Sfanta Euharistie

Sfanta Euharistie Mareste imaginea.

Despre temeinicia Sfintei Euharistii

 

Inainte de a intra in reflectiile asupra Sfintei Liturghii, de a intelege ce este ea, rolul ei in viata crestina, este nevoie a pune inceput bun prin a arata temeiul ei si a celorlalte Sfinte Taine in Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeul-Om. Acest fundament consta in temeiul de neclintit al expresiei ca Adevarul este Persoana lui Iisus Hristos, si ca viata noastra inseamna participare, experienta, comuniune cu Iisus Hristos ca persoana si viata.

„Cuvantul s-a facut trup si s-a salasluit intre noi”(Ioan 1,14) afirmatie scripturistica ce constituie baza si noua bucurie a Bisericii. Caci El a lasat Trupul Lui (Biserica) si a trimis pe Duhul Sau si nu un sistem filozofic si nici n-a intemeiat o noua religie. De la inceputuri pana astazi gasim aceasta realitate a comuniunii liturgice stransa in jurului Mesei Domnului: „Si staruiau in invatatura Apostolilor si in comuniune, in frangerea painii si in rugaciuni” dupa cum ne relateaza „Faptele Apostolilor” in capitolul 2,42.

Aflandu-se de atunci in stare permanenta de ascultare, Biserica - ca trup a lui Iisus Hristos si comuniune a Duhului Sfant, este fidela indemnului Mantuitorului de la Cina cea de Taina, unde a spus ca: „Aceasta sa faceti intru pomenirea Mea”(Matei XXVI, 26-28 si cel.) Aici, in adunarea (sinaxa) liturgica, se gaseste izvorul vietii, centrul ei, de aici decurgand invatatura noua, harul ei sfintitor si modul in care ea se conduce. Adevarul ei este viata; impartasirea de viata: „Adevarat, adevarat zic voua, daca nu veti manca trupul Fiului Omului si nu veti bea sangele Lui, nu veti avea viata in voi.”(In. 6, 53)

Prin urmare, Adevarul este viata, este fiinta concreta. Pentru Sfantul Apostol Ioan Adevarul este identic cu viata, cu fiinta, el depaseste neajunsul cugetarii filozofice a lui Aristotel care vedea viata ca o calitate adaugata fiintei, nu fiinta insasi. Crestinul trebuie sa le rosteasca dintr-o rasuflare pe amandoua.

Toata Evanghelia a 4-a, a Sfantului Apostol Ioan autentifica ca cunoasterea este „viata vesnica” sau „adevarata viata” insasi Iisus Hristos s-a numit Calea, Adevarul si Viata” (In. 14. 6)

Daca Sfantul Apostol Ioan vede Adevarul ca praxis, ca traire, ucenicul sau - Sfantul Ignatie Teoforul imbina cunoasterea si viata intr-o abordare antologica a Adevarului, deoarece viata inseamna fiinta vesnica, adica fiinta care nu moare. Domnul Iisus Hristos este Adevarul, nu pentru ca este un principiu epistemologic care explica universul, ci pentru ca El este viata si multimea fiintelor, care isi gasesc semnificatia nestricacioasa intru Iisus Hristos, care recapituleaza in intregime creatia si istoria. Viata Sfintei Euharistii este viata lui Dumnezeu Insusi, ca viata de comuniune divina.

De aceea Sfantul Ignatie numea Euharistia drept „leac de nemurire, doctorie pentru a nu muri”. Iar Sfantul Irineu de Lyon (sec. II) a folosit teologia Euharistiei in lupta cu dochetismul si gnosticismul, ce arata ca Iisus Hristos a avut trup aparent, aratand ca Euharistia este cu adevarat Domnul Hristos, ca El este viata si fiinta in acelasi timp, ca El se da ca viata, ducand la implinirea comuniunii in Sfanta Euharistie.

De aceea, cand abordam stiinta teologica hristologiei, adica invatatura despre persoana si opera mantuitoare a lui Iisus Hristos, nu intelegem in primul rand abordarea invataturii despre acestea in sens teoretic, faptul ca numai cuvintele scripturii ar fi vehicule de comunicare a Adevarului pana la noi, asa cum fac toate ereziile istoriei.

Cand afirmam ca El este Adevarul, marturisim si traim invatatura despre Iisus Hristos si opera Sa ca existenta personala, ce ni se comunica in relatia Sa cu Trupul Sau, Biserica. Caci daca nu esti in Biserica nu poti vorbi de o realitate a experientei personale a lui Iisus Hristos, ce se daruieste in Sfintele Taine, in mod culminant oferindu-se in Sfanta Euharistie. Impartasindu-te de Hristos ca viata si comuniune poti vorbi dupa aceea de o comunicare a Lui pana la noi si prin cuvintele Sale, incorporate in Sfanta Scriptura ori in Sfanta Traditie, caci altfel totul este verbalism sectar, fraze invatate mecanic din textele Scripturii si rastalmacite dupa bunul plac.

O, frate crestine nu tu definesti modul si participarea la viata lui Iisus Hristos. Ea este data in Biserica din Ziua Cincizecimii. Duhul Sfant, este Persoana care umple distanta dintre noi si Iisus Hristos, El realizeaza actul unirii si participarii omului la Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos in istorie. El aduce in Biserica, ca realitate, ca viata, evenimentul Iisus Hristos realizand, totodata, existenta Sa personala ca trup ori comunitate. Mantuitorul Iisus Hristos nu exista mai intai ca Adevar si apoi ca si comuniune, El este simultan si una si alta. Nu exista distante intre Domnul Hristos, Biserica si Sfantul Duh, cu atat mai mult intre Domnul Iisus Hristos si Sfantul Duh. De la intrupare si pana la Cincizecime se poate urmari pe firul rosu al Sfintei Scripturi, aceasta relatie existentiala, personala, intre Mantuitorul Iisus Hristos si Sfantul Duh. Fundamentul relatiei de trimitere in lume in Biserica, se intemeiaza pe relatia lor in sanul Sfintei Treimi.

Asadar, atat de mare este Taina lui Iisus Hristos incat El nu redefineste separat prin El Insusi ci este parte integranta a iconomiei Sfintei Treimi. A vorbi despre Iisus Hristos inseamna in acelasi timp a vorbi despre Tatal si Duhul Sfant.

Adevarul lui Iisus Hristos si a Sfantului Duh este identic si de aceea Duhul Sfant este numit „Duhul Adevarului”(In.14.17.). Cele doua Persoane ale Sfintei Treimi se deosebesc numai dupa felul in care lucreaza. Evenimentul Cincizecimii la „Faptele Apostolilor” arata acest lucru la modul cel mai concret. Existenta lui Iisus Hristos vine in planul existentei noastre isorice, nu in mod abstract, dupa cum cred sectarii care trateaza in mod teoretic cuvintele scripturii, intr-o maniera individualista, ignorand sensul si rostul comuniunii si al comunitatii.

Duhul Sfant este datator de putere si de viata, determinand fiinta noastra spre relationare, spre implinirea comunitatii, pentru ca El este”comuniune”(Kinonia: 2 Corinteni 13,13). Prin Sfantul Duh ne nastem in Iisus Hristos, in Taina Sfantului Botez, incorporandu-ne in trupul istoric al lui Iisus Hristos - care este Biserica, asa cum insasi nasterea lui Iisus Hristos a fost „din Duh”, pentru ca fiecare botezat sa poata deveni el insusi „Hristos”, adica fiinta de comuniune si de adevarata viata. De doua mii de ani fiecare Liturghie, fiecare taina este un eveniment al Cincizecimii. Fiindca Sfanta Liturghie il reveleaza pe Domnul Iisus Hristos. Adevarul ca vizita, ca prezenta si realism, dar nu din afara ci ca „trup” adica interior propriei noastre experiente, ca o comuniune in interiorul Bisericii, a comunitatii Ei, si nu intr-o cunoastere rationala sau intr-o experienta mistica interioara individuala, desprinsa de Biserica, ca si comuniune cu Iisus Hristos in Duhul Sfant. O asemenea forma de religie este naturism religios.

Acest adevar ajunge la noi ca rezultat al unei transmiteri istorice, dar se refera la istorie, in intelesul vietii euharistice, conditionata fiind de caracterul de anamneaza (amintire) si epicleza (invocare) al Euharistiei. In cadrul ei istoria inceteaza a mai fi o succesiune de evenimente, ce vin din trecut in prezent, in directie liniara. Adevarul nu vine la noi doar pe calea delegarii ori a imputernicirii: Iisus Hristos-Apostoli-Episcopi, in desfasurare liniara. El vine ca eveniment al Cincizecimii, cu alte cuvinte, ca o coborare a Duhului Sfant, ce asuma istoria liniara intr-un prezent harismatic. Drept urmare, toate Sfintele Taine sunt evenimente harismatice si realitati ale Cincizecimii.

In cele ce urmeaza, voi expune intr-o anexa (addenda), un material spicuit din cartea renumitului teolog Alexander Schmemann – „Euharistia” – tradusa (si) in limba romana, fiind un foarte bun instrument de lucru si de cercetare pentru slujitorii altarelor bisericesti si pentru teologi – care o consulta, o citesc si o citeaza mereu: Caci cel ce mananca si bea cu nevrednicie, osanda isi mananca si bea, nesocotind trupul Domnului" (I Corinteni, XI, 29). Plecand de la aceste cuvinte ale Sfantului Apostol Pavel, ne intrebam care este adevaratul inteles al lor. Pentru ca nici Biserica primara si nici Sfintii Parinti nu au talmacit ca alternativa la "mancarea si bautura cea cu nevrednicie" abtinerea de la Sfanta Impartasanie, in sensul ca respectul pentru Taina si teama de a nu o pangari sa aiba ca rezultat moral refuzarea Sfintelor Daruri. Este evident ca nu aceasta a dorit Sfantul Apostol Pavel sa spuna. Intr-adevar gasim in Epistolele sale, in indemnurile sale, prima formulare a unui aparent paradox, dar care in realitate constituie baza "eticii" crestine si izvorul spiritualitatii crestine.

"Sau nu stiti", scrie Sfantul Apostol Pavel in Epistola sa catre Corinteni, "ca trupul vostru este templu al Duhului Sfant, Care este in voi, pe care-L aveti de la Dumnezeu si ca voi nu sunteti ai vostri? Caci ati fost cumparati cu pret: slaviti, dar, pe Dumnezeu in trupul vostru si in duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu" (I Corinteni VI, 19-20). Aceste cuvinte constituie un veritabil cuprins al apelurilor neincetate adresate de Sfantul Apostol Pavel crestinilor: noi trebuie sa traim in conformitate cu ceea ce s-a "intamplat" cu noi in Iisus Hristos; tocmai de aceea noi putem trai astfel, doar pentru ca aceasta a avut loc in noi, pentru ca mantuirea, izbavirea, impacarea si "cumpararea cea cu pret" ne-au fost deja daruite iar noi nu suntem "ai nostri". Noi putem si trebuie sa lucram la mantuirea noastra numai pentru ca am fost mantuiti. Trebuie intotdeauna si in tot timpul, sa devenim si sa fim ceea ce, in Iisus Hristos, suntem deja: "Iar voi sunteti ai lui Iisus Hristos, iar Domnul Hristos al lui Dumnezeu" (I Corinteni III, 23).

Aceasta invatatura a Sfantului Apostol Pavel este de o importanta cruciala pentru viata crestina in general, si pentru viata sacramentala in particular. Ea descopera tensiunea esentiala pe care se bazeaza aceasta viata, de unde ea isi trage seva si care nu poate fi indepartata fiindca aceasta ar insemna parasirea si, in acelasi timp, mutilarea majora a credintei Bisericii insasi: incordarea ce se afla in fiecare din noi intre "omul cel vechi care este corupt de poftele carnii" si "omul cel nou, innoit dupa chipul lui Dumnezeu, care l-a creat pe om" prin moartea si invierea Botezului " ; intre darul vietii noi si efortul de a ne apropia de El si de a-L face al nostru; intre harul "ce nu este dat cu masura" (Ioan III, 34) si masura neincetat deficitara a vietii mele duhovnicesti.

Dar apoi, primul si cel mai important rod al intregii vieti si spiritualitati crestine, asa cum se intampla la sfinti, nu este sentimentul sau realizarea vreunei "vrednicii", ci a unei nevrednicii . Cu cat te apropii mai mult de Dumnezeu cu atat devii mai constient de nevrednicia ontologica a intregii fapturi inaintea lui Dumnezeu, de darul Sau catre noi. O astfel de spiritualitate este absolut incompatibila cu ideea de "merit", cu orice care ne poate face, in sine si prin sine, "vrednici" de acel dar. Caci, asa cum scrie Sfantul Apostol Pavel: "Hristos, inca fiind noi neputinciosi, la timpul hotarat a murit pentru cei necredinciosi. Caci cu greu va muri cineva pentru un drept. Dar Dumnezeu isi arata dragostea Lui fata de noi prin aceea ca, pentru noi, Domnul Iisus Hristos, a murit cand noi eram inca pacatosi ." (Romani V, 6-8). A "masura" acel dar cu meritele si vrednicia noastra este inceputul acelei trufii duhovnicesti care este adevarata esenta a pacatului.

Aceasta tensiune isi are centrul si, de asemenea, izvorul in viata sacramentala. Aici, in timp ce ne apropiem de dumnezeiestile Daruri, devenim constienti iarasi si iarasi de dumnezeiescul "navod" in care am fost prinsi si din care, dupa ratiunea si logica omeneasca, nu exista scapare. Caci daca, din cauza "nevredniciei" mele, nu ma apropiu de dumnezeiestile Daruri, resping si refuz dumnezeiescul dar al iubirii, impacarii si vietii, ma excomunic pe mine, caci "daca nu veti manca trupul Fiului Omului si nu veti bea sangele Lui, nu veti avea viata in voi" (Ioan VI, 53). Totusi, daca "mananc si beau cu nevrednicie", mananc si beau osanda mea. Sunt osandit daca nu primesc si sunt osandit daca primesc, caci cine a fost vreodata "vrednic" sa fie atins de dumnezeiescul Foc si sa nu fie mistuit?

Inca o data, din aceasta capcana nu exista scapare prin intermediul judecatilor omenesti atunci cand folosim pentru dumnezeiestile Taine criteriile, masurile si rationamentele noastre omenesti. Este ceva inspaimantator, din punct de vedere duhovnicesc, in constiinta linistita si curata cu care episcopii, preotii si laicii deopotriva, si in special aceia care pretind a fi iscusiti in "cele ale sufletului", accepta si apara ca pe ceva traditional si evident situatia sacramentala actuala: aceea in care un membru al Bisericii este considerat a fi "imbunatatit" daca pentru cincizeci si una de saptamani nu s-a apropiat de Sfantul Potir din cauza "nevredniciei" sale, iar atunci, in cea de-a cincizeci si doua saptamana, dupa ce a savarsit cateva randuieli, sa treaca printr-o spovedanie de patru minute ca apoi sa se reintoarca imediat dupa primirea impartasaniei la "nevrednicia" sa.

Este inspaimantator pentru ca aceasta situatie respinge atat de evident ceea ce constituie adevaratul sens si, de asemenea, Crucea vietii crestine descoperita noua in Sfanta Euharistie: imposibilitatea de a adapta crestinismul la masurile si capacitatile noastre; imposibilitatea de a-l primi dupa randuielile lui Dumnezeu si nu ale noastre. Care sunt aceste randuieli? Nicaieri nu le gasim mai bine exprimate decat in cuvintele pe care preotul le rosteste in timp ce inalta Sfantul Disc si care in Biserica primara erau cuvintele invitatiei la primirea Sfintei impartasanii: "Sfintele Sfintilor!" Cu aceste cuvinte si, de asemenea, cu raspunsul credinciosilor la aceasta: "Unul Sfant, Unul Domn Iisus Hristos" - judecatile omenesti in intregime se apropie de sfarsit. Cele sfinte, Trupul si Sangele Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, sunt doar pentru cei ce sunt sfinti. Dar nimeni nu este sfant decat Unul Sfant Iisus Hristos.

Si in acest fel, la nivelul jalnicei "vrednicii" omenesti, usa este incuiata; nu exista nimic ce putem oferi si care ne-ar face "vrednici" de acest Dar Sfant. Intr-adevar nimic, cu exceptia Sfinteniei lui Iisus Hristos insusi pe care El in nesfarsita Sa dragoste si milostivire ne-a impartasit-o si noua, facandu-ne "semintie aleasa, preotie imparateasca, neam sfant" (I Petru II, 9). Sfintenia Sa si nu a noastra este aceea care ne face sfinti si astfel "vrednici" a ne apropia si a primi Sfintele Daruri. Caci asa cum Nicolae Cabasila spune in comentariul sau asupra acestor cuvinte: "nimeni nu are de la sine insusi sfintenia, deoarece aceasta este rezultat al virtutii omenesti, ci toti o avem de la si prin Iisus Hristos. Atunci cand pui sub soare mai multe oglinzi, toate stralucesc si rasfrang raze de ai crede ca se vad mai multi sori, dar in realitate unul este soarele care se rasfrange in toate ."

Acesta este importantul "paradox" al vietii sacramentale. Ar fi o greseala, totusi, sa o limitam numai la Sfintele Taine. Pacatul pangaririi de care vorbeste Sfantul Apostol Pavel atunci cand mentioneaza faptul de "a manca si a bea cu nevrednicie", cuprinde intreaga viata, pentru ca intreaga viata, omul in intregime, trup si suflet, au fost sfintite de Iisus Hristos si facute sfinte, si fiind sfinte "nu ne apartin". Singura intrebare adresata omului este daca doreste si daca este pregatit sa primeasca, in smerenie si ascultare, aceasta sfintenie oferita lui, din dragoste si din nemarginita milostivire a lui Dumnezeu.

Mai intai Crucea pe care el trebuie sa rastigneasca pe omul cel vechi cu patima si stricaciunea sa, si apoi harul si puterea de a lupta neincetat pentru cresterea omului nou in el, a acelei vieti noi si sfinte la care a fost facut partas. Participam la Sfanta Impartasanie doar fiindca am fost facuti sfinti de catre Iisus Hristos si in Domnul Hristos; si participam la aceasta pentru a deveni sfinti, adica, pentru a plini darul sfinteniei in viata noastra. Atunci cand nu realizam aceasta, "mancam si bem cu nevrednicie" - cand, cu alte cuvinte, primim impartasania gandindu-ne la noi ca fiind "vrednici" prin noi insine si nu prin sfintenia lui Iisus Hristos; ori cand primim impartasania fara a o raporta la intreaga viata ca ratiune a ei, si, de asemenea, ca putere a transformarii vietii, ca intrarea inevitabila pe "cararea cea ingusta" a nevointei si a stradaniei. A realiza aceasta, nu doar cu mintea noastra ci cu intreaga noastra fiinta, a ajunge la pocainta - care ne deschide usile imparatiei - acestea reprezinta adevaratul sens si cuprins al pregatirii noastre pentru Sfanta Impartasanie.

Este bine stiut si de necontestat faptul ca in Biserica primara comuniunea tuturor credinciosilor la fiecare dumnezeiasca Liturghie era o regula . Totusi, ceea ce trebuie subliniat este faptul ca aceasta comuniune obsteasca periodica era inteleasa si traita nu doar ca un act de evlavie personala ci, mai presus de toate, ca un act ce izvoraste din apartenenta la Biserica sau mai precis ca implinire si actualizare a acestei apartenente. Sfanta Euharistie era in egala masura definita si traita ca Taina a Bisericii, Taina a comunitatii, Taina a unitatii. "S-a amestecat cu noi", scrie Sfantul Ioan Gura de Aur, "si ne-a impartasit de trupul Sau, astfel incat noi sa putem fi deplinatate si un trup unit cu Capul".

De fapt, Biserica primara nu cunostea nici un alt semn ori criteriu pentru participarea mantuitoare a obstei la Taina: "era o regula faptul ca cel ce nu primise Sfanta Impartasanie timp de cateva saptamani sa se excomunice si sa se anatematizeze singur fata de Trupul Bisericii". Impartasirea cu Trupul si Sangele lui Iisus Hristos era implinirea limpede a Botezului si a Mirungerii, si nu existau alte conditii pentru primirea impartasaniei . Toate celelalte Taine erau de asemenea "pecetluite" cu impartasirea din Sfintele Daruri. Si asa de evidenta era aceasta legatura dintre apartenenta la Biserica si impartasanie, incat intr-un text liturgic timpuriu gasim alungarea inaintea sfintirii a acelora "care nu se pot impartasi cu aceste Taine dumnezeiesti". Este limpede ca oricat de tainica si de complicata, a devenit mai tarziu aceasta intelegere si traire initiala a impartasaniei ea nu a fost niciodata inlaturata, ramanand pentru totdeauna norma esentiala a Bisericii.

Ar trebui sa ne intrebam, deci, nu ceea ce presupune aceasta regula, ci ce anume s-a intamplat cu ea. De ce s-a uitat atat de mult ca o simpla pomenire a impartasaniei mai dese (nu mai vorbim de aceea cu regularitate) pare multora (si in special clerului) o noutate fara precedent, zguduind si chiar distrugand, in conceptia lor, temelia Bisericii? Cum a fost posibil ca secole, de cele mai multe ori, Sfintele Liturghii sa fie fara credinciosi, care primeau impartasania? De ce acest lucru incredibil nu provoaca uimire, nu provoaca fiori, in timp ce dorinta de impartasire mai deasa provoaca teama, opozitie, rezistenta? Cum a putut sa apara aceasta ciudata doctrina de primire a impartasaniei o singura data pe an? Cum a putut fi considerata "norma" orice indepartare de la ceea ce-ar putea fi nu mai mult decat o exceptie? Cu alte cuvinte, cum a devenit intelegerea Bisericii atat de profund individualista, atat de detasata de invatatura Bisericii ca Trup al lui Iisus Hristos, atat de adanc contradictorie cu rugaciunea euharistica insasi: "iar pe noi pe toti, care ne impartasim dintr-o paine si dintr-un potir, sa ne unesti unul cu altul prin impartasania Aceluiasi Sfant Duh ." ?

Raspunsul obisnuit dat acestor intrebari este ca daca practica primara a trebuit sa fie intrerupta - spun adversarii impartasirii frecvente si regulate - daca o distinctie radicala a trebuit sa fie introdusa intre clerici (a caror primire a Sfintei Impartasanii constituie in mod evident parte a slujirii lor) si laicat (care astazi poate primi Sfanta Impartasanie numai in anumite conditii - necunoscute Bisericii primare) daca, in general, Sfanta Impartasanie pentru laici a devenit mai degraba exceptie decat regula, atunci aceasta se intampla din cauza unei temeri bune si sfinte - aceea a profanarii Sfintei Taine. Profanarea s-ar realiza prin impartasirea nevrednica cu aceasta, primejduind astfel propria mantuire; in cuvintele Sfantului Apostol Pavel: "Cel ce mananca si bea cu nevrednicie, osanda isi mananca si bea, nesocotind trupul Domnului" (I Corinteni XI, 29). Acestui raspuns trebuie, la randul sau, sa i se dea o replica pentru ca, de fapt, acesta ridica mai multe probleme decat cele pe care le rezolva.

Mai intai, chiar daca a fost adevarat ca, de facto, excomunicarea laicilor si-a avut originea in aceasta mantuitoare temere si in acest sentiment de nevrednicie, ea nu mai este valabila astazi. Pentru ca, daca ar fi asa, cei care nu primesc Sfanta Impartasanie ar putea, in cele din urma, sa se intristeze in timp ce urmaresc Sfanta Liturghie, ar putea sa le para rau pentru pacatosenia si nevrednicia care-i separa de Sfintele Daruri, ar putea, pe scurt, sa se simta "excomunicati" . Dar, in realitate, nici una dintre acestea nu este adevarata. Generatii peste generatii de crestini ortodocsi au participat la Sfanta Liturghie cu o constiinta perfect limpede, fiind total convinsi ca nu este nevoie de nimic mai mult din partea lor, ca, pur si simplu, Sfanta Euharistie nu este pentru ei. Apoi, in acele ocazii foarte rare si exceptionale cand sunt impartasiti, ei primesc Sfanta Euharistie ca pe o "obligatie ce trebuie implinita", prin care, pentru un an intreg, ei se considera din nou "in buna randuiala" . Dar de unde, intr-o astfel de atitudine care, din pacate, a devenit o regula in Biserica, se poate gasi - fie doar si intr-o mica masura - smerenia si pocainta, cuviosenia si frica lui Dumnezeu?

De fapt, atunci cand aceasta atitudine si-a facut aparitia prima data in Biserica - aceasta s-a intamplat imediat dupa convertirea la crestinism a Imperiului Roman si a rezultat din crestinarea ulterioara a populatiei sale si din scaderea corespunzatoare a vietii religioase si morale printre crestini - Sfintii Parinti au vazut in aceasta nu un rezultat al smereniei si al fricii lui Dumnezeu ci al neglijentei si al delasarii duhovnicesti. Si, indata ce se "denuntau" ca pacatosi, amanarea Botezului din motive de "nepregatire" si "nevrednicie" aparea ca o lipsa de grija fata de Taine. Este pur si simplu cu neputinta sa gasesti un text patristic pe care sa se sprijine ideea ca acela care nu se poate impartasi cu vrednicie este mai bine sa se abtina de la aceasta.

Sfantul Ioan Casian scrie: "Nu trebuie sa nu primim Sfanta Impartasanie, fiindca ne stim pacatosi, ci cu totul mai mult sa ne grabim dornici catre ea, pentru vindecarea sufletului si pentru curatia cea duhovniceasca, cu acea umilire a mintii si cu atata credinta, incat judecandu-ne nevrednici. sa cautam si mai multe leacuri pentru ranile noastre. N-am fi, de altfel, vrednici sa primim nici impartasania anuala, daca ne-am lua dupa unii care, in asa chip masoara vrednicia, sfintenia si meritul tainelor ceresti incat socotesc ca impartasania nu trebuie luata decat de cei sfinti si nepatati si nu mai degraba pentru ca aceasta participare sa ne faca sfinti si curati. Acestia, fara indoiala, cad intr-o mai mare trufie decat cea de care li se pare ca se feresc, fiindca cel putin insa este mai drept ca de vreme ce in aceasta umilinta a inimii in care credem si marturisim ca niciodata nu putem sa ne atingem pe merit acele Sfinte Taine, s-o primim ca pe un medicament al tristetii noastre in fiecare duminica, decat ca, stapaniti de desarta trufie si staruinta a inimii, sa credem ca numai o data pe an suntem vrednici de a lua parte la Sfintele Taine. Stapaniti de desarta trufie!" Sfantul Ioan Casian accentueaza aici abilitatea ciudata a unora de a gasi un "alibi" pentru toate greselile duhovnicesti, de a se imbraca pe sine intr-o pseudosmerenie, care constituie cea mai subtila si cea mai periculoasa forma a trufiei. Aceasta, conform parerii unanime a Sfintilor Parinti, dupa ce apare ca neglijenta devine curand justificata prin argumente pseudo-duhovnicesti si a fost acceptata, incetul cu incetul, ca regula.

Aici a aparut, de exemplu, ideea - absolut necunoscuta si indepartata de traditia primara - ca, privitor la Sfanta Impartasanie, exista diferente duhovnicesti si chiar mistice intre cler si laici, incat primii nu doar ca pot dar trebuie sa primeasca des Sfanta Impartasanie, in vreme ce laicilor nu le este permis. Inca o data aici il putem cita pe Sfantul Ioan Hrisostom care a aparat, mai mult decat orice altceva, sfintenia Sfintelor Taine si a insistat asupra pregatirii cu vrednicie pentru Sfanta Impartasanie. Astfel, marele pastor ("Pastorul lui Herma") scria: "Sunt imprejurari cand preotul nu se deosebeste de cel supus, adica de cel mai jos decat dansul, de pilda cand trebuie a se invrednici de tainele cele infricosate, fiindca cu totii ne invrednicim de aceleasi taine, iar nu ca in Legea Veche, cand pe unele le mananca preotul, iar pe altele cel ce nu era preot, asa ca poporului nu-i era slobod de a se impartasi din cele ce se impartasea preotul.

Acestea insa nu mai sunt acum, ci tuturor le sta in fata un trup si un pahar. O mie de ani mai tarziu, Nicolae Cabasila, vorbind despre Sfanta Impartasanie in lucrarea sa "Talcuirea Dumnezeiestii Liturghii" nu face nici o distinctie intre cler si laicat, referitor la Sfanta Impartasanie. El scrie: " .daca insa cineva are putinta de a se apropia de Sfanta Masa, dar nu se apropie , nu va dobandi nicidecum sfintirea Sfintelor Daruri; si aceasta nu pentru ca nu s-a apropiat ci pentru ca i-a stat in putinta. Si cum putem sa credem ca iubeste Sfintele Taine cel care, avand posibilitatea sa le primeasca, nu se osteneste sa le primeasca?" Si totusi, in pofida acestor atat de limpezi marturii, aceasta idee ciudata, si chiar eretica, a ramas si ramane in continuare o parte, daca nu a invataturii, cel putin a evlaviei liturgice in Biserica noastra.

Adevarata biruinta a acestei atitudini asupra Sfintei Impartasanii a venit atunci cand, dupa sfarsitul perioadei patristice si dupa caderea spatiului bizantin, teologia ortodoxa a intrat in lunga perioada a "captivitatii apusene", a influentei radicale a Apusului. Sub aceasta influenta a scolasticii apusene si a teologiei legaliste referitoare la Sfintele Taine, acestea din urma au continuat in chip vadit sa ramana in Biserica, dar au incetat sa mai fie privite si traite ca implinire sau, in cuvintele Parintelui George Florovsky, "sa constituie Biserica". Pe de o parte, Sfanta Impartasanie a fost identificata ca mijloc al evlaviei individuale, personale, si al sfintirii, excluzand aproape total intelesul sau "eclesiologic" iar pe de alta parte, apartenenta la Biserica a incetat sa mai fie inradacinata si masurata prin participarea la Taina Unitatii Bisericii in credinta, dragoste si viata.

S-a intamplat apoi ca laicul a fost nu doar "ingaduit" dar chiar silit sa se confrunte cu impartasania intr-o perspectiva total subiectiva - aceea a nevoilor sale, a duhovniciei sale, a pregatirii sau nepregatirii sale, a posibilitatilor sale, etc. El insusi a devenit criteriul si judecatorul duhovniciei sale si a celorlalti. Si a devenit astfel in contextul unei teologii si a unei pietati care in ciuda marturiei clare a Traditiei Ortodoxe autentice - a girat acest statut de ne-impartasiti al laicilor, l-au transformat intr-o norma, aproape intr-o "marca comerciala" a Ortodoxiei.

Este intr-adevar un miracol faptul ca influenta combinata a acestei teologii sacramentale venita din Apus si a acestei pietati extraecleziale, individualista si subiectiva, nu a reusit eradicarea completa a setei si a foamei pentru Sfanta Impartasanie, pentru o participare adevarata si nu una formala in viata Bisericii. In toate vremurile, dar cu precadere in era noastra tulburata si confuza, fiecare renastere ortodoxa si-a avut izvorul in "redescoperirea" Sfintelor Taine si a vietii sacramentale si, mai presus de toate, in renasterea euharistica. Asa s-a intamplat in Rusia cand persecutiile au indepartat atitudinile moderate, formale si nominale - denuntate cu pasiune de parintele Ioan de Kronstadt. Astfel s-a intamplat si cu Europa si Orientul Mijlociu, cu aparitia miscarilor ortodoxe de tineret, cu intelegerea lor innoitoare si profunda asupra Bisericii. Iar daca astazi aceasta renastere euharistica si sacramentala bate la usile Bisericii noastre, ar trebui sa ne incurajeze, ca semn ca aceasta criza fundamentala a "secularizarii" se apropie de sfarsit.

De aici exigenta si responsabilitatea Bisericii in istorie fata de ereziile care sau rupt de misterul divin al Bisericii. Dogmele sale sunt in primul rand afirmatii ce priveste mantuirea omului, obiceiul lor este sa elibereze chipul original al lui Iisus Hristos, adevarul, de distorsiunile unor erezii, pentru a ajuta comunitatea Bisericii sa pastreze invatatura corecta despre Domnul Hristos si prin urmare viata ca prezenta a lui Mantuitorului Hristos in Biserica.

Drd. Stelian Gombos.

.

Despre autor

Stelian Gombos Stelian Gombos

Senior editor
287 articole postate
Publica din 28 Iulie 2009

07 Mai 2010

Vizualizari: 1167

Voteaza:

Sfanta Euharistie 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE