea indeosebi nu la Roma, ci la Atena si apoi la Constantinopol".

 

Prestigiul pe care il exercita asupra noastra Parisul amageste clasa intelectualilor nostri sa creada ca acest spirit l-am imprumutat de la francezi. Aceasta categorie de intelectuali europenizati Keyserling o vede, dupa fosta noastra aristocratie, osandita la fel nimicniciei: "Bucurestiul aduce fantastic cu Rusia tarista; el e un St. Petersburg in miniatura. Precum acesta s-a prabusit fiindca ii lipsea puterea launtrica, tot astfel se stinge romanismul care n-a cunoscut pana acum decat strainatatea". ai dupa aceasta condamnare la moarte spirituala pe care intelectualii nostri europenizati o primesc din partea unui european adevarat, Keyserling constata aceasta "forta launtrica", fara care nu se poate crea o cultura proprie, in popor si in Biserica. Taranimea e "substantial sanatoasa si substantial conservativa, ca toate rasele foarte vechi". La randul ei "Biserica romaneasca e, fara indoiala, vie. Numai aici elementul greco-ortodox n-a incremenit. ai astfel bizantinicul numai in Romania ar putea trai o renastere in sfera religioasa, intrucat religiozitatea necesara exista. In alte sfere nu, absolut sigur nuami aici. Potrivit legii unicitatii, renasterile izbutesc numai in corpuri noi. Astfel se reintoarse vechea Elada ca arta in Renastere, ca spirit in clasicismul francez si, in sfarsit, ca filozofie in corpul idealismului german. In Grecia sigur, Elada nu va reinvia niciodata. Nici Bizantul insa, aceasta noua monada culturala fata de vechea Elada. Pe acesta eu il socot predestinat la o noua intrupare in slavism. Pretutindeni unde s-a intamplat aceasta, in Bulgaria, Serbia si Rusia medievala, fenomenul a aparut autentic. Dar totusi pe inaltimi culturale neinsemnate, fiindca contrastul cultural intre aceste popoare si Bizant era prea mare. In Romania, dimpotriva, bizantinismul ar putea sa renasca in cea mai inalta expresie a lui".

Iata deci ideile noastre confirmate si de un european incontestabil.

 

Nichifor Crainic

.

16 Ianuarie 2008

Vizualizari: 12263

Voteaza:

Sensul Traditiei - Nichifor Crainic 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE