Sfantul Paisie Aghioritul

Sfantul Paisie Aghioritul Mareste imaginea.

Pe 13 ianuarie (2015), Patriarhia Ecumenică a hotărât în unanimitate așezarea în rândul Sfinților Bisericii a Părintelui Paisie Aghioritul. Expresia așezare în rândul Sfinților (gr. ἁγιοκατάταξη) este termenul corect care se folosește în asemenea situații, întrucât poporul binecredincios recunoaște și acceptă pe cineva ca sfânt având drept criterii credința ortodoxă, viața ortodoxă, minunile și semnele pe care acela le săvârșea în vremea vieții sale, dar și după adormirea sa – și care sunt roade ale îndumnezeirii lui celei după har – și, ca o urmare firească, Patriarhia Ecumenică îl așează în rândul Sfinților Bisericii.

Sfântul Paisie a fost o personalitate surprinzătoare, era recunoscut ca mare nevoitor și Părinte duhovnicesc de către toți ortodocșii, ca unul ce era deopotrivă cu marii nevoitori și Părinți duhovnicești din vechime; de aceea și alergau la el ortodocși din toate neamurile și cu sutele și miile îl cercetau atât în Sfântul Munte, cât și la Sfânta Mănăstire a Sfântului Ioan Teologul din Sourotí, pentru a-i primi binecuvântarea și a asculta învățătura și sfatul său, dar și pentru a primi răspunsuri la problemele care îi frământau.

Este uimitor că mai toți creștinii din Grecia, mai ales cei din Macedonia și Thráki, au de spus un cuvânt pe care l-au auzit ei înșiși de pe buzele lui. Înrâurirea lui era mare asupra tuturor neamurilor, dar și asupra Sfântului Munte, pentru că aproape toți care aveau dorința de a deveni monahi îl vizitau spre a primi binecuvântarea sa și a-i asculta înțeleptele povețe. În afară de monahi, îl vizitau teologi, profesori universitari, politicieni, clerici, episcopi, mitropoliți, arhiepiscopi și patriarhi, ca să audă cuvânt de pe buzele lui. În cazul lui, cred eu, păstrând proporțiile, a renăscut chipul Sfântului Antonie cel Mare.

În acest text, voi consemna câteva gânduri ale mele asupra acestei mari și uimitoare personalități a epocii noastre.

Propunerea mea de așezare în rândul Sfinților a Părintelui Paisie
S-a răspândit în presa electronică și scrisă vestea că în urma cu mai mulți ani am adresat Patriarhiei Ecumenice propunerea de așezare în rândul Sfinților a Părintelui Paisie, despre care mulți m-au întrebat și, firește, le-am confirmat acest lucru.

Într-adevăr, atunci când, în anul 2004, s-a editat cartea Viața Starețului Paisie Aghioritul, am citit-o și am fost foarte entuziasmat, pentru că îl cunoscusem personal pe Stareț și de aceea mi-am spus: ”Este oare cu putință ca Gheronda Paisie să nu fie Sfânt?”. Aveam o încredințare personală despre sfințenia Părintelui Paisie în urma numeroaselor întâlniri cu el, dar mă impresionaseră și discuțiile lui cu monahiile Sfintei Mănăstiri a Sfântului Ioan Theologul din Sourotí, pe care le-a publicat sfânta mănăstire. Atunci am scris un text de vreo douăsprezece pagini într-o limbă arhaică și bisericească, propunând Patriarhiei Ecumenice trecerea lui în rândul Sfinților, și am trimis-o Patriarhiei prin mijlocirea Sfântului Sinod al Bisericii Greciei. Socotesc că textul scrisorii este o biografie duhovnicească a Cuviosului Paisie, exprimată printr-un cuvânt teologic și patristic.

Dacă citește cineva acest text, va constata că nu era o simplă propunere formală, nu m-am folosit pur și simplu de diferite fapte care adevereau sfințenia lui, nu am consemnat anumite semne minunate care s-au săvârșit prin rugăciunea sa, nici nu mă refeream la slujbele care s-au scris și la anumite icoane care au fost zugrăvite spre cinstirea lui. Am încercat mai ales să adeveresc că existența și viețuirea a Părintelui Paisie era una teologică, că era cu adevărat un teolog empiric, un mare Sfânt al Bisericii noastre, deși nu studiase teologia în vreo instituție de învățământ superior.

Era un Proroc în sensul ortodox strict al cuvântului, pentru că Prorocii au fost și sunt adevărații teologi în Biserică. Mai mult încă, era un Apostol, pentru că Apostolii nu erau unii care studiaseră teologia la vreo facultate de teologie a vremii lor, ci erau adevărații teologi în Biserică, pentru că ajunseseră la înălțimea Cincizecimii. De altfel, Sfântul Grigorie Teologul scrie pe bună dreptate că sfinții teologhisesc ”în chipul Apostolilor, iar nu al lui Aristotel” (Omilia 23:12), adică teologhisesc pe baza experienței Cincizecimii, așa cum făceau Apostolii, care, deși niște pescari fără carte, erau de Dumnezeu văzători și nu teologhiseau pe baza filosofiei aristotelice, ci din perspectiva dumnezeieștii vederi. Și Părintele Paisie era Proroc și Apostol, adică un teolog adevărat.

Aceasta am încercat să consemnez în textul pe care l-am trimis Patriarhiei Ecumenice, folosind diferite citate atât din Sfânta Scriptură, cât și din Sfinții Părinți. De fapt, nu am făcut altceva decât să consemnez criteriile care vădesc și arată pe cineva ca Sfânt al Bisericii. Pentru că, după cum știm, Sfinții nu sunt pur și simplu niște oameni buni și virtuoși, nici unii care ne impresionează, știut fiind că mulți sunt cei care au asemenea calități exterioare, ci Sfinții sunt aceia care s-au făcut locașuri ale Duhului Sfânt – și despre unii ca aceștia vorbește Hristos –, așa încât întreaga lor existență este de Dumnezeu cuvântătoare, este teologică, cuvântul lor, tăcerea lor, scrierile lor, toate răspândesc bunamireasmă a sfințeniei. În tot ce ține de Biserică trebuie să vedem teologia, și nu o teologie raționalistă, sentimentalistă și moralizatoare, ci teologia empirică, acea teologie adeverită prin multe semne.

Poporul vede și prețuiește acest lucru. Când vorbesc despre popor nu mă refer la oameni în general, ci cu deosebire la aceia care au simțuri duhovnicești și lucrare a minții în inimă, așa încât să fie în măsură să sesizeze această existență de Dumnezeu cuvântătoare la un om anume. Poporul trebuie să aibă criterii teologice, care își au obârșia în experiență, pentru a recunoaște pe cineva ca sfânt. Din nefericire, nu toți au asemenea criterii teologice, dar vorbesc dintr-un anume interes sau după propria lor gândire. Se întâmplă ceea ce se întâmplă cu un cablu pe care punem mâna, fără să simțim nimic, și pe acest cablu, de pildă, se poate așeza o pasăre fără să pățească nimic, deși prin interiorul lui trece curent de înaltă tensiune. La fel și noi, de multe ori văzând un sfânt nu înțelegem ce se petrece înlăuntrul lui, nu putem simți lucrarea-energia de înaltă tensiune a Duhului Sfânt, a curentului vieții veșnice care trece prin el.

Acest lucru se petrecea și cu Sfântul Paisie. Prin lăuntrul lui trecea un curent al vieții veșnice. Și mulți oameni care mergeau să îl întâlnească, erau entuziasmați de povețele pe li le dădea și de cuvintele lui, dar, din nefericire, nu pricepeau multe din viața lăuntrică pe care o trăia, nu aveau sensibilitate duhovnicească și nici criteriile de a sesiza acest curent al vieții veșnice care trecea prin ființa lui, nici lumina duhovnicească care ieșea din el, din ochii și din cuvintele lui.

Cu harul lui Dumnezeu, în propunerea pe care am adresat-o Patriarhiei Ecumenice am încercat să pun în lumină atmosfera teologică lăuntrică care îl stăpânea, spre a fi o propunere adevărată și teologică și care să cuprindă toate premisele ortodoxe de așezare a cuiva în rândul Sfinților Bisericii, anume de a fi un om îndumnezeit.

Sfântul paisie Aghioritul împreună cu Patriarhul Ecumenic Bartholomeu (la Karyes, Sfântul Munte, 1992)
La scurt timp de la trimiterea scrisorii, am primit răspuns din partea Patriarhului Ecumenic, Bartolomeu – între timp propusesem printr-o altă scrisoare și așezarea în rândul Sfinților a Părintelui Porfirie Kavsokalivitul și a Părintelui Sofronie de la Essex, Theologul și Isihastul. Patriarhul Ecumenic mi-a confirmat că a primit ”scrisorile cu propunerile”, a fericit ”simțirea mea iubitoare de Sfinți”, mă înștiința că îi socotește la rândul lui potențiale chipuri de Sfinți, și întrucât și Preafericirea-Sa îi cunoscuse personal ar considera ”ca momente de apogeu” ”ale slujirii sale de patriarh” ”și ca pe cea mai specială bunăvoință a Domnului” față de el ”săvârșirea în zilele lui a mult doritei hotărâri oficiale a Bisericii de recunoaștere a sfințeniei acestora”. În același timp, mă felicita pentru scrisorile de propunere și îmi ura ca în slujirea mea pastorală ”în toată petrecerea vieții să mă însoțească binecuvântarea părintească a Părinților a căror așezare în rândul Sfinților am propus-o”.

Așezarea în rândul Sfinților a Părintelui Porfirie a avut loc după nouă ani (2013) de la propunerea mea, iar a Părintelui Paisie după unsprezece ani (2015). Desigur, și Patriarhul Ecumenic a dorit să aibă loc aceste canonizări, la fel ca și colaboratorii săi, iar acest lucru s-a vădit prin hotărârea unanimă a Sinodului Patriarhiei Ecumenice.
Socotesc că este o mare binecuvântare de la Dumnezeu faptul că l-am cunoscut pe Părintele Paisie și am avut o strânsă legătură duhovnicească cu el. Totdeauna mă apropiam de el cu teamă și evlavie și ascultam cu luare aminte cele ce îmi spunea.

Mai întâi am aflat despre el de la diferiți oameni care povesteau tot felul de întâmplări de pe vremea de când era mirean și monah începător. Eu m-am născut și am crescut la Ioánnina, în timp ce el a crescut în Kónitsa, situată undeva în apropiere, și încă de copil auzisem foarte multe despre el.

Când, mai târziu, în Kónitsa a devenit mitropolit Părintele meu duhovnicesc, Mitropolitul Dryinoúpolei, Pogonianei și Kónitsei, kir Sevastianós, care înainte de a deveni mitropolit fusese predicator în Ioánnina, mă duceam adeseori în Kónitsa ca să îl întâlnesc. Acolo l-am cunoscut pe fratele Părintelui Paisie (Părintele Paisie plecase de la Sfânta Mănăstire Stomíou și se dusese în Sinai, după care s-a întors în Sfântul Munte), Luca Eznepídis, un om foarte evlavios, și discutam cu el despre Părintele Paisie.
Mai târziu am cunoscut la Ioánnina o femeie foarte credincioasă, pe Caterina Patéra, care se trăgea din Kónitsa și pe care Părintele Paisie o iubea foarte mult și o vreme locuise în casa ei. Aceasta era prietenă cu mama mea și venea acasă la noi să mă vadă și să discutăm anumite subiecte duhovnicești, mai ales după ce eu devenisem cleric. Și îmi amintesc că îmi vorbea cu multă dragoste despre Părintele Paisie și mă întreba despre el, căci eu începusem să merg în Sfântul Munte și să îl vizitez.
Însă, de la începuturile slujirii mele ca preot, adică de la începuturile deceniului ‘70, am avut o strânsă legătură duhovnicească cu Părintele Paisie care se nevoia în Sfântul Munte. Prima oară m-am întâlnit cu Părintele Paisie în 1973, care pe atunci se nevoia la Coliba Cinstitei Cruci, aproape de Mănăstirea Stavronikita, și începând de atunci mă întâlneam adesea cu el. Cuvântul lui mi-a fost de folos de foarte multe ori în viață. Starețul Paisie era una dintre cele mai însemnate personalități și dintre cei mai însemnați nevoitori ai Sfântului Munte, care au jucat un rol foarte însemnat în viața mea.

De multe m-am învrednicit să merg pe jos alături de el, o dată chiar am mers împreună patru ore, de la Simonopetras până la coliba lui din Panagoúda, la Schitul Mănăstirii Cutlumuș, aproape de Caries. Altă dată am mers pe jos de la Coliba Cinstitei Cruci până la Mănăstirea Stavronikita. De multe ori am discutat cu el pe teme duhovnicești, am privegheat la Mănăstirea Stavronikita. O dată am înnoptat în coliba lui și ne-am rugat toată noaptea cu komboskini fiecare în altă chilie.

De fiecare dată când îl abordam căutam mai ales să învăț despre starea lăuntrică a vieții duhovnicești, despre ”motorașul” inimii, după cum îl numea, din care iese Rugăciunea minții în inimă. Era o perioadă a vieții mele când aveam ca țel mai ales să învăț despre Rugăciunea lui Iisus, iar când mergeam în Sfântul Munte întrebam despre Rugăciunea minții pe orice monah îmi ieșea în cale. Într-o asemenea stare fiind, l-am cunoscut pe Starețul Paisie și mi-a împărtășit lucruri minunate – din propria lui experiență – despre Rugăciunea minții și mai ales despre distincția dintre minte (νοῦς) și rațiune (λογική) și despre punerea în lucrare a inimii, ca să se roage neîncetat lui Dumnezeu.

Mai mult chiar, oricâte greutăți întâmpinam în slujirea mea preoțească, mai ales în clipe foarte critice ale vieții mele, le discutam cu el și totdeauna îmi dădea sfaturi prețioase. Îi scriam și scrisori, însă niciodată nu mi-a răspuns, dar totdeauna înțelegeam lucrarea rugăciunii lui de foc și vedeam cum se rezolvă de la sine problemele cu care mă confruntam. Am convingerea că o asemenea rugăciune tainică a lui m-a făcut să părăsesc Mitropolia Edesei și să mă angajez ca predicator în Sfânta Arhiepiscopie a Atenei. Într-un alt moment greu al vieții mele s-a purtat cu mine cu multă dragoste și mi-a dat multe pilde din viața lui de nevoință și mi-a vorbit despre felul cum s-a confruntat el cu probleme asemănătoare.

Astfel, după atâția ani, mă mișcă foarte adânc gândul la Starețul Paisie. Este o persoană care îmi dă viață, nădejde, este una din cele mai frumoase memorii ale vieții mele.

Întâlnirea cu el, ca și întâlnirea cu alți câțiva Părinți duhovnicești, mi-a dăruit pâine ortodoxă care îmi sătura foamea duhovnicească. Câteva întâmplări din relația noastră au fost publicate în diferite cărți ale mele.

Are o mare însemnătate faptul că încă de când l-am cunoscut, nu numai acum de când a fost așezat în rândul Sfinților Bisericii, vorbeam despre el în predicile mele și pomeneam diferite cuvinte ale lui de Dumnezeu insuflate și, invocam adesea ajutorul lui și ceream rugăciunile și mijlocirile lui pentru mine și pentru fiii mei duhovnicești.

Trei însușiri teologice ale Cuviosului Paisie
Nu este cu putință ca într-un text atât scurt să fie consemnate toate însușirile teologice care defineau personalitatea lui sfințită. Îndeobște pot să spun că Cuviosul Paisie era un om îndumnezeit, adică se afla pe calea către îndumnezeirea după har, trăind în Biserică prin Sfintele Taine și nevoință.

Îmi voi concentra atenția asupra a trei dintre harismele lui duhovnicești, dincolo de calitățile firești printre care se numărau inteligența și claritatea gândirii.
Prima însușire era dorul puternic, marea insuflare și dragostea lui de Dumnezeu, avântul temerar care se vădea în incredibila nevoință pe care o făcea și în rugăciunea înflăcărată către Dumnezeu. Toate acestea le vezi la marii nevoitori.

Când îl întâlneam, aveam încredințarea că vedeam unul dintre marii pustnici nevoitori din veacul al IV-lea, mi se părea, altfel spus, că mă întorceam în urmă cu șaptesprezece veacuri și vedeam un mare nevoitor capadocian, un ascet din Patericul Palestinei, din Thebaida Egiptului, din pustiul Sinaiului. Moștenise toată tradiția și viața pustniciei și a nevoinței din vechime. Și pentru că avea o atât de mare dragoste și un dor atât de puternic după Dumnezeu, inima lui era ca un mare vulcan din care ieșea lavă duhovnicească – neîncetata rugăciune de foc.

Fiind în această stare a crescut duhovnicește, s-a copt cu vârsta duhovnicească, a ajuns la mari măsuri ale vieții duhovnicești și de aceea Îl vedea în Lumină pe Hristos, pe Maica Domnului, pe îngeri și pe Sfinți, era în strânsă comuniune cu Biserica cea cerească și părtaș Dumnezeieștii Liturghii cerești.

Odată l-am întrebat: ”Gheronda, știu că scrierile [Bisericii] noastre spun că fiecare om are îngerul lui păzitor. Dumneavoastră cum simțiți asta, există îngeri păzitori pentru fiecare om?”. Iar el, cu o simplitate de copil, mi-a răspuns: ”Eu de mult ori îl văd pe îngerul meu păzitor lângă mine și îl îmbrățișez!”. Atât de duhovnicească era comuniunea lui cu întreaga Biserică cerească și atât de simplu modul în care se purta și trăia.

Astfel, marele lui dor după Dumnezeu și după unirea cu El l-a făcut să se maturizeze duhovnicește și să devină un teolog foarte adânc, pentru că teolog nu este acela care deține niște cunoștințe istorice și cerebrale, unul care a absolvit o facultate de teologie, ci acela care Îl vede pe Dumnezeu și, în consecință, este de Dumnezeu văzător.
A doua însușire a sa, rod al celei dintâi, este că, fiind maturizat duhovnicește și atingând mari înălțimi ale vieții duhovnicești, a și ajuns ca un copilaș în curăția inimii și în toate manifestările sale. O lege a vieții duhovnicești spune că, cu cât mai mult se maturizează cineva duhovnicește, cu cât crește în vârsta duhovnicească, ”la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4:13), cu atât se face precum un copilaș, nu la minte, ci la inimă. Hristos a spus: ”De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Matei 18:3).

Va trebui să tâlcuesc ce anume înțeleg când spun că s-a făcut precum un copilaș. Înțeleg că a dobândit o inimă foarte curată precum a unui copilaș, sufletul lui era atotluminos, fiind prealuminat de Lumina lui Dumnezeu, a devenit un înger pământesc. Când te apropiai de el, îi vedeai această curăție în ochi, în cuvintele pe care le rostea, în dragostea curată și lipsită de viclenie care se revărsa dintr-o suflet plin de lumină. Oamenii lui Dumnezeu trăiesc într-o prealuminoasă strălucire a soarelui, așa cum spunea el însuși despre Sfinți. Știm ce înseamnă în toiul iernii să răsară soarele și cât de frumos e pământul, atunci când după o ploaie torențială iese soarele și când atmosfera curată stăpânește peste toată făptura. Așa era sufletul Starețului Paisie, era precum lumina soarelui, un suflet frumos și atotluminos.

Acest lucru se exprima și în simplitatea care îl definea. A dobândit sfânta simplitate, care nu înseamnă să te comporți cu simplitate, ci înseamnă unificarea întregii existențe a omului. Dumnezeu este simplu și omul care se unește cu Dumnezeu se unifică interior, nu are patimi, pentru că toate puterile sufletului se unesc și se îndreaptă către Dumnezeu și trăiește această sfântă simplitate. Așadar, omul îndumnezeit devine simplu și acest lucru se exprimă prin gândurile (λογισμοί) simple, prin smerenia cea mai adâncă, prin curăția lăuntrică, prin dragostea plină de noblețe.

Prin urmare, Gheronda Paisie, ca unul ce era matur duhovnicește, a ajuns până în Rai și trăia stări cerești, trăia de acum ceea ce numim viață eshatologică. Întrucât eshatonul nu este doar viața de după a Doua Venire a lui Hristos, ci și ceea ce trăiește Sfântul din viața aceasta, când Îl vede pe Hristos în slava Sa. Hristos este eshatonul și prin întruparea Sa a intrat în istorie și în lume, și celor ce se unesc cu El le-a dat posibilitatea de a trăi eshatonul din această viață.

Cea de-a treia însușire, urmare și continuare a celor două precedente, este că Părintele Paisie a devenit un pol firesc de atracție pentru oameni, a devenit un magnet duhovnicesc care îi atrăgea pe oameni lângă el; în fapt îi atrăgea harul lui Dumnezeu care se sălășluia îmbelșugat înlăuntrul lui.

În fiecare zi sute de oameni îl vizitau la smerita lui colibă și pentru fiecare om spunea ceea ce avea nevoie acela, pentru că dobândise o mare înțelepciune duhovnicească, iar mintea îi era străvăzătoare. Astfel, pătrundea liber înlăuntrul omului, cu dragoste și pe nesimțite, vedea adâncul ființei aceluia, nevoile pe care le avea, și ajuta pe fiecare în modul lui propriu și prin cuvântul lui, prin seriozitatea și umorul lui fin, prin asprime și dulceață, prin mustrare și dragoste plină de căldură, așa cum am văzut eu însumi toate aceste căi prin care lucra. Pentru fiecare avea un medicament aparte.

Dat fiind că avea capacitatea să vadă problemele lăuntrice ale oamenilor, să vadă cea mai adâncă problemă a lor, dădea apoi un diagnostic corect și apoi, ca un medic chirurg, scotea gândul cel rău care pătrunsese înăuntrul omului și îi provoca o rană lăuntrică, și în felul acesta îl tămăduia pe bolnav. Era un mare Părinte duhovnicesc care lucra precum un televizor duhovnicesc ce făcea o diagnosticare corectă și, ca unul ce era doctor bun, îi tămăduia pe oameni.

Una dintre învățăturile lui de bază era că un gând bun echivalează cât o întreagă priveghere. Cu alte cuvinte, poate cineva să ia parte la o priveghere de toată noaptea, să se bucure de cântări și psalmodii, dar având întru sine gânduri rele, să nu se folosească. Și un altul să nu meargă la priveghere, dar pentru că are gânduri curate sau pentru că pune întru sine un gând bun, poate să se tămăduiască. Așadar, acest gând bun valorează cât o priveghere aghiorită. Asta nu înseamnă că desconsidera privegherile, știut fiind că el însuși priveghea aproape în fiecare noapte, ci arată marea însemnătate pe care o dădea gândului bun în viața lăuntrică a omului.
Acest cuvânt al lui Gheronda Paisie este unul provenit din experiență și, aș spune, este un cuvânt al nădejdii, un cuvânt al vieții. Pentru că în felul acesta putem cu toții să trăim viața duhovnicească oriunde am viețui.

Prin aceste trei însușiri teologice – anume, văzător de Dumnezeu cu avânt și dor după Dumnezeu, copil în ale curăției și simplității inimii și pol de atracție pentru oameni – Gheronda Paisie era un aristocrat în ale duhovniciei, și de aceea vorbea despre noblețea duhovnicească și ne îndemna să dobândim și noi această noblețe duhovnicească. În definitiv, nobil este acela care iubește în mod liber și, pentru că a dobândit toată această curăție lăuntrică, iubește fără să se teamă de ceva anume; astfel îi atrage pe oameni la sine, îi odihnește duhovnicește și le pune și lor în lucrare noblețea sufletească.

În ceata Cuvioșilor nevoitori
Mai sus am scris că Cuviosul Paisie a fost un mare nevoitor contemporan, asemenea celor din secolul al IV-lea, care s-a arătat în veacul nostru; este un mare avvă al Patericului, al Lavsaiconului, al Filocaliei, cu alte cuvinte făcea parte din ceata marilor nevoitori corifei care au intrat în istoria Bisericii.

Desigur, în epoca noastră au existat mulți alți nevoitori în Sfântul Munte și în alte părți, precum Gheron Iosíf Isihastul, Spileotul, Părintele Efrem Katunakiotul, cu care am avut de asemenea o strânsă legătură, Părintele Efrem Filotheitul, care acum se află în America și face o mare lucrare duhovnicească, și mulți alți părinți duhovnicești și mari nevoitori, după cum au existat și episcopi minunați.

Avem în Biserica noastră o mare bogăție duhovnicească. Și când vorbesc despre bogăție duhovnicească nu înțeleg atât artele bisericești, muzica, iconografia, zidirea de biserici etc. Toate acestea își au valoarea lor, desigur, dar cea mai mare bogăție a Bisericii sunt Sfinții, pentru că aceștia sunt sălașuri ale Duhului Sfânt și întru aceștia se odihnește Dumnezeu, după cum spunem în rugăciunea cântării întreit sfinte: ”Dumnezeul cel sfânt, Care întru Sfinți Te odihnești”. Și faptul că recent Sfinții Porfirie și Paisie au fost așezați în rândul Sfinților Bisericii de către Patriarhia Ecumenică dovedește că este o mare binecuvântare pentru Biserică și pentru toți oamenii existența unor asemenea oameni binecuvântați și sfințiți.

Găsesc aici prilejul de a semnala că în ultima vreme mi-a fost dat să aud o opinie eronată. Unii îl compară pe Părintele Paisie cu Părintele Porfirie și îl subapreciază pe primul, supraapreciindu-l pe cel de-al doilea. Afirmă că Părintele Porfirie este o mare personalitate, că acesta este mare sfânt, pentru că avea mare dragoste de oameni și se mișca la mari înălțimi duhovnicești, după cum se vede din cuvintele sale transmise prin viu grai care ni s-au păstrat, în timp ce Părintele Paisie, ca nevoitor, era zelot și nu avea mărimea și lărgimea sufletească a Sfântului Porfirie. Teologia Părintelui Porfirie a ajuns chiar să fie folosită și exploatată de către unii așa-numiți teologi postpatristici, care au ajuns să spună că teologia dragostei este cea care îl odihnește pe omul contemporan și o înfățișează pe aceasta în contrast cu viața și învățătura Părintelui Paisie.

Socotesc că greșesc cei care supraapreciază un anume sfânt și subapreciază un altul, și asta pentru că fiecare sfânt are propriile sale harisme duhovnicești care îi odihnește pe oameni. Asemenea preferințe între marii Sfinți ai Bisericii aveau și creștinii veacului al XI-lea și atunci Biserica a rânduit praznicul celor Trei Ierarhi pentru a arăta unitatea care exista între ei, în ciuda însușirilor diferite pe care le avea fiecare.

Fiecare sfânt are propriul său mod de a se exprima, are diferite harisme și, mai mult, are de înfruntat în viață probleme diferite, însă experiența dumnezeiescului Har este comună tuturor. Se întâmplă ceea ce vedem la florile dintr-o grădină. Toate plantele sunt sădite în același pământ, primesc aceleași substanțe, aceeași apă, dar fac să crească flori diferite, rodesc fructe diferite, și această diversitate alcătuiește frumusețea grădinii.

Amândoi acești sfinți contemporani, Părintele Porfirie și Părintele Paisie, au dus o mare nevoință, și când citești cu atenție viața lor vei constata că au ajuns la mari înălțimi ale sfințeniei. De aceea, nu există deosebire între Sfântul Porfirie și Sfântul Paisie, atunci când privești viața lor din perspectiva unor criterii teologice, bisericești și ascetice. Numai acela care nu cunoaște în profunzime teologia ortodoxă, viața de nevoință și isihastă, poate ajunge la concluzii eronate și scoase din context. Așezarea în rândul Sfinților de către Patriarhia Ecumenică deopotrivă a acestor doi mari nevoitori vădește unitatea lor în nevoință, în rugăciune și dumnezeiasca vedere.

Sfântul Paisie era un mare nevoitor, care a ajuns la măsuri înalte ale nevoinței și vederii dumnezeiești. Dacă citești viața lui, înțelegi această înflăcărată căutare a lui Dumnezeu, strigătul puternic și avântul către Dumnezeu care îl stăpânea. Și mai ales dacă citești despre felul cum a viețuit singur în pustia Sinaiului, umblând desculț pe stânci, locuind în peșteri, suferind frigul și arșița, fără mâncare și apă, dar neîncetat rugându-se, atunci înțelegi marea valoare a acestui om sfânt. Avea un avânt temerar către Dumnezeu, un uimitor dor sfânt către El.

Deși acest dor l-a ridicat duhovnicește la înălțime, el continua să fie plin de dragoste față de toți oamenii, tocmai pentru că se maturizase duhovnicește și se purta ca o mamă cu aceia care se apropiau de el și îl întrebau despre chestiunile și problemele care îi preocupau. Căci știut este că Părintele duhovnicesc nu trebuie să se poarte doar ca un tată, ci și ca o maică ce îi renaște pe fiii săi duhovnicești. Un astfel de părinte era Gheronda Paisie, de-acum Sfântul Paisie, și socotesc a fi o mare binecuvântare de la Dumnezeu că l-am întâlnit, că l-am iubit și că am avut această comuniune lăuntrică și duhovnicească cu el.

Sfântul Paisie Aghioritul s-a nevoit peste măsură în Muntele Sinai și asemenea unui alt Moise a urcat în vârful muntelui, a urcat la o mare înălțime a vieții duhovnicești și teologice și astfel a devenit un mare Proroc, un nou Moise, și Apostol al lui Iisus Hristos. În timp ce noi ne aflăm la poalele Muntelui Sinai și primim binecuvântarea lui, testamentul și poruncile lui.

Cunoaștem din relatarea cărții Ieșirii, din Vechiul Testament, că atunci când Moise se pogora din Muntele Sinai, fața lui strălucea și israeliții nu puteau să-l privească în față, de aceea i-au cerut să și-o acopere și el și-a pus un văl ca să poată vorbi cu ei.

Și noi, care ne aflăm la poalele Sinaiului duhovnicesc, vedem fața lui luminând și strălucind, chiar dacă și-a acoperit-o cu văl, și ne dă poruncă să trăim în Biserică prin Sfintele Taine și nevoință, dar se și roagă să urcăm și noi măcar puțin, dacă nu în vârf, măcar ceva mai sus de poalele muntelui.

Mai mult încă, Sfântul Paisie a strălucit în Sfântul Munte și a devenit un adevărat aghiorit, în duh și în viață, a devenit sălaș al lui Dumnezeu și copil iubit al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, s-a dovedit o adevărată floare binemirositoare a Raiului Sfântului Munte. Astfel, ne-a arătat că aghiorit nu este pur și simplu acela care locuiește în acest loc, deși chiar și acest lucru are o mare valoare, ci mai ales acela care strălucește și răspândește lumina harului Sfântului Duh, acela care răspândește buna mireasmă în toată lumea. Și el ne cheamă să devenim aghioriți după duh, prin curățire și luminare, prin isihie și rugăciune, prin dragoste de Dumnezeu și de oameni, prin avântul către Dumnezeu și dragostea plină de afecțiune față de cei îndurerați, de cei bolnavi și de cei ce se ostenesc.

Întrucât fiecare Sfânt are harismele sale particulare și un mod aparte de viață, de aceea aș putea spune că Sfântul Paisie are multe asemănări cu Sfântul Serafim al Sarovului în experiența lui Dumnezeu, în pălăvrăgeala sfântă cu Dumnezeu, în subtila lucrare a minții, în rugăciune, în viața pustnicească, în vederea lui Dumnezeu, în convorbirea cu animalele și în bucuria pe care o împărtășea oamenilor pe care îi întâlnea.

Viețile acestor doi sfinți sunt asemănătoare aproape în toate aspectele. Precum Sfântul Serafim de Sarov îi saluta pe oameni cu spusa: ”Hristos a înviat, bucuria mea”, același lucru simțea și cel care pleca de la întâlnirea pe care cu Sfântul Paisie, ca și cum Părintele Paisie i-ar fi spus: ”Hristos a înviat, bucuria mea”. Și primea nădejde și curaj, ca să înfrunte problemele din viață.

Înainte de a încheia acest text aș dori să fac o observație. E posibil ca acum, odată cu așezarea în rândul Sfinților a Părintelui Paisie, mulți oameni care l-au întâlnit fie și o singură dată să vrea să consemneze impresiile lor și cuvintele pe care el li le-a spus. Desigur, e firesc să se întâmple acest lucru, dar ceea ce trebuie avut în vedere de către toți este că nu trebuie să ne oprim la anumite cuvinte și câteva impresii ale oamenilor despre el, [la cuvintele pe care le-a spus] legat de probleme sociale, familiale și de muncă ale acestora, de altfel, fiecare cuvânt al lui era adresat personal, ci în toate acestea trebuie să vedem viața teologică a Sfântului Paisie, anume că era un Proroc, un Apostol și un Părinte al Bisericii. Nu trebuie să rupem cuvintele și sfaturile pe care le dădea de întregul vieții lui, ci să vedem existența lui de Dumnezeu cuvântătoare, teologică, să vedem cum prin trupul lui firav trecea un curent al vieții veșnice, o teologie vie, și să vedem înaintarea lui către îndumnezeire. Însuși spunea că harismă a înainte-vederii are acela care își cunoaște propriile patimi, știe unde trebuie să ajungă – anume în Împărăția lui Dumnezeu – și apoi se nevoiește să își atingă scopul.

Să avem mijlocirile Sfântului Paisie Aghioritul, care se află în aleasa ceată a marilor nevoitori ai pustiei, întru Lumina Împărăției lui Dumnezeu.

Mitropolitul Ierotheos Vlachos

 

09 Februarie 2016

Vizualizari: 726

Voteaza:

Sfantul Paisie Aghioritul 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

Sfantul Paisie Aghioritul

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE