Despre Sfanta si Dumnezeiasca Liturghie - ca structura catehetic-euharistica, sfintitoare, apologetica si marturisitoare

1. Introducere

Biserica este viata cea adevarata in comuniune cu izvorul vietii, Dumnezeu, pe care omul a pierdut-o prin pacat si pe care Iisus Hristos ne-o daruieste in Duhul Sfant, este prezenta in aceasta lume a Imparatiei lui Dumnezeu. Cultul divin, ansamblul slujbelor Bisericii, reprezinta intrarea noastra in aceasta Imparatie, impartasirea concreta in Duhul Sfant de viata cea noua in Iisus Hristos, de dreptatea, pacea si bucuria in Duhul Sfant ce caracterizeaza Imparatia lui Dumnezeu (Romani 14, 17). Cultul divin este insasi viata Bisericii iar centrul cultului ortodox este Sfanta Liturghie, numita de Sfantul Dionisie Areopagitul Taina Tainelor deoarece ea incununeaza tot ceea ce s-a dat prin celelalte slujbe si uneste cel mai deplin pe fiecare credincios si pe toti in Dumnezeul cel Unul si infinit in iubire desavarsind comuniunea cu Dumnezeu1.

Intemeiata de Mantuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Taina (Mt. 26, 26-28; Mc. 14, 22-24; Lc. 22, 19-20, I Cor. 11, 22-25), Sfanta Liturghie a evoluat in decursul secolelor de la simplitatea originara la bogatia de azi, pastrand elementele esentiale prezente inca de la inceput. Ea poate fi descrisa ca o „structura catehetic-euharistica si sfintitoare”2 in care suntem educati spre mantuire intr-o atmosfera de multumire si sfintiti atat prin cuvant cat si prin impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului. In Sfanta Liturghie cuvantul se uneste cu Taina conducandu-ne de la cunoasterea intelectuala, rationala, a adevarurilor de credinta la cunoasterea lor duhovniceasca, prin experienta, la cunoasterea mantuitoare a lui Dumnezeu (Ioan 17, 3).

2. Despre Cuvant si Taina

Sfanta si Dumnezeiasca Liturghie este alcatuita dintr-o parte pregatitoare, Proscomidia, savarsita in taina de catre preot in altar, si doua parti ale Liturghiei propriu-zise, slujita de catre clerici impreuna cu credinciosii: Liturghia Cuvantului sau a catehumenilor si Liturghia Euharistica sau a credinciosilor. Liturghia Cuvantului si Liturghia Euharistica au o structura paralela si sunt indisolubil legate. Fiul si Cuvantul lui Dumnezeu convoaca, vorbeste, Se istoriseste si, in cele din urma, Se ofera pe Sine ca hrana3. La Liturghia Cuvantului, in timpul careia in centrul Sfintei Mese se afla Sfanta Evanghelie, Dumnezeu Cuvantul ne vorbeste si ni se impartaseste prin cuvant: citirile din Sfanta Scriptura, predica, rugaciunea si cantarea caci „cel ce asculta cuvantul Meu si crede in cel ce m-a trimis pe Mine are viata vesnica” (Ioan 5, 24) iar „cuvintele Mele duh sunt si viata” (Ioan 6, 23). La Liturghia Euharistica in centrul Sfintei Mese se afla Potirul euharistic descoperindu-ne sensul principal al acesteia si anume prefacerea painii si vinului in Trupul si Sangele Domnului prin pogorarea Duhului Sfant invocat in rugaciunea preotului si a credinciosilor si impartasirea cu acestea, adica cu Insusi Dumnezeu Cuvantul intrupat, caci „Cuvantul S-a facut trup” (Ioan 1, 14) si „daca nu veti manca Trupul Fiului Omului si nu veti bea Sangele Lui, nu veti avea viata in voi” (Ioan 6, 53).

La Sfanta Liturghie Iisus Hristos comunica viata Sa dumnezeiasca si infaptuieste legatura cu noi prin cuvant si trup. Liturghia Cuvantului se implineste in Liturghia Euharistica, cele doua parti ale Sfintei Liturghii realizand numai impreuna intalnirea deplina cu Iisus Hristos cel Inviat si intrarea Bisericii in Imparatia lui Dumnezeu. Cuvantul si Taina (lucrarea sacramentala a Bisericii) sunt inseparabile, formand impreuna un mediu unic si unitar de comuniune intre Dumnezeu si om, o partasie reciproca intre viata dumnezeiasca si viata omeneasca4. Prin cuvant Dumnezeu vorbeste omului, il invata tainele mantuirii si il cheama la credinta: „credinta este din auzire, iar auzirea prin cuvantul lui Hristos” (Romani 10, 17). Insusi Dumnezeu Cuvantul S-a intrupat pentru a darui oamenilor cuvintele vietii vesnice (Ioan 6, 23) si a le descoperi caile mantuirii. Dar auzirea si primirea cuvantului nu este suficienta pentru mantuirea noastra. „Moartea si invierea Mantuitorului devin moartea si invierea noastra nu doar pentru ca noi aflam despre ele prin cuvant, ci mai ales pentru ca ele se imprima dinamic in noi prin Sfintele Taine in general, mai ales prin Botez si Euharistie”5.

Taina, lucrarea sacramentala a Bisericii prin care se impartaseste harul dumnezeiesc si Hristos Insusi se uneste cu cei ce cred, confirma si da putere cuvantului, transformandu-l dintr-un mesaj despre Hristos intr-o participare reala la viata Sa dumnezeiasca. „Cuvantul nu este purtator al harului egal cu Tainele. El pregateste si intareste Tainele, iar Tainele dau cuvantului eficienta si putere, il fac vizibil sau lucrator in viata omului”6. Desi nu este egal cu Tainele, cuvantul este si el purtator de har. Harul dumnezeiesc se impartaseste atat prin cuvant cat si prin Taina. Cuvantul cheama, trezeste, deschide usa inimii prin credinta, Tainele, indeosebi dumnezeiasca Euharistie, fac sa intre Hristos in camara noastra sa cinam cu El7. Cuvantul nu premerge doar Tainei ci si insoteste savarsirea acesteia. El constituie forma Tainei si ii confera eficacitate, explica sensul Tainei chiar in momentul savarsirii acesteia si situeaza Taina in sfera credintei invitand la primirea ei cu credinta8. De aceea jertfa euharistica este numita, atat in anforaua Sfantului Ioan Gura de Aur cat si a Sfantului Vasile cel Mare, slujba cuvantatoare (λογική λατρία)9, adica o slujba purtata, informata de catre cuvant, limbaj, cantec, rugaciune10.

Pe de alta parte, Taina da putere cuvantului care isi gaseste expresia cea mai deplina in context sacramental. Fie ca este facut prezent prin lecturile biblice sau predica, prin marturisirea de credinta sau rugaciune, prin psalmi sau imne liturgice, cuvantul este comunicat, exprimat si primit in actul eclezial al slujirii si in primul rand in Sfanta Liturghie. In cadrul slujbelor Bisericii cuvantul isi asuma o valoare sacramentala: ritualul tainic este cadrul in care cuvantul se exprima in modul cel mai elocvent si cel mai puternic. Acest lucru este adevarat numai pentru ca in Taina Cuvantul lui Dumnezeu Insusi este prezent ca Daruitor si Daruit, El este si savarsitorul jertfei euharistice si Jertfa euharistica11. Sfanta Liturghie, Taina Tainelor, este paradigma unitatii intre cuvant si Taina12. Liturghia catehumenilor are in centru cuvantul, impartasirea cu Dumnezeu Cuvantul prin cuvant.

Liturghia credinciosilor are in centru Taina, impartasirea cu Cuvantul facut trup. Cele doua parti ale Sfintei Liturghii sunt indisolubil legate, Liturghia catehumenilor pregatind si implinindu-se in Liturghia credinciosilor. Unitatea intre cuvant si Taina este fundamentala si revelata in Iisus Hristos Care este, in acelasi timp, Cuvant si Taina: „Fiul lui Dumnezeu intrupandu-Se ni S-a descoperit noua ca Cuvantul personal al lui Dumnezeu si Taina plenara a mantuirii”13. El nu ne-a vorbit doar ci ne-a si daruit Trupul Sau spre hrana. Trupul Mantuitorului este purtator de energie dumnezeiasca mai mult decat cuvantul Sau. Necesitatea de a comunica prin Taine energia din insusi Trupul Sau de viata facator este impusa de faptul ca avem si noi un trup. Numai Trupul transfigurat al Domnului prin energia dumnezeiasca poate sa transfigureze si trupul nostru din muritor in nemuritor14. Dar Taina singura nu realizeaza intalnirea deplina cu Iisus Hristos ci numai impreuna cu cuvantul lui Dumnezeu. Prin ascultarea si implinirea cuvantului ne pregatim mereu pentru primirea Tainei si intelegem tot mai mult continutul ei inepuizabil, iar prin Taina Euharistiei primim, in mod sacramental, tainic, insasi realitatile dumnezeiesti semnificate, anuntate si descoperite prin cuvant. In acelasi timp, cuvantul lui Dumnezeu catre noi, ca chemare la comuniune, naste cuvantul nostru catre El, rugaciunea de lauda, multumire si cerere, care ne uneste duhovniceste cu Iisus Hristos si cu intreaga Sfanta Treime15.

Liturghia Cuvantului premerge si se implineste in Liturghia Euharistica pentru ca cuvantul pregateste primirea Tainei. „Daca n-am dobandit simturi noi, daca sufletul si trupul nostru nu s-au sfintit prin Taina Pocaintei, a Botezului si daca n-a premers curatirea si hranirea prin Cuvant – «sunteti curati pentru cuvantul pe care vi l-am spus» (In. 15,3) si «nu numai cu paine va trai omul ci cu tot cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu» (Mt. 4,4), Biserica nu da pe Cuvantul si Adevarul Intrupat ca paine si vin sfintit”16. Drumul lui Luca si Cleopa spre Emaus dupa Invierea Mantuitorului (Luca 24, 13-32), este paradigma Sfintei Liturghii si a unitatii intre cuvant si Taina. Iisus se alatura celor doi ucenici si mai intai le talcuieste „toate Scripturile cele despre El” (v. 27). Desi nu Il recunosc, ucenicii primesc harul dumnezeiesc prin cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos pentru ca, asa cum marturisesc mai tarziu, simteau ca „ardea inima in ei cand le vorbea pe cale si le talcuia Scripturile” (v. 32). Este tocmai Liturghia Cuvantului care isi gaseste implinirea in Liturghia Euharistica, adica in Cina de la Emaus cand Iisus Hristos actualizeaza Cina cea de Taina repetand cele patru acte principale savarsite atunci si anume: „a luat” painea, „a binecuvantat”, „a frant” si „le-a dat” (v. 30).

Taina Euharistiei pecetluieste cuvantul impartasit pe cale, prin primirea Tainei ochii ucenicilor deschizandu-se. Ei Il recunosc astfel pe Iisus Hristos care se face nevazut dar ramane prezent in ei prin cuminecare (v. 31). Intalnirea lui Iisus Hristos Inviat cu Luca si Cleopa ne invata ca cuvantul, atata timp cat nu se implineste, nu culmineaza in impartasirea euharistica, desi este purtator de har, ramane exterior fiintei profunde a omului17. La fiecare Sfanta Liturghie suntem chemati sa refacem duhovniceste drumul ucenicilor spre Emaus si sa primim viata dumnezeiasca prin cuvant si Taina.

Sfanta Liturghie este o cateheza desavarsita pentru ca cuvantul impartasit atat in Liturghia Cuvantului cat si in Liturghia Euharistica, se implineste in Taina. „Prin Taina noi devenim partasi Aceluia care vine si ramane in noi in cuvant. In Taina Iisus Hristos Cuvantul devine viata noastra”18. Primirea cuvintelor vietii vesnice este pecetluita asadar de unirea cu Dumnezeu Cuvantul facut trup. Liturghia Cuvantului are un caracter preponderent catehetic. In aceasta parte a Liturghiei cuvantul rasuna in Biserica in special prin lecturile biblice si predica. Dar cuvantul rasuna in continuare si in timpul Liturghiei Euharistice, implinind si o functie catehetica, prin rostirea simbolului de credinta, prin anaforaua liturgica, prin celelalte rugaciuni, ecfonise si imne liturgice. Epicleza reprezinta momentul culminant in care cuvantul se uneste cu Taina: „Acum se savarseste Taina. Acum se uneste adanc Cuvantul cu Taina. Pana acum a lucrat Cuvantul: – Cuvant este Evanghelia, cuvant dumnezeiesc. Cuvant este predica, kerigma, cuvant in numele lui Dumnezeu-Cuvantul. Cuvant este rugaciunea. Cuvant este Epicleza insasi, este Cuvantul care cheama Duhul Sfant. Dar Taina, Sacramentul prin care Duhul Sfant preface Darurile in Trupul si Sangele lui Iisus Hristos, aceasta este mai mult decat cuvantul, este act. Taina este plinirea Cuvantului, este «pliroma» cuvantului in iconomia mantuirii noastre. – «Si Cuvantul s-a facut trup…» prin Duhul Sfant. Aceasta este Taina: plinatatea sfintirii si momentul suprem al dumnezeiestii Liturghii. – «Voia lui Dumnezeu aceasta este: sfintirea voastra» (I Tesaloniceni 4, 3)”19. In Sfanta Liturghie Cuvantul se uneste cu Taina spre sfintirea noastra20.

3. Despre cateheza si multumire

Sfantul Nicolae Cabasila, in talcuirea pe care o face Sfintei Liturghii21, arata ca savarsirea acesteia are ca obiect prefacerea darurilor de paine si vin in Trupul si Sangele Domnului iar ca scop sfintirea credinciosilor. Sfintirea se implineste prin impartasirea cu Sfintele Taine, ratiunea de a fi a intregii slujbe care este o inaltare continua spre acest moment suprem. Rugaciunile, cantarile, citirile din Sfanta Scriptura, toate randuielile Liturghiei, sunt mijloace care ne pregatesc pentru sfintirea prin impartasire avand insa si ele putere de a ne sfinti prin intalnirea cu Dumnezeu pe care o mijlocesc si prin aspectul lor catehetic: ne intorc gandul catre Dumnezeu, ne invata bunatatea si iubirea Lui de oameni dar si dreptatea si judecata Lui sadind in sufletele noastre iubirea si frica de Dumnezeu si facandu-ne mai zelosi intru pazirea poruncilor Sale.

Cateheza se implineste in Euharistie luand in cea de a doua parte a Liturghiei forma de multumire si culminand in impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului prin care ne sfintim. De aceea, pe buna dreptate, se poate spune ca Sfanta Liturghie este o „structura catehetic-euharistica si sfintitoare”22. Liturghia in ansamblul ei este cateheza si multumire, in ea suntem educati spre mantuire si sfintiti de Duhul Sfant intr-o atmosfera de multumire, in prima ei parte, Liturghia catehumenilor, predominand aspectul catehetic iar in cea de a doua, Liturghia credinciosilor, cel euharistic, multumitor. Sfanta si Dumnezeiasca Liturghie este o cateheza desavarsita, tipul oricarei cateheze care nu trebuie doar sa transmita o credinta exacta ci sa introduca intr-o credinta vie punandu-ne intr-o relatie directa, de comuniune, cu Dumnezeu si cu ceilalti membri ai Bisericii. Prin caracterul ei comunitar Sfanta Liturghie face sa fie traita intens taina comuniunii ecleziale si, prin aceasta, cea a Imparatiei lui Dumnezeu pe care o anunta si o anticipeaza. Analiza Liturghiei ne descopera cum aceasta „cu o arta desavarsita initiaza treptat, trezeste atentia, stimuleaza toate capacitatile mintii omenesti si o face sa se cutremure in fata Tainelor“23. Dar Sfanta Liturghie, ca de altfel intreg cultul ortodox nu se adreseaza numai mintii. Toate simturile trupesti sunt antrenate: vazului i se adreseaza icoanele si gesturile liturgice, auzului cantarea, rugaciunile si predica, mirosului tamaia, pipaitului toate lucrurile sfinte din locasul bisericii care sunt atinse cu evlavie, gustului Insusi Trupul si Sangele lui Iisus Hristos: „Gustati si vedeti ca bun este Domnul…” (Ps. 33,8). Intreaga fiinta a omului, mintea, inima si trupul, este atrasa in slavirea lui Dumnezeu, Liturghia conducandu-ne la intalnirea cu Dumnezeu si cunoasterea Lui.

Structura euharistica a slujbei esentiale prin care Biserica se implineste scoate in evidenta importanta multumirii si ne invata sa fim multumitori (Col. 3,15; Evr. 12,18). In Sfanta si Dumnezeiasca Liturghie cateheza se implineste in multumire pentru ca multumirea este dovada cunoasterii lui Dumnezeu, a cunoasterii Lui existentiale care inseamna intalnire, comuniune si unitate cu El. Multumirea este singurul raspuns deplin si real al omului la darurile lui Dumnezeu: creatia, rascumpararea si Imparatia24. In fata a tot ceea ce Dumnezeu a facut pentru noi, a darurilor pe care le revarsa peste noi si, mai ales, a jertfei mantuitoare a Fiului lui Dumnezeu prin care ne-a deschis portile raiului, nu putem fi decat multumitori. „Intr-adevar suntem datori sa multumim, remarca Sfantul Chiril al Ierusalimului, pentru ca ne-a chemat la un har atat de mare desi eram nevrednici, pentru ca s-a impacat cu noi desi Ii eram vrajmasi (Romani 5, 10), pentru ca am fost invredniciti de infierea Duhului (Romani 8, 15)”25. Sfantul Apostol Pavel arata ca omul restaurat in Iisus Hristos, omul cel nou care „se innoieste, spre deplina cunostinta, dupa chipul Celui ce l-a zidit” (Coloseni 3, 15), este multumitor (Coloseni 3, 15). Faptul de a fi multumitor este plinatatea cunoasterii lui Dumnezeu caci cel ce L-a cunoscut pe Dumnezeu nu poate fi decat multumitor. Multumirea fata de Dumnezeu, care izvoraste din cunoasterea Lui, este trairea raiului, este starea celor care au fost facuti partasi Imparatiei lui Dumnezeu.

Prin multumirea fata de Dumnezeu se restabileste si cunoasterea integrala a lumii, recunoasterea acesteia ca lume a lui Dumnezeu, ca darul iubirii Lui, ca chemarea de a cunoaste in toate pe Dumnezeu, de a fi in comuniune cu El prin toate26. Multumirea fiind implinirea cunoasterii este si implinirea libertatii celei adevarate pe care ne-o da cunoasterea adevarului: „Si veti cunoaste adevarul, iar adevarul va va face liberi” (Ioan 8, 32). Cel care L-a cunoscut pe Dumnezeu acela ii multumeste, iar cel care ii multumeste lui Dumnezeu este liber. Multumirea este starea omului desavarsit care s-a imbracat intru dragoste si in inima caruia stapaneste pacea lui Iisus Hristos (Coloseni 3, 14-15). De aceea Sfantul Pavel ne indeamna ca „orice ati face, cu cuvantul sau cu lucrul, toate sa le faceti in numele Domnului Iisus si prin El sa multumiti lui Dumnezeu-Tatal” (Coloseni 3, 17). Daca toate cele facute cu cuvantul sau cu lucrul trebuie sa le facem in numele Domnului Iisus Hristos si prin El sa multumim Tatalui (Coloseni 3, 17), cu atat mai mult Sfanta Liturghie, care este Taina Tainelor, centrul vietii Bisericii si al vietii crestinului, este savarsita in numele Domnului Iisus si este o multumire adusa Tatalui. De aceea Sfanta Liturghie este numita si Euharistie, termen care in limba greaca inseamna multumire. Aceasta multumire se implineste mai ales in ce de a doua parte a Liturghiei, numita pentru aceasta Liturghia euharistica sau a credinciosilor, luand forma concreta a anaforalei (marea rugaciune prin care multumim Tatalui pentru creatie si mantuirea implinita de Fiul si ii cerem sa trimita Duhul Sfant pentru a preface Cinstitele Daruri in Trupul si Sangele Domnului) si a impartasirii cu Sfintele Taine.

De aceea prin Dumnezeiasca Euharistie, in sens strict, se intelege Taina prefacerii painii si vinului in Trupul si Sangele Domnului si impartasirea cu acestea. „Prin multumire se implineste sensul Sfintei Liturghii ca inaltare a Bisericii spre Prestolul (altarul) ceresc, ca Taina Imparatiei lui Dumnezeu. Spre aceasta inaltare este indreptata si duce intreaga Liturghie”27. Indemnul preotului, a protosului „Sa multumim Domnului!” rostit in incheierea dialogului preanaforal este invitatia facuta intregii adunari de a intra in inima Liturghiei, unindu-ne cu totii in multumire prin rostirea anaforalei si prin impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului, este chemarea de a ne arata calitatea de membri ai Trupului lui Iisus Hristos, Biserica, renascuti prin har si imbracati in omul cel nou, ajunsi la adevarata cunoastere si libertate in Iisus Hristos si in Duhul Sfant.

4. Despre rugaciune si cateheza

Rugaciunea si cateheza sunt doua aspecte complementare ale actului liturgic in general si ale Sfintei Liturghii in special. Activitatea catehetica a Bisericii, inteleasa ca invatatura spre viata vesnica ce presupune transformarea omului pana la „starea barbatului desavarsit, la masura varstei deplinatatii lui Hristos” (Efeseni 4, 13), este strans legata de cult si se implineste in acesta. „Orice educatie religioasa crestina trebuie sa fie o educatie ce pleaca de la rugaciune, prin rugaciune la rugaciune”28. Rugaciunea este „culmea tuturor straduintelor ascetice, este centrul de la care toate celelalte faceri isi trag puterea si intarirea”29. Prin rugaciune omul intra in legatura personala cu Dumnezeu, aflat in el prin harul Sau, se preda lucrarii mantuitoare a harului si se face de buna voie si intru cunostinta impreuna-lucrator cu acesta la mantuirea si indumnezeirea sa in Iisus Hristos prin Duhul Sfant. „Prin rugaciune raspundem chemarii lui Iisus Hristos, il imploram, il laudam si ii multumim pentru toate simtindu-L prezent in noi ca pe Tu care ne cheama si agraieste si nu ca pe un El de care ne vorbeste preotul“30. Numai in stare de rugaciune, de deschidere spre Dumnezeu, omul poate primi in suflet „cuvintele vietii acesteia” (Fapte 5,19). Cuvintele lui Iisus Hristos sunt cuvinte de Sus, apartin de sfera altor dimensiuni si de aceea pot fi intelese si insusite numai „pe calea unei rugaciuni indelungate si cu plangere multa”31. Altfel ele vor ramane pentru totdeauna neintelese omului oricat ar fi el de instruit chiar si teologic. Rugaciunea, cultul Bisericii, are intotdeauna un sens catehetic. Rugaciunile „se adreseaza mintii si sunt elaborate teologic-dogmatic si soteriologic in asa fel incat efectul lor sa fie iluminarea sufletului cu intelepciunea divina si patrundere ca idei care se intiparesc in gandirea credinciosilor incat prezenta divina sa fie cu adevarat o prezenta harica, lucratoare in suflet unde se pregateste si se consolideaza, in mod experimental ceea ce Biserica numeste atat de frumos gandirea credincioasa”32. Rugaciunea Bisericii nu poarta doar doctrina crestina ci o pune in lucru prin asceza care o insoteste si prin Tainele care o actualizeaza.

In Sfanta Liturghie cateheza si rugaciunea se impletesc desavarsit avand ca punct culminant impartasirea cu Insusi Adevarul intrupat. Toate actele si rugaciunile Liturghiei urmaresc sa ne descopere taina mantuirii si sa ne ajute sa-l cunoastem in Duhul Sfant si in comuniune pe „Dumnezeul cel adevarat si pe Iisus Hristos” (In. 17,3) spre viata vesnica. Cu toate ca intreaga Sfanta Liturghie are un profund sens catehetic, in prima ei parte, Liturghia catehumenilor sau a Cuvantului, aspectul catehetic este in prim plan, in primul rand prin citirile din Apostol si Evanghelie si explicarea lor in predica. Dar fragmentele citite din Sfanta Scriptura nu sunt propuse doar ca simple teme de meditatie ci reprezinta intalnirea directa, in rugaciune, cu Cuvantul lui Dumnezeu. Citirea recitativa a Evangheliei si Apostolului ca si plasarea acestora in contextul cantarii Aliluia si a trisaghionului ne arata modul in care Cuvantul lui Dumnezeu ajunge in Biserica venind nu pur si simplu din trecut ca o carte si un canon fixat ci mai ales din realitatea eshatologica a Imparatiei lui Dumnezeu33. Inainte de fiecare citire intaistatatorul slujbei daruieste adunarii pacea lui Iisus Hristos rostind: „Pace tuturor!”. Aceasta este o rugaciune ca pacea lui Iisus Hristos sa se salasluiasca in sufletele celor prezenti pentru ca acestea sa devina ogor roditor pentru samanta cuvantului (Matei 13, 23). Inainte de citirea Evangheliei protosul rosteste o rugaciune care este o adevarata epicleza scripturistica in care cerem prefacerea tainica a Scripturii in Cuvantul lui Dumnezeu care se da ca hrana 34, iar credinciosii, atat inainte cat si dupa citirea Evangheliei, saluta cu bucurie prezenta lui Iisus Hristos, care vine sa ne invete si sa ni se impartaseasca prin cuvintele Sale, exclamand „Slava Tie Doamne, slava Tie!”.

Aspectul catehetic al Liturghiei catehumenilor nu se reduce la citirea si explicarea Scripturii, rugaciunile, ecfonisele, imnele, gesturile avand o bogata incarcatura catehetica. Inca de la inceput, Binecuvantarea mare este o slavire, o laudare a Imparatiei Sfintei Treimi care ne invata ca scopul Sfintei Liturghii este intrarea in aceasta Imparatie, ca Imparatia este vesnica, este extinderea iubirii Sfintei Treimi la noi si ni s-a deschis prin crucea Fiului lui Dumnezeu. Ectenia mare, rugaciunea atotcuprinzatoare a Bisericii care imbratiseaza intreaga lume, precum si ecteniile mici, care sunt o prescurtarea a acesteia, ne invata sa ne rugam constientizandu-ne asupra importantei rugaciunii noastre. Ecfonisele acestor ectenii ne invata ca lui Dumnezeu in Treime i se cuvine „toata slava, cinstea si inchinaciunea” deoarece a Lui este „stapanirea si (…) Imparatia si puterea si slava”. Slavindu-l, cinstindu-l, inchinandu-ne lui Dumnezeu nu facem decat sa-i dam ceea ce I se cuvine. Dar faptul ca a lui este „stapanirea si puterea si slava” trebuie sa ne umple de nadejde pentru ca „bun si iubitor de oameni” este Dumnezeul nostru. Antifoanele ne pregatesc pentru intrarea in Imparatia lui Dumnezeu invatandu-ne starea in care trebuie sa participam la Sfanta Liturghie (Antifonul I), cine este Iisus Hristos Cel care ne-a deschis calea spre Imparatie si ne da puterea de a intra in ea (Antifonul al II-lea – Unule Nascut) si conditiile intrarii in Imparatia lui Dumnezeu (Antifonul al III-lea – Fericirile). Antifonul al II-lea, imnul Unule Nascut, „una dintre cele mai pline de invatatura alcatuiri care se spun la o slujba dumnezeiasca”35, este o adevarata marturisire de credinta in forma de rugaciune care exprima invatatura hristologica a Bisericii definita la primele cinci sinoade ecumenice. Sinteza a predicii de pe munte, Antifonul al III-lea – Fericirile reprezinta in acelasi timp o invatatura si o rugaciune pentru a le putea pune in practica. Cantandu-le mereu la slujba ne este mai usor sa le retinem si sa le avem tot timpul in minte pentru a ne stradui sa le implinim.

Ritualul Intrarii mici care consta in purtarea Evangheliei de catre diacon sau preot prin mijlocul credinciosilor, intrarea prin usile imparatesti (simbol al usilor cerului) si asezarea ei pe Sfanta Masa (simbol al Imparatiei lui Dumnezeu) exprima intreaga lucrare mantuitoare a Fiului lui Dumnezeu Care S-a intrupat si a venit in lume „ca sa lumineze pe tot omul care vine in lume”(Ioan 1, 9), a trecut prin mijlocul oamenilor pentru a Se face cunoscut si pentru a-L face cunoscut pe Tatal („Daca M-ati fi cunoscut pe Mine si pe Tatal Meu L-ati fi cunoscut” – Ioan 14, 7) si a-i conduce astfel in Imparatie36. Ridicarea Evangheliei si exclamatia „Intelepciune, drepti!” este o marturisire a prezentei lui Iisus Hristos si o atentionare asupra felului in care trebuie sa-L intampinam: cu sufletul deschis spre primirea Intelepciunii supreme si cu trupul drept, in stare de veghe. Cantarea „Veniti sa ne inchinam si sa cadem la Hristos …” este un indemn adresat tuturor de a se inchina si cadea duhovniceste la Iisus Hristos, Cel prin care dobandim mantuirea. Trisaghionul, cantat inainte de citirile scripturistice, exprima uimirea sufletului in fata sfinteniei lui Dumnezeu pe care slujirea divina ne-o descopera fara sa ne-o explice. Dupa momentul central al Liturghiei catehumenilor reprezentat de citirile din Apostol si Evanghelie si predica, ectenia intreita, rugaciunea Bisericii pentru nevoile particulare ale omului, ne invata valoarea unica si irepetabila a fiecarei persoane si necesitatea de a ne ruga pentru ea. Ectenia mortilor, ca o prelungire a ecteniei intreite, este o cerere staruitoare ca mila lui Dumnezeu sa se reverse si asupra celor adormiti, invatandu-ne responsabilitatea noastra fata de acestia. Ectenia catehumenilor, care incheie Liturghia catehumenilor, este expresia caracterului misionar al Bisericii invatandu-ne ca chemarea de baza a Bisericii este de a se indrepta spre lume cu scopul de a o intoarce spre Mantuitorul nostru Iisus Hristos.

Daca Liturghia catehumenilor are un sens predominant catehetic, Liturghia credinciosilor (euharistica) este o actualizare a Cinei celei de Taina avand in centru prefacerea painii si vinului in Trupul si Sangele Domnului si impartasirea cu acestea. Dar catehizarea nu inceteaza. Principalele momente cu semnificatie catehetica sunt rostirea Crezului si a anaforalei liturgice. Crezul niceo-constantinopolitan, sinteza dogmelor credintei noastre, este rostit in contextul Sfintei Liturghii atat ca o marturisire de credinta cat si ca o proclamare a credintei, prilej pentru toti de a invata dreapta credinta. Anaforaua este rugaciunea centrala a slujbei prin care se aduce Sfanta Jertfa implinindu-se obiectul Sfintei Liturghii si anume prefacerea darurilor in dumnezeiescul Trup si Sange in scopul sfintirii credinciosilor37. In anafora rugaciunea ia forma multumirii adusa de catre Biserica lui Dumnezeu pentru toate binefacerile Sale, multumire care izvoraste din contemplarea tainei lui Dumnezeu si a iconomiei Sale mantuitoare.

In vechime anaforaua era rostita cu voce tare, in auzul tuturor, fapt care face ca textul ei sa aiba un pronuntat caracter catehetic, fiind o adevarata marturisire de credinta ortodoxa exprimata sub forma de multumire. Prin citirea ei cu voce tare la fiecare Liturghie se sustinea cunostinta tuturor credinciosilor in cele ale credintei. Ei se rugau invatand dreapta credinta, invatand sa fie multumitori fata de Dumnezeu. Incepand cu cele mai vechi anaforale cunoscute se poate stabili un paralelism riguros intre acestea si simbolurile de credinta rostite la Botez38. Acest paralelism este valabil si in ceea ce priveste anaforalele Sfintilor Ioan Gura de Aur si Vasile cel Mare pe de o parte si crezul niceo-constantinopolitan pe de alta parte. Introducerea rostirii Simbolului de credinta in Liturghie si generalizarea practicii rostirii anaforalei in taina a facut ca functia pedagogica explicita a anaforalei sa fie transferata in mod spontan asupra simbolului de credinta39.

Insa functia catehetica a Liturghiei credinciosilor nu se reduce la simbolul de credinta si la anafora, toate celelalte rugaciuni si ritualuri avand si un sens catehetic. Intrarea mare, care cuprinde o serie de ritualuri de pregatire duhovniceasca a slujitorilor si credinciosilor si de pregatire materiala a altarului si a darurilor pentru aducerea sfintei jertfe, este actul jertfelnic al Bisericii de a-I oferi lui Dumnezeu ofranda vietii noastre si, in acelasi timp, participare la jertfa lui Iisus Hristos. Imnul heruvimic ne pregateste pentru intreaga Sfanta Liturghie a credinciosilor atragandu-ne atentia asupra privilegiului infricosator de a participa la aceasta alaturi de puterile ingeresti si inchipuind tainic pe heruvimi. Scopul acestei participari este primirea lui Iisus Hristos, Imparatul tuturor, prin impartasire, pentru a ne face vrednici de aceasta fiind nevoie sa lepadam toata grija lumeasca.

Rugaciunile pentru credinciosi si rugaciunea din timpul Heruvicului ne invata ca la Sfanta Liturghie slujesc atat clericii cat si credinciosii, fiecare in randul treptei sale, dar adevaratul savarsitor al slujbei este Iisus Hristos. Preotul, ca cel „imbracat cu harul preotiei”, are o raspundere personala deosebita pentru plinatatea vietii bisericesti si, de aceea, trebuie sa caute sa se ridice la inaltimea slujirii sale pentru ca numai hirotonia nu il face in mod automat un slujitor vrednic. Prin pomenirea diferitelor categorii de credinciosi, in timpul procesiunii cu Cinstitele Daruri, dobandim constiinta sobornicitatii Bisericii, rugandu-ne ca toti sa primeasca darul vietii vesnice. Ectenia cererilor, dupa ce indeamna poporul din biserica sa se asocieze rugaciunii punerii inainte a darurilor rostita de catre protos in altar, continua cu cererile pentru popor invatandu-ne sa lepadam pacatul si sa cautam mai intai pocainta pentru ca sa putem da un raspuns bun la infricosatoarea judecata. Indemnul diaconului „Sa ne iubim unii pe altii ca intr-un gand sa marturisim!” si raspunsul „Pe Tatal, pe Fiul si pe Sfantul Duh, Treimea cea de o fiinta si nedespartita” scoate in evidenta faptul ca iubirea dintre noi este premiza marturisirii credintei in Sfanta Treime si, chiar mai mult, insasi aceasta iubire este o marturisire de credinta in Sfanta Treime, structura supremei iubiri. Ritualurile de pregatire pentru impartasanie care urmeaza dupa anafora continua catehizarea.

Ectenia „Pe toti sfintii pomenindu-i …” ne pune in fata exemplul sfintilor si ne invata ca toate cererile noastre trebuie sa se concentreze in a cere impartasirea Sfantului Duh care inseamna participare reala la viata dumnezeiasca40 ca rod al cuminecarii cu Trupul si Sangele Domnului si este conditia unirii noastre in Trupul lui Iisus Hristos, Biserica. Rugaciunea domneasca, Tatal nostru, este un moment culminant al pregatirii pentru impartasire si al intregii Sfinte Liturghii in care invatam, rugandu-ne, ca suntem fii ai Tatalui ceresc si, ca urmare, frati intre noi, ca trebiue sa facem voia lui Dumnezeu legea viatii noastre, ca iertarea pacatelor noastre de care avem atata nevoie depinde de iertarea pe care noi o dam celor care ne gresesc si ca hrana cea adevarata, painea spre fiinta, este Sfanta Impartasanie. Exclamatia „Sfintele sfintilor!” ne atrage atentia ca cele sfinte, aica Trupul si Sangele Domnului, se cuvin numai sfintilor. Raspunsul: „Unul Sfant, Unul Domn Iisus Hristos …” arata ca numai Iisus Hristos este sfant si izvor al sfinteniei iar noi indraznim sa ne apropiem de acestea numai in virtutea poruncii lui Iisus Hristos si constienti de nevrednicia noastra.

Impartasirea clericilor si credinciosilor este implinirea si ratiunea de a fi a intregii Liturghii. Cantarile si rugaciunile ne constientizeaza asupra importantei acesteia. „Trupul lui Hristos primiti si din izvorul cel fara de moarte gustati” cantam in timpul impartasaniei iar cantarea de dupa aceasta, preluata din slujba Cincizecimii, ne arata roadele cuminecarii: „Am vazut lumina cea adevarata, am primit Duhul cel ceresc, am aflat credinta cea adevarata, nedespartitei Sfintei Treimi inchinandu-ne …”. Ectenia ne invata ca marelui dar al Trupului si Sangelui Domnului trebuie sa-i raspundem cu multumire.

Rugaciunile finale ale Sfintei Liturghii ne indeamna si ne invata sa iesim „cu pace” din biserica ducand pacea si darul lui Dumnezeu primite la Liturghie acasa si oriunde ne aflam. Sa continuam, cu alte cuvinte, Liturghia printr-o “Liturghie dupa Liturghie” slujind lui Dumnezeu si semenilor cu dragoste si daruire neimputinate41.

5. Dumnezeiasca Euharistie - punctul culminant si ratiunea de a fi a Sfintei Liturghii

Asadar, Sfanta Liturghie este slujba esentiala in care Biserica se inalta in Imparatia lui Dumnezeu prefacand viata noastra in comuniune, din iubire, cu Sfanta Treime si intre noi. Euharistia este punctul culminant si ratiunea de a fi a Sfintei Liturghii. Nicolae Cabasila isi incepe talcuirea Sfintei Liturghii cu afirmatia ca savarsirea acesteia are ca obiect prefacerea darurilor in dumnezeiescul Trup si sange al Domnului in scopul sfintirii credinciosilor prin impartasirea cu acestea. Intreaga randuiala a Liturghiei este o pregatire si un urcus continuu spre unirea euharistica cu Iisus Hristos. In sfanta Liturghie Domnul si Mantuitorul Iisus Hristos este prezent in mod real nu numai in jertfa euharistica ci, dupa cum remarca Parintele Staniloae, in multe moduri: in cuvintele Sfintei Scripturi citite in Biserica, in cuvantul de propovaduire al preotului, in rugaciunile rostite de preot, in cantarile credinciosilor. Sfanta Liturghie este un ansamblu unitar in care fiecare lucrare ne face partasi, intr-o anumita masura, lui Hristos si ne pregateste pentru unirea deplina cu El prin impartasirea cu Trupul si Sangele Lui.

Referindu-ne la Sfanta Liturghie ca fiind implinirea pregatirii pentru Dumnezeiasca Euharistie vom sustine ca Sfanta Liturghie implineste pregatirea personala a fiecaruia si pregatirea comunitatii pentru Euharistie fiind ultima si cea mai importanta etapa a acestei pregatiri, o impreuna inaintare a Bisericii, calauzita de Iisus Hristos, spre recunoasterea si primirea Mirelui. Fiecare Sfanta Liturghie este astfel o actualizare a drumului spre Emaus (Luc. 24, 13-35) Iisus Hristos vine in mijlocul nostru si ni se daruieste mai intai prin cuvintele Sale facand sa „arda inimile in noi” (Lc. 24, 32) si sa se nasca in noi credinta care sa ne ajute sa-L recunoastem si sa-L primim in Euharistie. Inaintarea in Liturghie spre momentul suprem al cuminecarii cu Trupul si Sangele Domnului presupune o schimbare launtrica treptata prin primirea hranei teologice, mancarea si bautura Cuvantului. „De la metanoia (cainta) personala a fiecarui credincios si dobandirea „mintii lui Hristos” (I Cor. 2, 16) inaintam la homonoia (acelasi gand al) tuturor si la metamorfoza (transfigurarea) a toate (a trupului si a sufletului, a persoanei si a comunitatii) si la manifestarea in fiecare si in toti a tainei Cuvantului intrupat” .

6. Liturghia Cuvantului si Liturghia Euharistica in unitatea lor realizeaza unirea cu Hristos

Cu alte cuvinte, in afara Proscomidiei, care este o parte introductiva, Liturghia propriuzisa este formata din doua parti indisolubil legate si cu o structura paralela: Liturghia Cuvantului (catehumenilor) si Liturghia Euharistica (credinciosilor). Prima are in centru hrana teologica, impartasirea cu Dumnezeu Cuvantul prin cuvintele Sale pe care le auzim in lecturile scripturistice si in predica. A doua are in centru impartasirea cu Dumnezeu Cuvantul intrupat adica cu insusi Trupul si Sangele Lui. Rugaciunile rostite de preot sau credinciosi in ambele parti ale Liturghiei sunt mijloace prin care intram in legatura cu Iisus Hristos si ne pregatim pentru impartasirea cu El. Liturghia Cuvantului pregateste si se implineste in Liturghia Euharistica si amandoua, in unitatea lor, realizeaza intalnirea si unirea cu iisus Hristos.

Pregatirea pentru intrarea in imparatie - Liturghia Cuvantului se deschide cu binecuvantarea mare care proclama scopul Sfintei Liturghii ca fiind intrarea in Imparatia Treimica a dragostei. Aceasta intrare se poate implini numai prin impartasirea cu Fiul lui Dumnezeu intrupat care a biruit moartea prin cruce. Ectenia Mare este o rugaciune atotcuprinzatoare care imbratiseaza intreaga lume chemandu-ne sa lasam toata grija personala si sa ne identificam cu rugaciunea Bisericii, invatand ierarhia crestina a valorilor. Antifoanele ne pregatesc pentru intrarea in imparatie aratandu-ne starea in care trebuie sa ne apropiem de Dumnezeu (antifonul I: „Binecuvinteaza suflete al meu pe Domnul”) marturisind credinta in Fiul lui Dumnezeu care ne-a deschis calea spre imparatie si ne daruieste puterea de a intra in ea (antifonul II: „Unule Nascut”). Antifonul III, Fericirile, ne pune in fata conditiile intrarii in imparatie. Intrarea Mica constand in purtarea Evangheliei, icoana Cuvantului lui Dumnezeu, prin mijlocul credinciosilor si intrarea prin usile imparatesti, care simbolizeaza usile cerului, in altar, imagine a Imparatiei lui Dumnezeu, aminteste intreaga lucrare a Fiului. Dumnezeu Cuvantul S-a intrupat si a venit in lume „ca sa lumineze pe tot omul care vine in lume” (In. 1,9) si a trecut prin mijlocul oamenilor pentru a se face cunoscut si pentru a-L face cunoscut pe Tatal („Daca M-ati fi cunoscut pe Mine si pe Tatal Meu L-ati fi cunoscut” In. 14,7) si a-i conduce astfel, cu Sine, in imparatie .

7. Despre consumarea sacramentala, euharistica a Cuvantului

Cantarea trisaghionului, dupa cum o arata rugaciunea corespunzatoare, uneste ingerii si oamenii in slavirea lui Dumnezeu descoperindu-ne sfintenia lui Dumnezeu si pregatindu-ne pentru primirea Cuvantului Lui. Lecturile scripturistice plasate in contextul doxologic al trisaghionului arata „modul in care Cuvantul lui Dumnezeu ajunge in biserica venind nu pur si simplu din trecut, ca o carte sau un canon fixat ci, mai ales, din realitatea eshatologica a imparatiei”. Parintii Bisericii (Clement Alexandrinul, Origen, Sfantul Ioan Gura de Aur, Sfantul Grigore Teologul) subliniaza ca, in Liturghie, Cuvantul este consumat euharistic, ne impartasim de Dumnezeu prin cuvintele Sale. De aceea rugaciunea care precede Evanghelia este o adevarata epicleza pentru ca Duhul Sfant sa faca prezent Cuvantul lui Dumnezeu in mijlocul Bisericii Sale. Locul firesc al predicii este in continuarea Evangheliei reprezentand primirea Evangheliei in unitatea Bisericii peste care odihneste Duhul Sfant, o parte esentiala a Liturghiei Cuvantului.

Actualizarea Cinei celei de Taina - Liturghia Euharistica este o actualizare a Cinei celei de Taina si, implicit, a celor patru lucrari savarsite atunci de Iisus Hristos: „a luat” (painea), „a multumit si a binecuvantat”, „a frant” si „a dat” (ucenicilor). Acestor patru lucrari le corespund patru parti ale Liturghiei: Intrarea Mare, anaforaua, frangerea, impartasirea. „A luat” - Intrarea mare este centrul ritualurilor preanaforale care au ca scop pregatirea materiala a altarului si a darurilor si pregatirea duhovniceasca a slujitorilor si a credinciosilor pentru aducerea jertfei duhovnicesti si impartasire. Imnul heruvic scoate foarte bine in evidenta acest lucru. El nu se refera strict la procesiune asa cum in mod gresit a fost inteles uneori prin analogie cu Liturghia darurilor mai inainte sfintite. Heruvicul este o introducere la intreaga actiune liturgica de la anafora la impartasanie. Ii invata pe credinciosi ca ei, care vor canta cantarea intreit sfanta a heruvimilor (Sfant, Sfant, Sfant Domnul Savaot ..., din timpul anaforalei) trebuie sa lase toata grija lumeasca (Sus sa avem inimile) ca sa-L primeasca (upodexomai) pe Iisus Hristos in impartasanie. Sfantul Ignatie al Antiohiei arata ca in Biserica trebuie sa fie unire in credinta si dragoste. De aceea, inainte de inaltarea jertfei euharistice, aceasta unitate se traieste prin doua acte liturgice: sarutarea pacii si rostirea Crezului.

Credem ca asa cum, in multe biserici, s-a revenit la practica rostirii in comun a Crezului, ar fi de dorit o revenire si la practica sarutarii pacii si intre credinciosi (barbati cu barbati si femei cu femei) deoarece „sarutarea aceasta uneste sufletele unele cu altele si indeparteaza din suflete orice vrajmasie”. „A multumit si a binecuvantat” - Anaforaua este o lunga rugaciune de multumire adresata lui Dumnezeu Tatal prin care se aduce jertfa euharistica. In vechime protosul adunarii euharistice o rostea cu voce tare, in auzul credinciosilor care se asociau numai la ecfonisul final prin raspunsul „Amin”. Termenul de anafora inseamna ridicare, inaltare, ofranda, jertfa. Anaforaua isi are izvorul in rugaciunea de multumire si binecuvantare rostita de Mantuitorul in seara Cinei celei de Taina. In Biserica primara ierarhii aveau dreptul sa improvizeze textul anaforalei dandu-i o redactare personala, respectand insa o anumita schema comuna tuturor liturghisitorilor in ceea ce priveste ideile exprimate. Cu timpul s-au impus anumite anaforale redactate de diferite personalitati ale Bisericii. In Biserica Ortodoxa s-au pastrat in uz anaforalele Sfintilor Ioan Gura de Aur si Vasile cel Mare. Avand structura unei cuvantari, a unei istorisiri publice despre slava lui Dumnezeu si opera Lui, anaforaua este, mai ales in cazul Sfantului Vasile cel Mare, o adevarata sinteza a teologiei ortodoxe exprimata in forma doxologica. Ea are o structura trinitara, in cinstea Sfintei Treimi, putand identifica in cadrul ei trei parti in care se face referire speciala la lucrarea fiecarei Persoane treimice urmate de rugaciunea de mijlocire generala a Bisericii.

8. Despre Anaforaua liturgica - rugaciunea centrala a Sfintei Liturghii

In cursul anaforalei se aduce multumire lui Dumnezeu pentru toate binefacerile Sale, se face pomenirea lucrarii mantuitoare a Fiului lui Dumnezeu, se inalta darurile de paine si vin si se invoca Duhul Sfant spre sfintirea acestora. Cuvantul se uneste astfel cu Taina, painea si vinul se prefac, prin Pogorarea Duhului Sfant, in Trupul si Sangele Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Anaforaua scoate in evidenta faptul ca actualizarea lucrarii mantuitoare a lui Hristos se face prin savarsirea Sfintei Liturghii iar primirea roadelor acestei lucrari se face prin cuminecarea celor prezenti cu Sfintele Taine (scopul acestei slujbe): „Pentru ca sa fie celor ce se vor impartasi spre trezirea sufletului, spre iertare pacatelor, spre impartasirea cu Sfantul Tau Duh, spre plinirea imparatiei cerurilor, spre indraznirea cea catre Tine iar nu spre judecata sau spre osanda” (anaforaua Sfantului Ioan Gura de Aur). Tot anaforaua ne descopera si sensul eclezial al impartasaniei care depaseste abordarea ei strict individualista: „Iar pe noi pe toti care ne impartasim dintr-o paine si dintr-un potir sa ne unesti unul cu altul prin impartasirea aceluiasi Duh Sfant” (anaforaua Sfantului Vasile cel Mare). Reiese clar astfel ca participarea la Liturghie se implineste prin impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului nostru Iisus Hristos. Rostirea cu voce tare a anaforalei in Biserica primara era expresia impreunei-slujiri a clerului si poporului in Sfanta Liturghie. Sfantul Ioan Gura de Aur arata ca „tot poporul binecredincios, laolalta cu ceata preoteasca, in picioare si cu mainile ridicate aduc infricosatoarea Jertfa”.

La Sfanta Liturghie nu pot fi spectatori pasivi. Credinciosii slujesc alaturi de cler si, pentru a sluji, este nevoie ca ei sa auda si sa inteleaga rugaciunile rostite de preot in numele lor. Incepand cu sec. V-VI s-a raspandit tot mai mult obiceiul citirii in taina a anaforalei. Acest obicei nu s-a impus datorita unor motive care sa tina de esenta Liturghiei ci din dorinta de a castiga timp printr-o rostire mai grabita a anaforalei atunci cand Liturghia s-a lungit ca urmare a introducerii imnelor cantate de credinciosi. Nu exista nici o reglementare a autoritatii bisericesti care sa indice citirea in taina a anaforalei.

Din contra, Imparatul Justinian prin Novella 137, cap. VI din 25 martie 565 interzice citirea in taina a anaforalei”. Dar masura sa nu a putut opri raspandirea acestui obicei. S-a ajuns astfel ca randuiala Liturghiei sa ia infatisarea „unui serviciu dublu: de o parte unul cu caracter tainic savarsit in tacere de catre liturghisitor in altar, iar altul exterior, perceptibil si executat de catre diacon si popor (strana, cantares, cor) in vazul si auzul tuturor. Faptul acesta a facut ca poporul sa ramana din ce in ce mai strain si mai opac fata de partea ce revine preotului adica tocmai de ceea ce este esential si fundamental in actiunea Liturghiei”. In consecinta apar si explicari ale Liturghiei care absolutizeaza rolul clerului transformandu-i pe credinciosi in simpli spectatori. Dezvoltarea in paralel a iconostasului si intelegerea gresita a acestuia ca un zid despartitor intre cler si credinciosi care ascunde lucrarea clerului a facut ca uneori sa se ajunga la identificarea caracterului tainic al Liturghiei cu pastrarea secretului in ce priveste ceea ce preotii fac si rostesc. Dar aceasta intelegere vine in contradictie flagranta cu sensul profund al cultului crestin ortodox de impreuna-slujire a clerului si credinciosilor.

Paralela, comparati si raportarea facuta intre iconostas si citirea in taina a rugaciunilor in sensul despartirii si ascunderii de credinciosi este gresita dovedind o neintelegere a sensului iconostasului. Iconostasul nu ascunde ci descopera realitatea vesnica a imparatiei cerurilor, el nu desparte ci uneste Biserica pamanteasca cu cea cereasca pentru ca iconostasul nu este un perete despartitor ci un suport pentru icoane. Icoana invata, descopera si uneste de aceea iconostasul ofera toate posibilitatile unei participari depline si constiente in cel mai inalt grad la Sfanta Liturghie. „Deplinatatea liturgica consta in prezenta iconostasului si in a face rugaciunile euharistice accesibile poporului. Numai in acest chip cuvantul si icoana isi vor dobandi deplinatatea intelesului lor”. Citirea in taina a rugaciunilor Liturghiei a afectat serios caracterul catehetic al Sfintei Liturghii. In lipsa unei explicaaii speciale Liturghia a devenit tot mai neinteleasa de popor, unitatea dintre Liturghie si Euharistie nu a mai este perceputa. „Credinciosii au ajuns sa nu mai priceapa rostul sacru, al Sfintei Liturghii si sa participe tot mai rar la savarsirea ei” .

In vremurile si timpurile noastre, omul (post)modern vrea sa inteleaga ceea ce face si de aceea, in ultimul timp, tot mai multi teologi subliniaza importanta revenirii la citirea cu voce tare a rugaciunilor Liturghiei si in primul rand a anaforalei care are un rol esential in pregatirea pentru impartasanie: ”A frant - Dupa anaforaua liturgica urmeaza ultimele ritualuri pregatitoare pentru cuminecare: „Rugaciunea „Tatal nostru” in care credinciosii isi marturisesc unitatea fra teasca, cer iertarea pacatelor si „painea cea spre fiinta” adica insusi Trupul Domnului nostru Iisus Hristos. Exclamatia „Sfintele sfintilor!” atrage atentia la cele sfinte adica Trupul si Sangele Domnului sunt numai pentru sfinti.

Raspunsul „Unul Sfant, Unul Domn Iisus Hristos” arata ca numai El este sfant si izvor al sfinteniei dar „si noi suntem sfinti dar nu prin fire ci prin participare, prin nevointa si rugaciune” . Frangerea propriu-zisa a agnetului: …A dat” - Ultima parte a Liturghiei, impartasirea, este implinirea si ratiunea de a fi a intregii slujbe care este o inaltare continua spre acest moment suprem. Unirea cu Hristos inseamna a vedea „lumina cea adevarata, a primi Duhul cel ceresc, a afla credinta cea adevarata”, este „culmea vederii, a luminii si a comuniunii cu Dumnezeu”. Acum putem cu adevarat sa iesim „cu pace” din biserica ducand pacea si darul lui Dumnezeu, primite la Liturghie, acasa si pretutindeni unde ne gasim.

9. Cateva concluzii si incheierea

Prin urmare, intreaga randuiala a slujbei ne descopera faptul ca Sfanta Liturghie este implinirea pregatirii pentru Dumnezeiasca Euharistie iar Sfanta Euharistie este pogeul, punctul culminant si ratiunea de a fi a Sfintei Liturghii. Cu alte cuvinte, Sfanta Liturghie este o lucrare comuna a intregii Biserici, o impreuna inaintare spre unirea cu Iisus Hristos. De aceea orice manifestare a evlaviei individuale care face abstractie de slujba (citirea unor rugaciuni, ingenunchieri etc.) sunt total nepotrivite. Impartasirea credinciosilor in afara sfintei Liturghii ori catehizarea lor in afara Bisericii sunt niste exceptii care nu se aplica decat in cazul bolnavilor. In restul cazurilor este o indepartare de la sensul autentic al slujbei. Participarea la Sfanta Liturghie se incununeaza, se implineste si se desavarseste prin Impartasire. O Liturghie la care nu se cumineca decat clericii isi atinge doar in mica masura scopul. De aceea idealul spre care trebuie sa tindem este ca cei care participa la slujba, avand pregatirea potrivita, sa se si impartaseasca.

 

Note bibliografice:

1 Dionisie Areopagitul, Despre Ierarhia Bisericeasca, III,I, in Opere Complete, trad., introducere si note de Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Staniloae, Editura Paidea, Bucuresti 1996, p. 78.
2 Pr. Prof. Univ. Dr. Constantin Galeriu, Marturisirea dreptei credinte prin Sfanta Liturghie, in «Ortodoxia», nr. 1/1981, p. 34.
3 Paul Evdokimov, Rugaciunea in Biserica de Rasarit, trad. de Carmen Bolocan, ed. Polirom, Iasi, 1996, p. 155.
4 Pr. Prof. Univ. Dr. John Breck, Puterea cuvantului in Biserica dreptmaritoare, Editura IBMBOR, Bucuresti, 1999, p. 9.
5 Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Staniloae, Doctrina luterana despre justificare si cateva reflectii ortodoxe, in «Ortodoxia», nr. 4/1983, p. 507.
6 Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Staniloae, Fiinta Tainelor in cele trei confesiuni , in «Ortodoxia», nr. 1/1956, p. 33.
7 Pr. Prof. Univ. Dr. Constantin Galeriu, Preotia ca slujire a cuvantului, in «Ortodoxia», nr. 2/1979, p. 311.
8 Rene Bornert, Parole et Sacrement en perspective luthérienne et catholique, in «Irenikon», nr. 1/1972, p. 49.
9 expresie tradusa in ultimele editii ale Liturghierului cu jertfa duhovniceasca
10 Pr. Prof. Univ. Dr. Boris Bobrinskoy, Impartasirea Sfantului Duh, trad. de Mariuca si Adrian Alexandrescu, EIBMBOR, Bucuresti, 1999, p.469; Nicolae Cabasila, Talcuirea Dumnezeiestii Liturghii, LI, trad., studiu introductiv si note de Pr. Prof. Dr. Ene Braniste in Scrieri, Bucuresti, 1989, p. 110.
11 Pr. Prof. Univ. Dr. John Breck, op. cit., p. 17.
12 Pr. Lect. Univ. Dr. Nicolae Dura, Propovaduirea cuvantului si Sfintele Taine. Valoarea lor in lucrarea de mantuire, EIBMBOR, Bucuresti, 1998, p. 230.
13 Rene Bornert, op. cit., p. 45.
14 Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Staniloae, Fiinta Tainelor …, p. 6.
15 Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Ica, Modurile prezentei personale a lui Iisus Hristos si ale comuniunii cu El in Sfanta Liturghie si Spiritualitatea ortodoxa, in Persoana si comuniune. Prinos de cinstire Parintelui Profesor Academician Dumitru Staniloae la implinirea varstei de 90 de ani, Sibiu, 1993, p. 352.
16 Arhim. Vasilios, Intrarea in Imparatie. Elemente de traire liturgica a tainei unitatii in Biserica Ortodoxa, trad. de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica, Editura Deisis, Sibiu, 1996, p. 34.
17 Pr. Prof. Univ. Dr. Boris Bobrinskoy, op. cit., p.471.
18 Alexander Schmemann, Euharistia. Taina Imparatiei, trad. de Pr. Boris Raduleanu, Editura Anastasia, Bucuresti, 1993, p. 74.
19 Pr. Prof. Univ. Dr. Constantin Galeriu, Marturisirea …, p. 38.
20 Nicolae Cabasila, Talcuirea Dumnezeiestii Liturghii, I, trad. cit., p. 27.
21 Ibidem, I, p. 27-28.
22 Pr. Prof. Univ. Dr. Constantin Galeriu, Marturisirea …, p. 34.
23 Paul Evdokimov, op. cit, p.158.
24 Pr. Prof. Univ. Dr. Alexander Schmemann, Pentru viata lumii. Sacramentele si Ortodoxia, trad. de Pr. Prof. Univ. Dr. Aurel Jivi, Editura IBMBOR, Bucuresti, 2001, p. 42.
25 Sfantul Chiril al Ierusalimului, Cateheza V mistagogica, 4, in Cateheze, trad. de Pr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucuresti, 2003, p. 360.
26 Alexander Schmemann, Euharistia, p. 181.
27 Ibidem, p. 205.
28 Diac. Prof. Univ. Dr. N. Balca, Importanta catehetica a Sfintei Liturghii, in «Biserica Ortodoxa Romana», nr. 1-2/1958, p. 207.
29 Arhimandritul Sofronie, Despre temeiurile nevointei ortodoxe, trad. de Ierom. Rafail, Alba Iulia, 1994, p. 28.
30 Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Staniloaie, Spiritualitate si comuniune in Liturghia ortodoxa, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986, p. 92.
31 Arhimandritul Sofronie, Despre rugaciune, trad. de Pr. Prof. Teoctist Caia, Manastirea Lainici, 1998, p. 84.
32 Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae Constantin Buzescu, Liturghia-centrul cultului ortodox, in «Ortodoxia», nr. 1/1981, p. 45.
33 Ioannis Zizioulas, Fiinta eclesiala, trad. de Aurel Nae, Editura Bizantina, Bucuresti, 1996, p. 217, n. 70.
34Paul Evdokimov, op. cit., p. 174.
35 Parintele Arhimandrit Teofil Paraian , Lumini de gand, Editura Antim, Cluj, 1997, p. 198.
36 Viu este Dumnezeu. Catehism pentru familie, trad. de Aurel Brosteanu si Parintele Galeriu, Editura Harisma, Bucuresti, 1992, p. 363.
37 Nicolae Cabasila, Talcuirea Dumnezeiestii Liturghii, I, trad. cit., p. 27.
38 A. Hamman, Du symbole de la foi à l’anaphore eucharistique, in Kyriakon. Festschrift Johannes Quasten, vol. II, Munster, 1970, p. 842.
39 J. Jungman, Missarum Sollemnia, vol. 2, Paris, 1952, p. 233-246.
40 Pr. Prof. Univ. Dr. Boris Bobrinskoy, op. cit., p. 284.
41 Episcop Serafim Joanta, Sfanta Liturghie, in Credinta Ortodoxa si viata crestina, Sibiu, 1992, p. 298.

Drd. Stelian Gombos

• Pedeapsa coborarii din treapta dupa canoanele Bisericii Ortodoxe
  Publicat in : Drept bisericesc
• Pestera Sfantului Andrei - prima biserica crestina de la noi
  Publicat in : Mitropolia Munteniei si Dobrogei
• Catedrala Ely
  Publicat in : Biserica in lume
• Biserica Inmultirii Painilor si a Pestilor
  Publicat in : Biserica in lume
• Unitate si diversitate in Faptele Apostolilor
  Publicat in : Dogma