Sfaturi pentru o mama

Sfaturi pentru o mama Mareste imaginea.

In condiţiile trepidante ale vieţii contemporane, trebuie să fim atenţi la ceea ce le pretindem copiilor, ca nu cumva să obţinem rezultate contrare celor scontate.
Dimineaţa, copilul se trezeşte cu greu ca să meargă la şcoală. Acest lucru se observă la majoritatea copiilor. Dacă nu face gimnastică, părinţii vor avea în schimb grijă ca el să-şi facă rugăciunea. Rugăciunea ar trebui să fie simplă, dar fierbinte, să vină din inimă: „Doamne! Eu mă duc la şcoală. Ajută-mă să fiu atent, silitor, inteligent. Păzeşte-mă de oamenii răi, de nenorociri, de greşeli. Trimite-mi, Doamne, pe îngerul Tău, ca să mă ajute şi să mă ocrotească. Eu fac voia Ta, aşa deci, binecuvântează-mă, Doamne!" Şi, însemnându-se pios cu semnul sfintei cruci, copilul ar trebui să alerge la şcoală, având conştiinţa că merge să împlinească o datorie pe care Dumnezeu i-a încredinţat-o.

Dar, în realitate, ce observăm? Copilul repetă în grabă rugăciunile învăţate mecanic şi neînţelese de el, îşi face cu nepăsare semnul sfintei cruci, face închinăciuni şi trage cu coada ochiului la ceas. „Cât de lungă este rugăciunea aceasta!" gândeşte el. S-o scurteze nu poate, căci îl ascultă bunica. Deodată se aude însă soneria telefonului şi bunica iese din cameră. Ce fericire! Poate pleca mai repede, ca să mai alerge prin curtea şcolii în minutele rămase până la începerea orelor. Copilul a sărit astfel peste şirul lung al rugăciunilor de pomenire a sfinţilor, căci la ce-i folosesc? El nu i-a cunoscut pe aceşti oameni, ale căror nume trebuie să le repete. Aşa că oare nu-i totuna piciului ce-1 aşteaptă după moarte? „Mai ales că ei sunt deja în Rai. Căci bunica spune că ei au fost oameni buni."

La şcoală copiii, cu poftă, mănâncă crenvurşti, cârnăciori. Iar piciul nostru îi priveşte cu invidie şi îi judecă: „Păcătoşii! Doar azi e zi de post!" Treptat, în sufletul lui se naşte răutatea faţă de colegi, urmată apoi de invidie şi de condamnarea lor. El se bate cu plăcere cu ceilalţi copii şi este considerat un copil „nervos" şi „supărăcios". Peste puţin timp începe să vină acasă târziu şi nu mai ascultă de părinţi. In consecinţă, este pedepsit şi începe să se teamă de pedepse. De aceea este nevoit să-şi ascundă greşelile: întârzierile, lenea, năzbâtiile, începe să mintă în faţa mamei, a tatălui etc. Ce s-a întâmplat? In curând, el îşi va cumpăra la şcoală crenvurşti, că „ei", părinţii, oricum nu vor afla. Dar Dumnezeu? „Mă voi mărturisi preotului şi-i voi spune doar: «nu am ascultat» şi gata. Părintele îmi va da dezlegare, iar Dumnezeu mă va ierta!"

Aşa, cu timpul copilul se îndepărtează de asprime şi de nevoinţele credinţei şi începe să se simtă mai vioi şi mai vesel. Dar cine dacă nu părinţii sunt de vină că jugul a devenit peste puterile lui şi că el se grăbeşte să se elibereze cât mai grabnic? Cine este de vină că nu a fost învăţat rugăciuni adevărate? Rugăciunea este vorbirea sufletului cu Dumnezeu, Prietenul iubitor, pe când fiului nostru religia şi Dumnezeu i-au fost prezentaţi printr-un şir de îngrădiri, chinuri şi suferinţe. Credinţa, care ar trebui să-l însufleţească şi să-l facă cel mai fericit om de pe pământ, a devenit încă din copilărie pentru el un bici, care îl lipseşte de bucuriile vieţii. Efectul acestei educaţii: adolescentul devine trist şi închis şi renunţă repede la manifestările exterioare ale credinţei, la posturi, la rugăciuni, la biserică etc. Spaima părinţilor este de nedescris, dar era de aşteptat încă din ziua în care ei au observat în ochii copilului plictiseală şi tristeţe în momentul când îl chemau la rugăciune şi la biserică.

Cartea de faţă prezintă mângâierile duhovniceşti care ar trebui să înlocuiască în sufletul credincios plăcerile pământeşti. Dar, pentru a atinge aceste mângâieri duhovniceşti, este nevoie să creşti! Trebuie biruite înclinaţiile rele, iar luptătorul trebuie să fie, în primul rând, CU MINTE! Or, copilului tocmai mintea îi lipseşte. De aceea „jugul" religiei îl apasă, iar la sfârşit îl va învinge, dacă religia i-a fost insuflată în copilărie nu cu atenţie şi cu înţelepciune, ci cu severitate şi exigenţă.

Trebuie să ne temem mai mult de exces de „sare" decât de lipsa ei. Nu oricărui suflet îi este dat să simtă din copilărie suflarea Duhului Sfânt. Cu sila, harul nu poate fi dat. Dacă cel căruia îi sunt daţi patru talanţi Il simte pe Dumnezeu şi bucuria că se află cu El, cel căruia îi sunt daţi doar doi va simţi acest har abia în pragul morţii, adică la capătul drumului său în această viaţă plină de nevoinţe. Aşadar, copilul nu trebuie încărcat cu toate formele exterioare ale religiei, ca să nu arunce cei „doi talanţi", să nu-i ascundă în pământ, convins că pe ceilalţi cinci el nu-i va putea dobândi. Căci Dumnezeu a dat celui de-al doilea aceeaşi răsplată ca şi celui dintâi, pentru că El are nevoie de orice fel de vas, de lut, de metal, de faianţă sau de cristal. Astfel, fiecare are măsura sa în rugăciune, trebuie numai ca ea să vină din inimă şi să ardă de iubire pentru Dumnezeu, ca religia să fie pentru sufletul tânăr bucurie, sprijin, îndrumător în viaţă, iar nu o povara grea, care împiedică înaintarea pe mai departe. Să le ajute Dumnezeu educatorilor! Cu adevărat ei au nevoie de înţelepciunea şarpelui, pe care trebuie s-o ceară insistent şi fierbinte.

Nu e bine să abordăm schematic problema educaţiei copiilor. Vom lua în consideraţie predispoziţiile ereditare şi faptul că şi părinţii sunt oameni păcătoşi.

Cartea aceasta este astfel scrisă de parcă părinţii ar fi nişte sfinţi, deci sfinte ar trebui să fie şi odraslele lor. Dar de fapt părinţii păcătuiesc mereu, iar copiii văd încă din faşă în jurul lor doar păcat. Oare nu vom auzi vocea Mântuitorului spunând: Scoate mai întâi bârna din ochiul tău... (Lc. 6,42)?

Iată de ce atenţia părinţilor va fi îndreptată în primul şi în primul rând asupra propriei creşteri duhovniceşti, asupra propriei educaţii. Cum oare ar putea educa pe altul cel care nu a reuşit să se educe pe sine? Până la vârsta de 7 ani, atât timp cât copilul încă nu înţelege, el poate fi obligat să asculte, folosind pedeapsa ca mijloc de convingere. Insă la tinereţe trebuie să acţionăm doar cu ajutorul sfaturilor, căci altfel va fi mai rău: va înceta prietenia dintre educatori şi copii, va înceta şi posibilitatea celor mari de a-i influenţa. De reţinut: nu poţi fi iubit cu sila. Dacă copilul nu-şi iubeşte părinţii, în zadar se străduiesc ei să-i aleagă cărţi, prieteni etc! El va scăpa de sub influenţa lor. De aceea, în primul rând, ne vom strădui să păstrăm dragostea şi respectul copiilor. Odată pierdute acestea, sunt pierduţi şi copiii. De multe ori putem însă slăbi cerinţele, adică să fim mai îngăduitori şi să iertăm, aşa cum şi Hristos ne iartă. Dumnezeu este Iubire. Dacă este încălcat acest principiu, familia se destramă. De prisos sunt atunci icoanele, candela, posturile, crucea, lecturile duhovniceşti, rugăciunile etc. Dacă în familie nu există iubire, nu există în mijlocul ei nici Dumnezeu. Iar dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu caută ale sale (v. I Cor. 13, 4-5). Dar oare în care familie nu există aceste păcate? Co-piii simt tot, simt şi părăsirea harului dumnezeiesc din familie. Rămâne doar forma, lipsită de conţinut, sarea care şi-a pierdut puterea.

Slavă lui Dumnezeu că avem Taina Pocăinţei, după care o putem lua iar de la capăt! Mai întâi de toate, să alergăm la Dumnezeu, să-I cerem din tot sufletul să ieşim din prăpastia în care ne aflăm. Cât priveşte copilul, să mergem alături de el, să-i aflăm dorinţele, să i le explicăm, să-l ajutăm să înţeleagă un tablou, o carte, viaţa, să-i arătăm ce şi unde poate duce păcatul, care ia deseori o formă ascunsă, seducătoare, din care cauză atrage sufletul naiv şi simplu al copilului.

Să ne străduim ca Dragostea să nu dispară din mijlocul familiilor noastre!

N.E. PESTOV
CUM SĂ NE CREŞTEM COPIII, Editura Sophia

Cumpara cartea "CUM SĂ NE CREŞTEM COPIII"

13 Ianuarie 2016

Vizualizari: 1377

Voteaza:

Sfaturi pentru o mama 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE