Sfantul Mormant - Olga Greceanu

Sfantul Mormant - Olga Greceanu Mareste imaginea.


Sfantul Mormant - Olga Greceanu

Spre Sfantul Mormant

 

Bataie in usa. Agentia "Overseas Express" ne trimite un ghid care sa ne conduca pana la Sfantul Mormant. E aproape, si mergem pe jos.
 

Ghidul ne duce intai pe la poarta Bab-el-Khalul, ca sa trecem pe David Street (Suk-el-Khalul), una dintre cele mai animate strazi ale Ierusalimului si cea mai veche dintre cele mai vechi, care si ele numara mii de ani de viata. De mii de ani se intalnesc aici sirieni, arabi, evrei si persani. Circula fara incetare, de secole.

De-a lungul strazii se vand fructe, zarzavaturi, zaharicale, turte dulci, gogosi, portocale de Jaffa, seminte de dovleac si flori intinse pe jos, pe rogojini.

Intalnim si o blanda camila cu stiutele ei buze moi, lasate in jos, cu capul sus si mersul domol; isi face cu greu loc prin multime.

Cand iesim din Suk-el-Khalul, si putin inainte de a intra in Christian Street, ne intalnim cu o turma de magarusi cu spinarile impo­varate de cosuri si paturi. Sunt invatati cu lumea si cu drumul ce-l fac in fiecare dimineata, asa ca, desi necondusi, singuri se dau la o parte, singuri ajung la destinatia unde li se ia marfa din spinare si, tot asa, singuri se intorc.

Suntem in Christian Street. Copii cu ochii bolnavi cersesc. Ologi, schiopi, orbi, ciungi, paralitici, adunati pe o toala langa usa unui ciz­mar, canta laolalta cantece diferite si pe diferite tonuri, cantece anume pentru primit pomana.

Suntem toti pacatosi. De doua mii de ani nici unul dintre cei ce trec in susul si in josul acestei strazi nu va poate ajuta nici prin cuvant, nici cu porunca, nici intinzand mana spre voi...

Paraliticul niciodata nu se va mai scula, orbul niciodata nu va mai vedea, si totusi... "daca ar fi credinta ta cat un graunte de mustar.

Ghidul ne opreste ca sa ne dea o lamurire: daca o luam la dreapta, ajungem la Moscheea lui Omar, iar spre stanga, la Sfantul Mormant, pe care indigenii il numesc Kanisset-el-Keyamah.

Bineinteles, ne indreptam spre stanga, spre Sfantul Mormant, indata dupa cotitura, avem in fata noastra o imensa constructie veche, fara stil si cu multe suprapuneri si adaosuri, ridicate peste toata intin­derea Muntelui Golgota in asa fel, incat sa intre in cuprinsul ei toate locurile ce amintesc infricosatoarea drama a Rastignirii.

Masiva cladire e pusa ca un clopot deasupra Golgotei. In mica piateta din fata manastirii, afara, e zidit mormantul nobilului Philippe d'Aubigny, luptator din ultima cruciada, fostul tutore al regelui Hen-ric al III-lea.

Biserica Sfantului Mormant - aflat sub stapanirea musulmanilor -are doua usi alaturate: cea din dreapta a fost zidita acum, in urma, cea din stanga e poarta pe unde intram si care e deschisa de la rasaritul pana la apusul soarelui.

Cine o deschide si cine o inchide? Un turc. El, turcul, paganul, are cheia mormantului lui Iisus Hristos! El e cel dintai care intra, cel din urma care iese. El face paza, el stapaneste, fiindca de zeci de ani asa a vrut ciudatenia diplomatica.

Intram. In coltul din stanga jos, pe niste perne, sta turceste, cu fesul pe cap, pazitorul Portii Sfinte: un turc aramiu la fata, cu ochii la cine intra si iese, cu bratele incrucisate pe piept si cu sfanta cheie a Sfantului nostru Mormant la picioarele lui...

Prima capela care se infatiseaza ochilor e Capela care cuprinde Sfantul Mormant cel mai sfant dintre cele mai sfinte locuri pentru crestini. E asa de ingusta, ca abia pot patrunde deodata doua-trei per­soane, si, cum sunt alti pelerini veniti inaintea noastra, asteptam.

Abatele Bellorini, care este de serviciu azi la Capela franciscanilor, vazandu-ne, vine spre noi si ne da toate lamuririle dorite. Ne arata cu mana diferitele capele alaturate, ce cuprind fiecare cate unul din locurile unde a patimit Iisus, unde a cazut, unde a fost rastignit, unde a stat Fecioara, unde au stat Sfintele Femei si au privit, unde a fost coborat de pe cruce ca sa fie spalat si uns pentru ingropare, unde, dupa inviere, S-a aratat Magdalenei...

Pe deasupra tuturor acestor bisericute s-a zidit si ridicat o singura imensa biserica, ce poarta numele de Biserica Sfantului Mormant. Ar fi fost mai nimerit numele de Biserica Golgotei sau Biserica Invierii, pentru ca intreaga religie a Crestinismului de inviere se leaga, si nu de mormant.

Intre o capela si alta distantele sunt mici, caci toate pregatirile Rastignirii si Rastignirea s-au petrecut in jurul aceluiasi loc.

Din toate colturile vin spre tine credinta, iubirea, teama unei omeniri intregi, care a daruit aici, din plin, candele, sfesnice, cande­labre. O infinitate de cupe de aur si argint - toate aprinse -, mai numeroase decat stelele pe cer, licaresc de sus din bolta, de pe ziduri, din unghere, de jos, din aer, din ziduri. Sclipesc cu miile, alaturi de lumanarile cu capetele in foc, groase ca trunchiul de mesteacan, albe, galbene, cafenii, simple, ornamentate, cu figuri policrome, cu relie­furi, in toate stilurile si in toate formele...

Fiecare candela e adusa de cineva din afara: un suflet credincios al vreunui nefericit, bolnav sau amarat...

Capela Sfantului Mormant este acum goala, in varful picioarelor, ne apropiem...

 

Sfantul Mormant

 

 Capela in care patrundem nu este mai incapatoare decat un  cavou obisnuit si, inainte de a ma strecura pe mica usa, tot abatele Bellorini ma lamureste ca Mormantul Mantuitorului este in spate, iar in prima despartitura din fata e Capela numita "a ingerilor", pentru ca in ea e piatra pe care ingerii au pravalit-o de pe mormantul Domnului.

O si zaresc in mijloc, deasupra unui piedestal, ca o masa alba. Intru... in jurul ei ard cincisprezece lampi de argint. Pe aceasta grea si frumoasa piatra cenusie a stat ingerul cand le-a spus Mariei din Magdala si Mariei din Betania:

- Nu va speriati. Acela pe Care-L cautati nu e aici. A inviat. De ce-L cautati pe Cel viu intre cei morti?... Mergeti si spuneti ca Iisus a inviat!".

Imi pun amandoua mainile pe piatra sfanta si le apas cu toata pu­terea. Cu mainile deasupra spun in gand prima mea rugaciune in Bi­serica Sfantului Mormant, ca sa-mi aduc aminte o viata intreaga, ca un lucru anume ce l-am cerut lui Dumnezeu sa mi-l implineasca l-am cerut cu mainile incrucisate pe piatra care acum doua mii de ani a fost pravalita de maini ingeresti.

Trecem acum in micuta incapere din fund, printr-o usa atat de joasa, incat trebuie sa ne aplecam mult, asa cum desigur si Nicodim si Iosif din Arimateea au facut-o cand au depus in groapa sfanta povara.

Nici un singur pas nu am de facut. Mormantul este in fata mea, adica un bloc masiv de marmura pus peste groapa de altadata, sapata in stanca. In fata blocului este loc atat cat trebuie ca sa ingenunchezi.

Ingenuncherii. Nici nu pot sa-mi adun gandurile... E cu putinta? Stau, cu adevarat in genunchi, in fata groapei lui Iisus?

Imi pun mainile pe marmura rece, si fruntea pe maini, si ma gan­desc cu nesfarsita emotie la distanta mica ce ma desparte de locul unde a fost culcat Mantuitorul in noaptea infioratoare. Cat? Un metru, doi? Atunci, s-ar putea ca in locul pe care stau eu acum sa fi stat in genunchi cei doi sinedristi, Iosif si Nicodim, cand au recitat cu vocea plansa psalmul mortuar? Si tot aici sa fi stat si femeile sfinte cand au plans si au vegheat?

Aici, pe locul meu? Atat de aproape sunt de adevar?

De ce sa nu cred ca genunchii Magdalenei au atins chiar locul pe care si genunchii mei il ating acum? ingenuncherea ei n-a fost o intam­plare menita sa treaca si sa se uite; a fost o pecetluire a unui sentiment care vesnic traieste si care navaleste in mine; mi-o dovedesc cuvintele ce atat de usor imi vin pe buze, cuvinte pe care pentru prima oara le soptesc aici si la care niciodata n-am cutezat sa ma gandesc.

Asa de usor imi vin deodata pe buze cuvinte de inchinaciune si de adorare... Asa de limpede deslusesc cum vine Iisus spre mine. Si ma rog... Vreau sa fac o rugaciune, asa cum niciodata n-am putut face... Vreau sa ma rog, sa cer. Sa cer?... Nu pot sa cer nimic... Vad ca nu pot... De ce?...

Dupa primele cuvinte gandite, celorlalte nu le mai pot da forma, nu le mai pot gandi... E vina mea. La mormantul Domnului nimeni nu poate cere. Cum n-am simtit de la inceput nepotrivirea de sentiment? Aici, la mormant, nu trebuie sa ceri. Iisus a murit pentru noi si pentru mine, si eu sunt una dintre vinovate, fiindca pe El o omenire L-a con­damnat, si eu fac parte din omenire... Noi, oamenii, L-am pus in mor­mant, si nici nu pot face altfel decat sa sarut piatra si sa cer iertare. O iertare pe care o implor din tot sufletul, din toata inima, cu toata cal­dura si curatia sufletului meu.

E un sentiment nou ce ma cuprinde si pe care nu-l datorez inchipuirii mele, pentru ca inchipuirea nu mi-ar fi respins inceputul rugaciunii mele... E alt sentiment ce ma cuprinde, un sentiment pe care nu-l pot descrie: un fel de timiditate, de sovaiala, de blandete, de resemnare chiar; pot spune, cu toata convingerea, ca simt ca nu mai pastrez nici o urma de suparare fata de nimeni din cei ce m-au suparat... Ce inteles mai are un rau ce mi s-a facut mie, cand Fiului lui Dumnezeu I s-a facut atata rau, si El a iertat?

Ce usurare e sa plangi, sa-ti improspatezi gandurile si sentimentele macar o clipa, ca sa simti cum intra in tine alta calitate de simtire, de o Maiestate Dumnezeiasca, ce pluteste aici de 2000 de ani, gata sa rein­vie si sa se faca vazuta tuturor care cred cu adevarat!

Doamne, eu cred, fiindca toate de la Tine vin, si pentru ca sunt femeie ca Zenobia, ca Salomeea, ca Maria din Betania si Maria din Magdala, si ele au crezut si au plans, au ingenuncheat aici, la groapa Ta, nemaivoind sa plece. Ele stiau ca e ultima oara cand mai pot sta in apropierea Ta, cum si eu stiu ca e ultima oara cand pot inge­nunchea aici.

Nici ele nu aveau inima sa se ridice. Cum sa fii lasat singur in indoita noapte a mortii si a mormantului, dupa ce ai fost atat de sin­gur in agonie? Nu s-au indurat sa plece, sa-L lase singur aici, in groapa, asa cum nici eu nu ma indur acum sa ma ridic de aici, sa-mi ridic frun­tea de pe lespede, sa parasesc mormantul la care stiu ca n-am sa mai vin niciodata.

Poate ca de n-ar fi fost frigul noptii, groaza intunericului si sosirea paznicilor trimisi de Pilat, femeile sfinte nici n-ar fi plecat si, de n-ar fi supunerea noastra catre viata, si eu as mai intarzia aici langa piatra pe care ard patruzeci si trei de candele, si odihnesc trei icoane si o infinitate de flori proaspete, printre care se amesteca si florile noastre triste de chiparoase.

... Iesim din Capela. Ma mai opresc doar o clipa langa piatra prava­lita de ingeri, atat cat trebuie ca sa mi se linisteasca fata, sa nu vada nimeni afara ca am plans. Dar de ce sa ma feresc? Crede vreunul dintre cei ce asteapta sa intre in Capela Sfantului Mormant ca va izbuti sa se stapaneasca sa nu planga aici, cand aici e singurul loc unde plansul isi capata pretul?

 

Olga Greceanu

 

Fragment din lucrarea "Pe urma pasilor Tai, Iisuse...", Editie ingrijita de Iuliana Mateescu



23 Aprilie 2011

Vizualizari: 15337

Voteaza:

Sfantul Mormant - Olga Greceanu 5.00 / 5 din 2 voturi. 1 review utilizatori.

Comentarii (1)

  • Mihaela TageldeenPostat la 2011-04-27 22:43

    Multumesc din suflet pentru acest minunat fragment pe care l-ati ales. Doamna Olga Greceanu merita sa fie mai des in postarile site-ului. Am trait fiecare cuvant pe care l-am citit acum...

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.



RETELE SOCIALE