Sfantul Munte: universalitate si unicitate

Sfantul Munte: universalitate si unicitate Mareste imaginea.

Unul şi mulţii

Obişnuim ca atunci când vorbim despre Muntele Athos să nu-l numim doar un munte sfânt, ci Sfântul Munte. De ce asta? In lume, fie că e vorba de cea răsăriteană sau apuseană, de cea creştină sau necreştină, există numeroşi munţi care sunt consideraţi sfinţi. Mai mult, pe lângă cei ce există în spaţiul actual există în literatură mulţi munţi imaginari, despre care se crede că au puteri numinoase, ca invizibilul Munte Analog din parabola lui Rene Daumal. „O, mintea, mintea are munţi", exclama Gerard Manley Hopkins, „înălţimi cu cascade primejdioase, adânci, de nimeni atinse"367. De ce atunci dintre toţi aceşti munţi, reali sau imaginari, ar trebui ca unul să fie ales ca Muntele Sfânt prin excelenţă? De ce, în titlul cărţii recente despre Muntele Athos, mitropolitul Nicolae al Mesogaiei îl descrie nu doar ca pe „un loc înalt" ci ca pe „cel mai înalt loc de pe pământ"?368. Ce face din Athos, dacă nu unic, totuşi cu siguranţă excepţional şi distinct?

Voi oferi patru tipuri distincte de răspunsuri la acestei întrebări; dar lista mea de răspunsuri nu are pretenţia de a fi exhaustivă.

Lumea ca Taină
Mai întâi, Athos nu este doar un munte cu oameni sfinţi, ci un munte sfânt în el însuşi. Inainte de a vorbi despre vocaţia monastică pe care o au persoanele umane care locuiesc pe el, am face bine să reflectăm asupra sacralitătii intrinsece a mediului material în care aceste persoane trăiesc. Punctul nostru de plecare trebuie aşadar să fie realitatea fizică a Sfântului Munte.

Toţi vizitatorii Athosului au fost cu siguranţă încântaţi de splendida frumuseţe naturală a Muntelui: de pietrele de pe ţărmul mării, de flori şi copaci, de abundenţa vieţii sălbatice şi mai presus de toate de largul contur triunghiular al piscului care domină extremitatea sudică a peninsulei atonite. După cum spuneau călugării în anii 1840 vizitatorului german Jakob Fallmerayer (pasajul este citat de Philip Sherrard):

Uitaţi de lume şi alăturaţi-vă nouă: cu noi veţi găsi fericirea. Priviţi refugiul de acolo cu zidurile sale frumoase, la sihăstria de pe munte, cum soarele vestic străluceşte în geamul ferestrei! Cât de fermecător se înalţă capela deasupra verdelui strălucitor al pădurii înfrunzite de castan, în mijlocul ramurilor de viţă de vie, a gardurilor de dafin, a valerianei şi mirtului! Cum se bulbuceşte apa, strălucitoare şi argintie, de sub pietre, cum murmură printre tufele de oleandru! Aici vei găsi brize uşoare şi cea mai mare din toate fericirile - libertatea şi pacea interioară. Căci liber nu e decât cel ce a depăşit lumea şi are locuinţa în laboratorul tuturor virtuţilor de pe Muntele Athos369.

Am şi eu în comun cu alţi pelerini amintiri speciale despre peisajul, flora şi fauna de pe Sfântul Munte. Imi amintesc, de exemplu, cum am întâlnit, pe platourile nord-vestice pustii ale Hilandarului, o familie de mistreţi, tată, mamă şi doi copii. Erau curtenitori şi prietenoşi. Cu alt prilej, am întâlnit, lângă schitul profetului Ilie, la acel moment aparţinând încă ruşilor - un linx sau pisică sălbatică, care a fost mai puţin prietenos, dar era după lăsatul soarelui şi i s-a părut fără îndoială că încălcăm obiceiurile atonite, care spun că niciun om nu trebuie să rătăcească în afara mănăstirilor după apus. Cum spune psalmul introductiv al Vecerniei: „Ieşi-va omul la lucrul său şi la lucrarea sa până seara", apoi vine întunericul „când vor ieşi toate fiarele pădurii" (Ps. 103,20-23).

Am reuşit să am o relaţie mai funcţională cu un şarpe, lung de trei metri, aproape de Hilandar. Când eram implicat acolo în traducerea Filocaliei şi îmi făceam plimbarea obişnuită de la miezul zilei, l-am găsit pe cărare, bucurându-se de razele soarelui. Când am bătut cu băţul în pământ de trei ori, m-a privit cu o privire fixă, dar nu a mişcat.

Apoi, ştiind că şerpii sunt cunoscători ai limbilor, m-am adresat lui în engleză: „Vrei să fii amabil şi să te muţi?" ceea ce a făcut imediat, dispărând într-o crăpătură dintr-un zid de piatră de lângă cărare. Imediat ce am trecut, am auzit un fâsâit în spatele meu, iar şarpele reieşea la soare. A doua zi, la aceeaşi oră, l-am văzut în acelaşi loc. De data aceasta nu am mai bătut cu băţul, ci doar i-am cerut să se dea la o parte, iar el s-a supus. în a treia zi, nici nu a mai trebuit să îi cer, pentru că s-a strecurat în zid de bunăvoie.

Nu am văzut niciodată lupi pe Muntele Athos, chiar dacă în trecut am observat ceea ce am crezut că sunt urme de lup în cărările nisipoase, nu departe de frontiera nordică a teritoriului monastic. Fără îndoială, mă urmăreau din arbuştii din apropiere. Prezenţa lupilor pe Munte, cel puţin din anii 1970, mi s-a părut mereu un semn de siguranţă.

Pentru că lupii sunt, în felul lor, şi ei sihastri, cărora le displac dezordinea şi întreruperile zgomotoase din partea oamenilor. Cât timp continuau să-şi facă culcuş în Athos, însemna că Muntele rămâne încă un loc al liniştii şi izolării. Dispariţia lor mă tulbură.

Dintre rezidenţii animali ai Muntelui, apreciez în special prezenţa broaştelor. Cântecul lor, în anumite anotimpuri ale anului, îl depăşeşte pe cel al oricărui protopsalt din mănăstiri, îmi amintesc cum stăteam pe un balcon într-una dintre sihăstriile din schitul Marii Sfinte Ana, aproape de apus, cu puţin înainte de Rusalii. Fiecare chilie a Sfintei Ana are propria grădină cu bazin şi fiecare bazin are synodia de broaşte. In acea seară, a început mai întâi să cânte un grup la câteva zeci de metri sub mine, apoi alt grup a început, la câteva zeci de metri deasupra. Nu după mult timp, zeci de alte grupuri de broaşte au preluat cântarea la stânga şi la dreapta, până când întregul deal a răsunat de vocile lor.

Era un moment magic. Atunci mi-am adus aminte de o veche anecdotă atonită, tipică simţului călugăresc al umorului, despre un bătrân care slujea Utrenia cu ucenicii lui. Deranjat de zgomotul broaştelor din apropiere, a ieşit din paraclis pentru a le mustra. „Broaştelor", a zis, „tocmai am terminat slujba Miezonopticii şi începem Utrenia. Nu doriţi să tăceţi până terminăm?". La care broaştele i-au răspuns: „Noi tocmai am terminat Utrenia şi începem Ceasul întâi; nu vreţi să tăceţi voi până ce terminăm noi?".

M-a deranjat mereu că Sfântul Grigore de Nyssa - dintre toţi Părinţii greci, cel de care m-am simţit cel mai atras - vorbeşte despre broaşte în termeni de dezaprobare370.
Pe lângă broaştele atonite, mai sunt şi multele păsări de pe Sfântul Munte. Un prieten, care are darul imitării cântecului păsărilor, se plimba odată prin pădurile Athosului în compania unui călugăr. Dorind să-şi arate talentul, prietenul meu a început să ciripească, iar păsările i-au răspuns pe loc. Călugărul nu a fost impresionat. „Vrei să încetezi?", a zis el. „Bine", a răspuns prietenul meu, „dar ce s-a întâmplat?". Călugărul a răspuns: „Tulburi ordinea naturală". Acest lucru ilustrează modul în care monahismul în cea mai bună formă a sa - din păcate nu întotdeauna în practică - arată respect faţă de integritatea creaţiei, pentru demnitatea cuvenită a păsărilor şi fiarelor.

Cât despre amintirile mele despre muntele însuşi, ele sunt asociate în primul rând cu cel de-al doilea urcuş al meu pe piscul de 2.000 de metri al Athosului, în anul 1971. Am urcat singur noaptea - era lună plină - şi am ajuns pe vârf la răsărit. Am ajuns pe vârf exact în acelaşi moment în care marele disc roşu al soarelui s-a ridicat dintre norii joşi de deasupra mării. După ce m-am uitat un timp la soarele de la răsărit, care se mişca rapid înspre cer, m-am întors şi m-am uitat înspre nord. In claritatea luminii de dimineaţă, am văzut întreaga peninsulă atonită răsfirându-se înaintea mea la mai mult de 1000 metri dedesubt, întinsă înspre teritoriul îndepărtat al Traciei. Era ca o hartă în relief, în care fiecare trăsătură se evidenţia cu o ascuţime uimitoare. Am putut distinge diferitele cărări pe care umblasem în zilele trecute, şi am putut chiar vedea locurile unde am luat-o în direcţia greşită. Apoi, cu spatele la soarele care răsărea, am privit înspre vest, deasupra mării. M-a întâmpinat o privelişte la care nu mă aşteptam şi pe care nu am să o uit vreodată. Am văzut umbra muntelui ca o uriaşă piramidă de întuneric, întinzându-se pe mai mulţi kilometri peste ape, micşorându-se vizibil în fiecare minut pe măsură ce soarele din spatele meu se ridica din ce în ce mai sus371. După ceva timp, învins de frigul pătrunzător, am început lungul coborâş. în timpul celor unsprezece ore cât au durat urcuşul şi coborâşul, nu am întâlnit pe nimeni.

Se poate obiecta că vorbele călugărilor, consemnate de către Fallmerayer, şi în egală măsură încântarea mea provocată de vederea panoramică a Athosului de pe vârful muntelui, nu sunt decât expresia sentimentelor estetice subiective şi „romantice". Este posibil, ar putea spune cineva, să fim mişcaţi emoţional de frumuseţea naturii - de răsăritul sau apusul soarelui - fără ca astfel de experienţă să aibă vreun anumit conţinut creştin şi, mai precis, fără ca aceasta să ne clarifice în vreau fel semnificaţia spirituală a monahismului atonit.

Obiecţia pierde din vedere un lucru esenţial. Este adevărat într-adevăr că un agnostic sau un ateu poate fi inspirat de frumuseţea naturii, fără a fi atras prin aceasta către vreo credinţă în Dumnezeu. Totuşi, pentru cineva care crede în Dumnezeu, astfel de întâlnire cu frumuseţea naturii are nu doar o semnificaţie sentimentală, ci şi una cu adevărat teologică. Frumuseţea transformă lumea într-o taină a prezenţei divine. Răspunzând slavei creaţiei, resimţim deodată prezenţa Creatorului. Reînnoindu-ne simţul miracolului, curăţindu-ne simţurile, vedem totul în Dumnezeu, şi pe Dumnezeu în toate. Nu e panteism, ci panenteism; distincţia dintre cele două e vitală372. Lumea materială din jurul nostru, fără a pierde nimic din „fiinţarea" sa caracteristică, devine în acelaşi timp transparentă, în ea şi prin ea discernem Infinitul şi Veşnicul. Căpătăm ceea ce William Blake a numit „îndoită vedere"373.

Văzută din această perspectivă, frumuseţea naturală a Athosului are o importanţă mai mult decât estetică. Ea ne permite să experimentăm Sfântul Munte ca ţinut de frontieră între cer şi pământ. Trebuie să gândim nu doar în termeni de istorie sacră, ci în mod egal şi de geografie sacră. Există pe acest glob anumite puncte în spaţiu care se comportă ca o lupă, care concentrează razele soarelui noetic şi ne mediază prezenţa lui Dumnezeu: locuri „subţiri" precum Ierusalim sau Sinai, Patmos sau Assisi, Walsingham sau Iona. Exact un astfel de loc este Sfântul Munte Athos. Adesea, dar nu întotdeauna, forţa spirituală a locului respectiv este întărită şi de frumuseţea sa naturală; este exact cazul Athosului. Astfel de frumuseţe naturală are o profundă valoare în sine, dar este mult mai semnificativ modul în care frumuseţea dezvăluie dincolo de ea Divinul.

Vizitând Athosul şi deschizându-ne inimile către frumuseţea vizibilă, înţelegem într-un mod nou cuvintele atribuite lui Iisus Hristos de către creştinii primelor veacuri, dar neconsemnate în Evangheliile canonice: „Tăiaţi lemnul în două şi acolo sunt; ridicaţi piatra şi acolo Mă găsiţi". După cum spunea despre Munte sihastrul rus din Karulia, părintele Nikon (+ 1963), „aici, orice piatră respiră rugăciuni"374. Un tânăr anglo-rus mi-a spus, pe când revenea din primul său pelerinaj, că, atunci când se plimba singur pe cărările Athosului, a fost, pentru prima dată în viaţă, conştient tot timpul de prezenţa lui Dumnezeu. Exact în acest fel se poate comporta mediul material al Athosului ca taină, transformând spaţiul fizic în spaţiu sacru.

Să nu uităm că atunci când a experimentat prezenţa divină pe Athos, tânărul meu prieten se plimba de unul singur pe tradiţionalele cărări. Putem simţi fără îndoială totuşi prezenţa Celui Veşnic chiar şi atunci când înconjurăm Muntele într-o barcă cu motor plină de fum de ţigară şi gaze de eşapament sau când ne grăbim din mănăstire în mănăstire într-un jeep plin de oameni. Dar atunci este mult mai greu. Pentru orice! potenţial vizitator al Athosului, sfatul meu este: nu luaţi cu voii mai mult de un rucsac, bocanci rezistenţi şi un toiag. Mergeţi pe jos. Călătoriţi singuri. Va trebui să înduraţi caracterul abrupt al traseului, ascuţimea pietrelor, căldura, transpiraţia sil oboseala. Dar veţi începe şi să înţelegeţi cuvintele Psalmistului: „Opriţi-vă şi ştiţi că Eu sunt Dumnezeu" (Ps. 45,10).

Philip Sherrard, într-un articol profetic, „Cărările Athosului", a atras corect atenţia asupra beneficiului unic pe care îl! ai când mergi pe vechile poteci pentru catâri care leagă fiecare mănăstire de vecinii săi375. După părerea sa, neglijarea continuă şi distrugerea acestor cărări, începând din anii 1960, au fost semne profetice ale unei deteriorări interioare şi spirituale. Din fericire, declinul a fost parţial evitat de programul reuşit de restaurare a cărărilor atonite, implementat în ultimii ani sub auspiciile Prietenilor Muntelui Athos. Această acţiune nu are doar un scop practic, de a ajuta oamenii să se mişte mai repede dintr-un loc într-altul, ci oferă în acelaşi timp oricărui vizitator posibilitatea de a descoperi sfinţenia interioară a Muntelui. Fie ca această lucrare să continue mult timp!

In 1973, am mers fără prea mare dificultate pe cărarea de creastă de la Hilandar la Căreia. Este o călătorie de 22 de kilometri care mi-a luat aproape cinci ore, dar fiecare moment a fost plin de daruri. In 1982, am încercat aceeaşi călătorie, dar după trei kilometri m-am întors, înfrânt de bariera de ţepi şi rugi. Am aflat de curând că prin eforturile echipei de lucru a Prietenilor Muntelui Athos, în 2010 cărarea de creastă a fost redeschisă. Mă tem că acum nu mai am puterea fizică să mai străbat acel drum, dar îl recomand cu căldură pelerinilor mai tineri şi mai agili.

Totuşi răspunsul la întrebarea noastră iniţială - ce face ca Sfântul Munte să fie excepţional? - nu este complet. Pentru că există şi alte locuri cu o frumuseţe naturală extraordinară - cum ar fi Cairngorms sau Pirineii, râurile Tweed sau Wye, Derwentwater sau Lacul Ohrid - care pot fi considerate taine ale prezenţei divine. Ce face ca Sfântul Munte să fie plasat deasupra acestora, conferindu-i o sfinţenie specială? Pentru a răspunde la această întrebare, este necesar să ne îndreptăm atenţia de la Muntele însuşi către călugării care locuiesc pe el.

Ortodoxia ecumenică
O a doua caracteristică distinctă a Sfântului Munte, pe lângă frumuseţea sa sacramentală, este universalitatea sa. Din a doua parte a secolului al X-lea - când în peninsulă s-au construit primele case chinovitice complet organizate în peninsulă - monahismul atonit a avut întotdeauna, fără întrerupere până în prezent, un caracter internaţional. Despre Sfântul Atanasie Atonitul, întemeietorul (c. 963) primei mănăstiri chinovitice de pe Muntele Athos, Marea Lavră, se spune că a adunat în mănăstirea sa numeroşi călugări „de diferite naţionalităţi, limbi, rase şi din diferite oraşe, nu doar dintre cei ce trăiau în împrejurimi, ci şi din regiuni îndepărtate, chiar de la Roma, Italia, Calabria, Amalfi, Iviria [Georgia], Armenia şi chiar de mai departe"376. Este uimitor că, dintre cele mai importante mănăstiri „conducătoare" - Lavra, Vatoped, Iviron şi Hilandar
- două sunt, sau au fost iniţial, negreceşti. Astfel, Iviron a fost întemeiată de sfinţii georgieni Ioan şi Eftimie prin 979-980 377, la numai şaptesprezece ani după inaugurarea Marii Lavre de către Sfântul Atanasie, deşi din păcate nu mai există niciun rezident georgian între zidurile Ivironului, în timp ce Hilandarul a fost reîntemeiat de către sârbii Sfântul Simeon (Ştefan) Nemanja şi fiul său Sfântul Sava, în 1198 378. Intr-adevăr, în secolul al XV-lea, în afară de Hilandar, încă cinci alte mănăstiri erau predominant sârbeşti 379. Există dovezi ale existenţei unei mănăstiri „a ruşilor" încă din 1016, iar prezenţa bulgară la Zografu este atestată cel puţin din secolul al XII-lea.

In acest fel, Athosul a fost de la început, şi rămâne şi astăzi, un centru spiritual al tuturor ortodocşilor (cu condiţia, desigur, să fie bărbaţi)380. Are cu adevărat un caracter ecumenic, în sensul că cuprinde în principiu întregul oikoumeni, adică pământul locuit. Deşi, potrivit Cartei Constituţionale aprobate de Sfânta Chinotită atonită în 1924 şi ratificată de către guvernul grec în 1926, Athos este „o parte autoguvernabilă a statului grec", acest lucru nu înseamnă că se limitează la persoane de origine grecească. în timp ce, după cum spune Carta, „Toate persoanele care duc o viaţă monahală acolo primese cetăţenie greacă fără alte formalităţi, atunci când sunt primite ca novici sau călugări"381, în acelaşi timp Athosul este într-adevăr panortodox, o casă nu doar pentru greci, ci şi pentru georgieni, sârbi, bulgari, ruşi şi români. Cu adevărat, cel puţin în ceea ce priveşte ortodoxia calcedoniană - pentru că nu există copţi, etiopieni sau armeni pe Munte - Athosul este un microunivers al Răsăritului creştin. Şi nu doar al Răsăritului creştin, pentru că între secolele al X-lea şi XIII-lea a existat şi un aşezământ latin pe Munte, „Sfânta Măria a amalfitanilor", unde călugării urmau regula sfântului Benedict382.

Totuşi, monahismul atonit, posedând în acest sens un caracter internaţional, nu este în sine unic. Departe de a inova, el reflectă din acest punct de vedere o tradiţie care a marcat mişcarea creştină monahală de la începutul său. Monahismul egiptean din secolul al IV-lea nu includea numai copţi şi greci, ci şi sirieni şi puţini occidentali. In lavra Sfântului Sava, din pustiul iudaic al secolului al Vl-lea, pe lângă cei ce vorbeau greacă se aflau şi armenii, care aveau un paraclis special, în care săvârşeau Sfânta Liturghie în limba lor; existau acolo atunci, sau mai târziu, georgieni şi sirieni, care recitau de asemenea Liturghia în propriile capele şi limbile lor, deşi întreaga comunitate se aduna în biserica principală pentru taina Euharistiei383. Pe Sinai, în secolul al Vl-lea şi în cele ce au urmat, existau greci, armeni şi georgieni, alături de vorbitori de siriacă şi arabă, toţi trăind împreună384.

Totuşi, dacă monahismul creştin răsăritean a fost foarte mult! timp internaţional, această dimensiune panortodoxă s-a dezvoltat şi păstrat la un nivel excepţional în Athos. Această universa-i litate etnică este cu siguranţă unul dintre motivele pentru care! este privit peste tot în lumea ortodoxă ca Sfântul Munte. Timp de! multe secole, diferitele popoare din Athos par a fi trăit unele lângă altele într-un mod destul de paşnic. Trebuie avut însă grijă săi nu rememorăm simţul mai acut al identităţii etnice dintr-o epocă anterioară, care a apărut doar în Balcani, atât în rândul grecilor, cât şi al slavilor, începând de la sfârşitul secolului al VIII-lea. După cum observă Dimitri Obolenski cu referire la Athos: „Antagonismele naţionale nu erau necunoscute; totuşi, sentimentul! solidarităţii, înrădăcinat într-o tradiţie comună a strădaniei ascetice şi a spiritualităţii, pare a fi fost mai important". In legătură cu aceasta, observă că bizantinii, „conştienţi de această legătură! supranaţională", se refereau la diferitele popoare de pe Athos nu ca „naţii" (ethni), ci ca „limbi" (glossai). Acest spirit cosmopolit de pe Sfântul Munte poate fi înţeles rapid, dacă se ţine seama de faptul cu Imperiul Bizantin era multietnic. Limba greacă era limba guvernului, a educaţiei şi a slujirii bisericeşti386, dar în interiorul imperiului existau şi sirieni, armeni şi mulţi slavi.

Această mentalitate supranaţională a continuat în timpi turcocraţiei, cel puţin până la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Creştinii vorbitori de limba greacă nu se percepeau pe sine ca „eleni" ci ca Romaioi, „romani", moştenitori nu atât ai Eladeil clasice, cât ai Imperiului Roman universal al lui August, Constanţin şi Justinian. Acei creştini din Imperiul Otoman, care foloseau vreun dialect al limbii slayone, al celei române387 sau al celei albaneze împărtăşeau de asemenea acest spirit „romaic", deşi într-o manieră mai puţin articulată. Paschalis Kitromilides remarcă faptul că perioada de până la 1800 a fost o „epocă marcată de absenţa disensiunilor naţionale din Balcani".

„Au existat desigur elemente ale diferenţierii etnice", continuă, „exprimate în primul rând în multitudinea limbilor locale balcanice. Ceea ce surprinde totuşi pentru era premodernă a fost uşurinţa cu care poporul trecea frontierele lingvistice". Societatea balcanică era „omogenizată cultural"; au existat „diferenţe sociale şi de clasă", dar acestea depăşesc „liniile de demarcaţie etnolingvistică"388. Această situaţie culturală generală din domeniile otomane a uşurat în mod natural coexistenţa armonioasă a diferitelor „limbi" pe Sfântul Munte.

Profesorul Kitromilides ilustrează existenţa acestui spirit cosmopolit din lumea otomană, mai ales în Athos, descriind cariera lui Constantin (Chesarie Dapontes (1713/1714-1784), călugăr al aşezământului atonit de la Xiropotamu. Dapontes este autorul unui lung poem narativ, care descrie peregrinarea timp de nouă ani prin Imperiul Otoman pentru a aduna bani pentru mănăstirea sa. Daponte erau un înfocat apărător al insulei native Skopelos, „patria de aur", cum o numea; dar în afară de această localitate anume nu avea niciun simţ al unei patrii naţionale. Privea „întregul spaţiu al Europei de sud-est ca întreg, nefragmentat de diferenţele politice sau naţionale"389. Ceea ce conta pentru el, pe când călătorea prin Imperiul Otoman, nu era în primul rând dacă locuitorii vorbeau greceşte albaneză, română sau vreun dialect slav, ci dacă erau creştini sau musulmani. Nu avea conceptul de „Grecia" ca entitate politică sau de „naţiune greacă", în sensul modern.

Conştiinţa unei „Comunităţi de naţiuni ortodoxe" supra-naţionale, moştenită de la Bizanţ şi păstrată în timpul turco-craţiei, a ajutat comunităţile monastice de pe Athos să păstreze un spirit panortodox. In secolul al XIX-lea însă, acest spirit a fost în mod regretabil înlocuit peste tot în Balcani cu un sentiment crescând al particularităţii naţionale distincte; acest lucru a avut un impact negativ asupra păcii şi unităţii Muntelui Athos. Incă din secolul al XVIII-lea, doi călugări din Hilandar, Iovan Rajici şi Paisie Hilandarski, au trezit în rândul sârbilor şi bulgarilor conştiinţa trecutului lor medieval: Iovan a pus accentul pe gloria Imperiului Sârb din secolul al XlV-lea, în timp ce, sub influenţa sa, Paisie a scris despre Primul şi Cel de-al Doilea Imperiu Bulgar390. In primii ani ai secolului al XlX-lea, a apărut o tendinţă similară în rândul grecilor, în Athos şi aiurea, pe măsură ce au dezvoltat o conştiinţă acută a faptului că îşi au rădăcinilor în clasica Eladă; acest simţământ al identităţii elenice a fost puternic potenţat de revolta greacă din 1821.

Chiar dacă toate acestea au produs un efect asupra călugărilor din Athos, motivul special care a condus la deteriorarea puternică a relaţiilor interetnice pe Sfântul Munte a fost creşterea dramatică a numărului de ruşi391. La începutul secolului XX ajunseseră să-i depăşească pe greci: astfel, în 1902, existau în Athos nu mai puţin de 3.496 de ruşi şi numai 3.276 de greci (mai erau şi 307 bulgari, 286 de români, 51 de georgieni şi 16 sârbi: un total de 7.432)392. Deşi grecii au păstrat controlul asupra a şaptesprezece dintre cele douăzeci de mănăstiri „conducătoare", se simţeau ameninţaţi de o „preluare" de către ruşi, ceea ce i-a făcut să reacţioneze ostil. O relatare vie a supărărilor care au apărut în acea perioadă între greci şi ruşi face Athelstan Riley, care crede că povestea are şi „o parte amuzantă". Insă umorul acesta lasă în gură un gust amar393.

Naţionalismul continuă şi azi să exercite o influenţă nocivă asupra Bisericii Ortodoxe din toată lumea. Dar cel puţin în ceea ce priveşte Athosul, suspiciunile interetnice există acum numai la o scară cu mult redusă. Rusia nu mai prezintă o ameninţare reală la adresa dominării greceşti în Sfântul Munte, într-adevăr, universalitatea panortodoxă a Athosului a fost reafirmată într-o manieră nouă în timpul vieţii noastre. In primele mele vizite în Athos, în calitate de laic ortodox, în 1961 şi 1962, nu am întâlnit convertiţi occidentali în niciuna dintre mănăstiri. Deşi la vremea aceea mă gândeam deja serios să devin călugăr, niciodată nu mi-a trecut prin cap să fac asta pe Sfântul Munte, nici nu mi-a sugerat vreunul dintre călugări o astfel de posibilitate. Dar începând din anii 1970, în vizita mea pe Athos am început să întâlnesc convertiţi occidentali oriunde am mers - francezi, germani, elveţieni, englezi, americani şi chiar un peruvian -, iar în zilele noastre nu există aproape nicio mănăstire grecească care să nu aibă occidentali care să fi adoptat credinţa ortodoxă în calitate de adulţi.

In cazul meu ar fi existat cu siguranţă un obstacol. Oricărui convertit care doreşte să depună voturi monahale în Athos i se cere să fi fost primit în Ortodoxie prin botez. Cum eu fusesem admis în Biserică prin „iconomie" prin taina mirungerii, ar fi trebuit să fiu rebotezat. Chiar şi aşa, acest lucru nu m-a împiedicat să primesc invitaţii, de câte ori am vizitat Athosul, de a sluji Sfânta Liturghie. Recent, după ce slujisem într-una dintre mănăstirile greceşti, stareţul - un om de o mare bunătate personală - a sugerat că mi-aş putea dori să mă aşez acolo la bătrâneţe. Mă întrebam dacă ar trebui să fiu rebotezat în veşmintele mele episcopale, dar m-am abţinut să pun întrebarea cu voce tare.

Deschis cum este nu numai către naţiunile ortodoxe tradiţionale, dar şi către Occident, Athosul este într-adevăr un microu| nivers al lumii ortodoxe, o diversitate panortodoxă în unitate.

KALLISTOS WARE
Fragment din cartea Muntele Athos, microcosmos al Rasaritului crestin; Editura Renasterea

Cumpara cartea "Muntele Athos, microcosmos al Rasaritului crestin"

Note:
367 Din poemul „No worst, there is none": Poems of Gerard Manley Hopkins, ediţia a treia de W.H. Gardner, Londra, 1948, p. 107. Robert Macfarlane a folosit cuvintele lui Hopkins pentru titlul cărţii sale Mountains ofthe Mind:A History of Fascination, Londra, 2003.
368 Metropolitan Nikolaos (Hatzinikolaou) of Mesogaia, Mount Athos: The Highest Place on Earth, traducere de Caroline Makropoulos, Atena, 2007. Originalul grecesc a apărut în 2000 (Atena).
369 Philip Sherrard, Athos the Mountain of Silence, Londra, 1960
Despre Fallmerayer şi Sfântul Munte, vezi Veronica della Dora, Imagining Mount Athos: Visions of a Holy Place from Homer to World War II, Charlot-tesville/Londra, 2011, pp. 192-193.
370 Viaţa Iui Moise 2, 68: „broaşte urâte şi gălăgioase, care săltau de colo până colo, nu doar scârboase vederii, dar şi cu o piele urât mirositoare". Grigore se gândea aici la plăgile Egiptului (leş. 8,2).
371 Despre umbra Athosului [seara, nu dimineaţa), vezi Apollonius Rhodius 1,601-606, apud della Dora, Imagining MountAthos, p. 20.
372 Pentru un portret al părintelui Nikon, vezi Graham Speake, Mount Athos: Renewal in Paradise, New Haven/Londra, 2002, p. 228,
373 Scrisoare către Thomas Butts (22 noiembrie 1802), în Geoffrey Key-nes (ed.), Poetry and Prose of William Blake, Londra, 1948, p. 860.
374 Pentru un portret al părintelui Nikon, vezi Graham Speake, Mount Athos: Renewal in Paradise, New Haven/Londra, 2002, p. 228.
375 „The Paths of Athos", Eastern Churches Review, 9,1-2,1977,100-107. Cele mai importante părţi ale articolului sunt incluse în a doua ediţie a cărţii lui Sherrard, Athos the Mountain ofSilence (vezi nota 3), care a apărut sub un titlu puţin diferit: Athos the Holy Mountain, Londra, 1982; vezi pp. 48-53.
376 First Life ofAthanasios theAthonite 158, ed. J. Noret, pp. 74-75.
377 Tamara Grdzelidze (tr.), Georgian Monks on Mount Athos. Two Eleven Century Lives of the Hegoumenoi oflviron, Londra, 2009, pp. 53-94. Pentru ( descriere din secolul al XVIII-lea a Athosului de către un arhiepiscop georfl gian, vezi Mzia Ebanoidze şi John Wilkinson, Pilgrimage in Mount Athos Constantinople and Jerusalem 1755-1759: Timothy Gabashvili, Georgiai] Studies on the Holy Land, voi. I, Caucasus World Series, Richmond, 2001.
378 Pentru un portret interesant al Hilandarului, cu unele referiri la istol ria sa timpurie, vezi Sydney Loch.Athos: The Holy Mountain, Londra, 1957J pp. 27-45.
379 Speake, Mount Athos, p. 81.
380 Despre excluderea femeilor de pe Sfântul Munte, vezi Alice-Mary Tal j bot, „Women and Mt Athos", în Anthony Bryer şi Mary Cunningham (ed.)i Mount Athos and Byzantine Monasticism, lucrări de la cel de-al douăzeci şi optulea Simpozion de primăvară de Studii Bizantine, Birmingham, marti 1994, Aldershot, 1996, pp. 67-79.
381 Vezi articolul 5 al Constituţiei din 1975, apud în Speake, Mount Athos, p. 162.
382 Vezi Dom Leo Bonsall, OSB, „The Benedictine Monastery of St Mary on Mount Athos", Eastern Churches Review, 2:3, 1969, 262-267; Marcus Plested, supra, pp. 97-106 şi idem, „Athos and the West: Benedictines, Cru-saders, and Philosophers", în Graham Speake (ed.), Friends of Mount Athos: Annual Report 2007, publicat în 2008, pp. 43-54.
383 Cyril of Scythopolis, Life ofSabas, 20; cf. John Binns, Ascetics andAmbassadors of Christ The Monasteries ofPalestine, 314-631, Oxford, 1994, p. 171.
384 Derwas Chitty, The Deşerta City, Oxford, 1966, p. 170.
385 Dimitri Obolensky, Six Byzantine Portraits, Oxford, 1988, p. 120.
386 Traducerile slavone ale textele liturgice făcute de Chiril şi Metodie şi de ucenicii lor erau folosite doar în afara frontierelor Imperiului Bizantin, nu în interiorul său.
387 în original, Vlach. Referirea este mai curând la dialectele vorbite la sud de Dunăre de către tracii romanizaţi, care sunt considerate acum dia lecte ale limbii române. Imprecizia se datorează precarei cunoaşteri a realităţilor româneşti (n. trad.).
388 Paschalis Kitromilides, „«Balkan Mentality»: History, Legend, Imagination", Nations and Naţionalism, 2,1996,170-171,181; retipărit în Paschalis Kitromilides, An Orthodox Commonwealth: Symbolic Legacies and Cultural Encounters in Southeastern Europe, Seria adnotată de studii culese CS 891, Aldershot, 2007, articol 1.
389 Paschalis Kitromilides, „Balkan Mentality", p. 176. Despre Dapontes, vezi şi R.M. Dawkins, The Monks of Athos, Londra, 1936, pp. 65-73.
390 Despre Rajici, vezi Paschalis Kitromilides, „The Enlightenment East and West: A Comparative Perspective on the Ideological Origin of the Balkan Political Traditions", Canadian Review ofStudies in Naţionalism, 10:1, Charlottetown, PEI, 1983, 58; retipărit în Paschalis M. Kitromilides, Enlightenment, Naţionalism, Orthodoxy: Studies in the Culture and Politica Thought of' South-Eastern Europe, Seria adnotată de studii culese CS 453, Aldershot, 1994, articolul 1. Despre Paisie, vezi Paschalis M. Kitromilides, „Athos and the Enlightenment", în Bryer şi Cunningham (ed.), Mount Athos and Byzantine Monastidsm, p. 271; retip. în Kitromilides, An Orthodox Commonwealth, articolul al Vll-lea.
391 Povestea e bine relatată în Nicholas Fennell, The Russians on Athos, Oxford/Berna, 2001, capitolele 2-5.
392 Preiau aceste date din Gerasimos Smyrnakis, To Aghion Oros, Atena, 1903, p. 707. Pentru statisticile atonite din secolul XX, vezi Speake, Mount Athos, pp. 169,174; Rene Gothoni, Paradise within Reach: Monastidsm and Pilgrimage on Mt Athos, Helsinki, 1993, pp. 30-32.
393 Athelstan Riley, Athos or the Muuntain of the Monks, Londra, 1887, pp. 241-250.

13 Octombrie 2016

Vizualizari: 362

Voteaza:

Sfantul Munte: universalitate si unicitate 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE