Sfintenia lui Dumnezeu si sfintenia oamenilor in Vechiul si in Noul Testament

Sfintenia lui Dumnezeu si sfintenia oamenilor in Vechiul si in Noul Testament Mareste imaginea.


Sfintenia lui Dumnezeu si sfintenia oamenilor in Vechiul si in Noul Testament

Termenii de "sfant" si "sfintenie" sunt cei mai frecvent intalniti in cartile Sfintei Scripturi. Asfel sfintenia este trasatura cea mai caracteristica lui Dumnezeu, asa cum se desprinde din textul sfant al Vechiului si Noului Testament. Sfintenia desemneaza esenta sacrului si in acelasi timp lipsa absoluta de orice impuritate. Autorul textului sacru il prezinta ca sfant prin excelenta doar pe Dumnezeu care este infinit separat de tot ceea ce este comun, necurat sau profan (Isaia 40, 25). Ce este insa sfintenia in sine este aproape imposibil de definit caci omul nu o poate percepe cu simturile sale si nici exprima prin cuvant. Cel mult poate sesiza doar manifestarile Sale in lume si aceasta numai in masura in care sfintenia insasi se face cunoscuta.

Fiind legata de Dumnezeu, se intelege ca omul nu poate contempla direct ceea ce este caracteristic Fiintei Sale, care ramane inaccesibila pentru om, fara numai daca El insusi se lasa contemplat sub o forma vizibila si ce se adapteaza in acelasi timp posibilitatilor omenesti de intelegere.

In perioada vechitestamentara, sfintenia apare ca o manifestare a lui Dumnezeu fata de poporul ales. Din experienta intalnirii poporului Israel cu Dumnezeu intelegem ca sfintenia este deschisa comuniunii cu lumea, fiind ea insasi initiatoarea si sustinatoarea acestei comuniuni. Dumnezeu Cel Sfant apare nu numai ca sfintitorul, adica "Cel ce sfinteste" (Levitic 20, 7-8), dar si revelatorul propriei Sale sfintenii.

Termenul ebraic "qadhos" (sfant) calificativul lui Dumnezeu, desi exprima ideea de distinct, deosebit de, nu vrea sa insemne ca Iahve ramane realmente separat total de lume. Dimpotriva, El isi reveleaza sfintenia Sa omului cu indemnul categoric de a deveni si el sfant, asemenea Lui.

Incheierea legamantului lui Dumnezeu cu Avraam (Facerea 15, 18) constituie inceputul reluarii, exclusiv din initiativa divina, a comuniunii cu omul, comuniune intrerupta brusc din greseala omului si cu concursul diavolului (Facerea 3, 6-10).

Desi a fost creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu si ca urmare "inrudit cu Dumnezeu, in sensul ca incearca a mentine o relatie vie cu El", totusi existenta lui se deruleaza sub urmarile pacatului (Facerea 3) care a lasat o amprenta de neinlaturat asupra sufletului sau. Din cauza pacatului, omul nu mai poate sesiza in mod direct prezenta lui Dumnezeu asa cum o facea altadata in starea de nevinovatie cand vorbea cu Creatorul sau "fata catre fata" (Facerea 2, 20). Dumnezeu nemaifiind pentru om obiectul unei cunoasteri nemijlocite, El este pentru acesta din urma prezent si absent, apropiat si indepartat in acelasi timp. In dorinta de a nu-l lasa pe ora in situatia de departare absoluta de El, Dumnezeu insusi incepe sa micsoreze distanta care-l separa de om, creatura Sa, mai intai prin revelarea sfinteniei Sale, iar mai apoi prin chemarea lui la sfintire si spiritualizare. Astfel, Dumnezeu si-a aratat sfintenia fata de lume prin insusi actul aducerii acesteia la existenta, al mentinerii ei in existenta, dar mai ales prin purtarea de grija ca aceasta sa-si atinga scopul sau final.

Pentru ca omul nu poate sta in fata sfinteniei divine care se reveleaza neincetat si foarte divers in creatie, din cartile vechi-testamentare se desprinde ideea ca "Dumnezeu se adapteaza intr-un fel la slabiciunea omului". De aceea ori de cate ori se reveleaza omului, respectiv unei comunitati intregi, sfintenia divina "nu se salasluieste deplin si definitiv intr-o forma umana creata". Cand accepta sa se reveleze lumii, sfintenia divina se arata a fi ceva care depaseste tot ceea ce este lumesc (I Regi 2, 2), "ceva de alt ordin" si ea apare "trecator si numai printr-una sau alta din energiile sale, intr-o forma vazuta". Astfel aparea sub forma norului, sau a stalpului de foc care-i conducea pe israeliti (Iesirea 13, 21-22), ori chiar a focului care a mistuit jertfa prorocului Ilie (III Regi 18, 38).

Sfintenia este unul din atributele morale ale lui Dumnezeu care s-a aratat lumii aducand-o la existenta si de care nu se departeaza definitiv, desi lumea, omul in general, in virtutea libertatii sale poate sa se inchida sfinteniei divine, asa cum a si inceput de fapt prin savarsirea pacatului neascultarii in gradina edenului.

Din iubire nemarginita fata de om, sfintenia lui Dumnezeu se reveleaza acestuia prin neincetatele sale actiuni iubitoare asa cum arata psalmistul cind zice - "Bun este Domnul cu toti si indurarile Lui peste toate lucrurile Lui" (Psalm 144, 9). Revelarea sfinteniei lui Dumnezeu in lume, in sensul inceputului reluarii raportului cu aceasta, aghiografii Vechiului Testament il fixeaza odata cu incheierea legamantului cu Avraam (Facerea 15, 18), continuat prin chemarea lui Moise (Iesirea 3, 4), precum si prin legamantul cu poporul evreu iesit din Egipt (Iesirea 19). In urma incheierii legamantului cu israelitii, Dumnezeu devine pentru om o realitate personala, care are o fata si un nume - "Eu sunt Cel ce sunt" (Iesirea 3, 14).

Pe masura ce Dumnezeu intra in comuniune cu omul comunicandu-i sfintenia Sa, omul isi da tot mai mult seama ca sfintenia ramane ceva cu totul inexprimabil si in acelasi timp de neinteles, ca ceva de alt ordin, "cu totul altfel". Desi infricosatoare, experienta duhovniceasca a intalnirii credinciosului cu Dumnezeu ii descopera faptul ca El este o Persoana care-l poate face partas la sfintenie. Chiar daca si cei mai curati dintre muritori in fata lui Dumnezeu isi pierd indrazneala si se simt cu totul stingheriti ca inaintea unei existente de alta natura cecat lumea profana, acestia incearca totusi dorinta de a ramine cat mai mult inaintea prezentei divine. Evidente sentimente de teama, dar si de exaltare insotesc aproape toate experientele religioase ale sfintilor. "Cel care are inlauntrul lui lumina Duhului Sfant - zice Sfantul Simeon Noul Teolog - neputind a o privi, cade cu fata la pamant si striga cu spaima si cu frica multa, ca unul ce a vazut si a pazit un lucru mai presus de fire, de cuvant si de intelegere. El este asemenea unui om caruia i s-au aprins toate madularele de un foc, in care arzand si neputand rabda caldura vapaii, este ca unul ce a iesit din sine". Nichita Sthethatul ne descrie astfel una din experientele extatice ale acestui sfant; "Intr-o noapte cand el (Simeon) era in rugaciune si cand inteligenta sa purificata era unita cu inteligenta primara, vazu o lumina din inaltimea cerurilor aruncand stralucirile ei asupra sa, lumina pura si nemarginita, luminand totul si producand stralucire, o iluminatie asemenea zilei. Iluminat si el de asemenea de ea, i se parea ca intreaga casa, impreuna cu chilia in care se afla disparuse si se prefacuse intr-o clipa in neant; ca el insusi fusese rapit in vazduh si uitase cu totul de corpul sau in starea aceasta, dupa cum spunea el, si o spunea confidentilor sai, se umplu atunci de o mare bucurie si fu inundat de lacrimi calde, uimit in fata unei asemenea eveniment minunat, caci nu era initiat in astfel de revelatiuni, striga cu voce inalta fara a obosi; "Doamne miluieste-ma"!, cum isi dadu seama dupa aceasta experienta, caci chiar in clipa aceea, el nu stia deloc ca vocea sa graia, sau ca vorbele sale sunt auzite din afara. In aceasta lumina deci, eu am primit puterea de a vedea, si iata ca-mi apare catre inaltimile cerului un fel de nor foarte luminos, fara forme si contur si plin de inefabila slava a lui Dumnezeu. Din acea clipa el si-a simtit corpul subtil si usor, ca si spiritual, si acest sentiment starui multa vreme".

Fiind ceva care depaseste ordinea naturala a lumii noastre, chiar si cei mai curati dintre muritori se cutremura inaintea sfinteniei lui Dumnezeu si isi pierd cu totul indrazneala. Astfel, intr-o stare cu totul deosebita a fost si proorocul Daniel care relateaza una din experientele sale religioase zicand; "Pentru acestea, eu, Daniel am fost tulburat cu Duhul meu si vedeniile pe care le-am vazut ma inspaimantau" (cap. 7, 15). Si tot el adauga; "Atunci eu am ramas singur si am vazut aceasta mare vedenie si n-a ramas in mine putere, fata mea si-a schimbat infatisarea, stricandu-se si nu mai aveam vlaga" (cap. 10, 8). Temerea era deci predominanta intalnirii dintre Dumnezeu si om in perioada vechi-testamentara, pentru ca revelatia era in curs de desfasurare si ca atare Dumnezeu nu se descoperise inca omului si ca iubire. Si totusi acest sentiment il incearca nu numai oamenii.

Chiar si Heruvimii si Serafimii, care prin calitatea slujirii lor sunt mereu in preajma scaunului slavei divine, se simt nevrednici de a-l privi pe Dumnezeu in fata. Cu atat mai mult omul care in momentul revelarii sfinteniei divine, se simte mereu ingrozit si isi teme propria existenta. Astfel un real sentiment de teama incearca patriarhul Iacob in drum spre Mesopotamia. Poposind la Betel, unde a avut o revelatie zice; "Cat de infricosator este locul acesta! Acesta nu este alta fara numai casa lui Dumnezeu (Facerea 28, 17). Mai tarziu Moise coplesit si el de teama cauta sa-si ascunda fata, ca "de altfel si Sfantul Ilie (Iesire 3, 6, 33; 33, 16; III Regi 19, 13), iar Daniel cade cu fata la pamant (cap. 10, 8-9). Reactiile diverse ale umanului in fata divinului dovedesc faptul ca omul isi da seama de distanta infinita care-l separa de Dumnezeu Cel sfant. El este pe deplin constient, ca distanta dintre om-creatura si Dumnezeu-Creatorul, este si de natura morala, in sensul ca "Dumnezeu este insusi binele absolut in fata caruia cele pamantesti sunt imperfecte si relative". Intre sfintenia lui Dumnezeu cel Sfant si micimea propriei sale existente, "omul vede o diferenta covarsitoare si se recunoaste pe sine nedemn de a intra in legatura cu Cel de trei ori sfant (Isaia 6).

Din experienta chemarii la misiune a profetului Isaia se vede ca exista in sfintenie un aspect de inaccesibilitate, ceva de neapropiat si de neatins de omul care s-a nascut in pacat. Cand profetul exclama; "sunt om cu buze necurate", vrea sa spuna ca prin demnitatea Sa inaccesibila, prin perfectiunea si absenta oricarei pete de necuratie morala, Dumnezeu transcende ontologic tot ceea ce este uman si creat". Pentru a arata raportul strans care trebuie sa existe intre Dumnezeu si poporul ales, Dumnezeu mai este numit de cartile Vechiului Testament si "Sfantul lui Israel". Acest apelativ insa vrea sa ilustreze deosebirea categorica dintre Dumnezeu, Sfantul prin excelenta sau "Cel cu totul Altul, fata de zeii altor natiuni care nu au nimic comun cu sfintenia Sa, maretia Sa fiind unica si fara rivali", pentru ca de fapt El singur este cu adevarat Dumnezeu.

Diferenta covarsitoare dintre Dumnezeu Cel sfant si zidit de El o exprima in modul cel mai convingator profetii, care arata ca sfintenia divina apare ca un mister, ca "o transcendenta, putere navalnica, stralucire orbitoare, maretie care-l reduce pe om la pulberea dintre care a fost creat".

Sfintenia lui Dumnezeu nu putea fi descoperita si inteleasa de om intrucat ea nu-si gasise echivalent in nimic din ceea ce este pamantesc. Desi prin puterile proprii, omul nu se putea apropia de Dumnezeu Cel Sfant si nici nu putea intelege ce este sfintenia in sine, prin faptele Sale minunate prin care intervine in lume, dar mai ales in viata poporului ales, Dumnezeu se descopera pe Sine aratand ca sfintenia Sa nu este atributul unui mister impersonal si izolat complet de lume, ci este calitatea cea mai reprezentativa a divinitatii, Persoana care-l cheama pe omul persoana la dialog cu Ea. Ce este sfintenia in sine, dupa cum am aratat, nu poate fi inteleasa niciodata prin experiente pur omenesti pentru ca omul nu poseda nici un principiu de sfintenie in el insusi si ca urmare "el nici nu poate lua cunostinta de o asemenea realitate asa cum trebuie, decat numai in masura in care Iahve insusi i-o comunica". Daca s-ar putea defini sfintenia divina s-ar putea numi drept suma tuturor atributelor si activitatii Celui Preainalt, iar semnificatia acesteia pentru omul care a experiat prezenta ei este ceva care nu rezista niciunei formulari sau definitii. S-ar putea spune ca "in sfintenie se afla concentrate toate insusirile dumnezeisti", cu alte cuvinte "tot ceea ce-L deosebeste pe Dumnezeu de lume", de om in general.

Cu toate ca sfintenia il deosebeste total de lume, aceasta calitate divina nu-L izoleaza pe Dumnezeu de lume, dimpotriva, il descopera neincetat. Rostul descoperirii sfinteniei este acela de a-l chema pe om sa intre in comuniune cu divinitatea in scopul vadit de a produce o schimbare radicala in el, in sensul curatirii neincetate si al cunoasterii adevarului Creator. Deosebindu-se radical de tot ceea ce este lumesc, fiind "nespus de departe de om, prin sfintenie, Dumnezeu este totusi aproape din motivul ca vrea sa se reveleze si o face neincetat. Un alt motiv al revelarii sfinteniei divine este acela de a-l invata pe om, de a-i arata cum trebuie sa se inchine, pe cine se cuvine sa cinsteasca. intr-adevar, numai prin revelarea sfinteniei divine, omul ia cunostinta de existenta Creatorului cerului si al pamantului, singurul si adevaratul Dumnezeu pe care trebuie sa-L cinsteasca toata faptura vazuta si cea nevazuta. Cel putin asa reiese din textul sfant; "Asculta Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn" (Deuteronom 6, 4), numai pe El se cuvine sa-L cinstesti.

Dupa cum s-a vazut in capitolul anterior, Dumnezeu este sfant prin Sine insusi, iar oamenii se sfintesc si poarta numele de sfinti, fie prin chemarea celor intai nascuti (Iesirea 13, 2), fie ca popor intreg (Iesirea 19, 6) din momentul in care Dumnezeu i-a ales pentru Sine (Iesirea 34, 19-20; Levitic 27, 28; Numeri 3, 13; 8, 17; Deuteronom 15, 19), fie prin consacrare. Chemarea lui Dumnezeu in Vechiul Testament; "Fiti sfinti ca Eu Domnul Dumnezeul vostru sunt sfant" (Levitic 11, 44; 19, 2; 20, 7, 26) ne arata ca dupa hotararea libera a lui Dumnezeu s-a randuit o categorie aparte de credinciosi careia i s-au deschis perspective infinite de progres pe calea indumnezeirii, pentru a fi o cat mai fidela asemanare cu Dumnezeu si un cat mai deplin chip al Creatorului. Intreaga perioada vechi-testamentara este dominata de chemarea la sfintenie si purificare.

In scrierile Vechiului Testament nu numai numele lui Dumnezeu este desemnat cu termenul de sfant, ci si unele fiinte ceresti care la porunca lui Dumnezeu ii ajuta pe oameni (Daniel 8, 13), oamenii ca implinitori ai cultului divin si ai voii lui Dumnezeu, nazireii si mai ales profetii (IV Regi 4, 9; Ieremia 1, 5; Isaia 49, 1; Numeri 6, 5), precum si toti cei intai nascuti de parte barbataesca dintre fiii lui Israel (Iesirea 13, 2).

Cu sens general, termenul "qadhos = sfant" mai este acordat si tuturor celorlalte persoane inchinate lui Dumnezeu, sau care sluiesc templului, insa nu este exclus cu totul ca sa poata desemna si comunitatea credinciosilor israeliti", adica pe evreii piosi la care se refera cuvintele psalmistului cand zice; "Prin sfintii care sunt pe pamantul Lui, minunata a facut Domnul toata voia intru ei" (Psalm 16, 3). Prin urmare, in limbajul aghiografilor, termenul "sfant" se aplica si poporului Israel in totalitatea sa, in virtutea legaturii de dragoste pe care Dumnezeu a incheiat-o cu acest popor ales din randul tuturor neamurilor pamantului ca sa duca o viata religios-morala aparte. In baza alegerii sale; "imi veti fi imparatie preoteasca si neam sfant" (Iesirea 19, 6), Israelul biblic "luat in totalitatea sa va fi un neam al carui fiecare membru va poseda cele mai mari demnitati care pot fi in lume, regalitatea si sacerdotiul". Din momentul in care a fost ales de Dumnezeu pentru a face cunoscute printre neamuri adevarurile divine, pana cand avea sa vina imparatia pacii, a perfectiunii morale si a deplinei cunoasteri a lui Dumnezeu, poporul Israel devine un popor sfant caruia i se recomanda sa aiba o purtare distanta fata de cei idolatri (Numeri 35, 50-52; Deuteronom 23. 20). Conditia pastrarii calitatii de sfant era ramanerea intr-un anumit raport cu Dumnezeu si indeplinirea menirii pentru care a fost ales, aceea de a fi mijlocitor in lume.

Pozitia lui Israel de popor sfant, ales sau consacrat nu trebuia sa-i faca doar sa se bucure de propriile-i privilegii create in urma legamantului cu Dumnezeu, ci mai ales sa-si dea seama de marea raspundere pe care o avea, de a-L reprezenta pe Dumnezeu in fata popoarelor si lumea inaintea Dumnezeului sau. Israel este numit asadar "am qadhos" popor sfant, in virtutea misiunii sale speciale avute in lume. Ei avea o misiune sacerdotala, aceea de a sluji adevaratului Dumnezeu. Dar nu numai atat. Comandamentul divin; "Fiti sfinti pentru ca Eu sint sfint", vrea sa spuna israeli-tilor; "Nu va confundati cu celelalte popoare care nu Ma cunosc. Nu va confundati cu ele caci nici Eu nu Ma confund cu ceea ce adora acelea". Deci indemnul divin adresat fiilor lui Israel de a fi sfinti are in vedere separarea totala a sacrului de profan, din care s-a nascut si antiteaza dintre "curat" si "necurat". De aici rezulta echivalentul termenului de sfant cu cel de curat care se poate atribui poporului Israel consacrat exclusiv slujirii lui Iahve. Abaterea israelitilor de la poruncile divine insemna si indepartarea de ceea ce este curat. De aceea ideea de curat si necurat care isi gaseste loc si in actul alegerii divine constituia in perioada vechi-testamentara o adevarata "linie de hotar intre sacru si profan".

Actul alegerii si respectiv al consacrarii poporului evreu constituie o realitate centrala a Vechiului Testament intrucat prin acest act devine sfant, totusi alegerea nu este suficienta ca sa-i aduca implicit si sfintenia. Aceasta este conditionata de ascultarea-de Iahve si pastrarea fidela a legamantului. Intr-adevar prin acel "berith" (legamant) intre Iahve si Israel se va stabili de acum o relatie speciala si unica de la care erau excluse alte popoare. Sfintenia insa nu se putea mentine prin simpla alegere a lui Israel, caci la ea trebuia sa-si aduca o reala contributie si omul care putea sa ramana credincios angajamentului luat. Prin urmare, sfintenia nu depindea numai de Dumnezeu, ci mai ales de poporul care era obligat sa tina si el angajamentul pe care l-a luat la incheierea legamantului, adica sa observe preceptele Legii, sa indeplineasca conditiile legamantului. Din partea poporului a realiza sfintenia insemna sa corespunda consacrarii oferita lui de Dumnezeu.

Preocuparea de a ramane sfinti lui Dumnezeu si a trai in sfintenie nu apartinea, sau nu trebuia sa apartina exclusiv preotilor sau conducatorilor spirituali ai poporului ales, ci era legata de toate aspectele vietii in efectuarea oricarei munci, ca si in timpul de odihna, acesta fiind insusi principiul de conduita a poporului. In totalitatea sa, Israelul trebuia sa aiba o singura religie, pentru sine si pentru tara in care traia, dar mai cu seama sa lupte pentru inlaturarea oricarei practici straine, daca s-ar fi ivit. De asemenea fiecare credincios israelit avea o responsabilitate proprie in fata lui Dumnezeu, iar in atitudinea personala a fiecaruia era cuprinsa atitudinea Israelului in totalitatea sa. Conform voii divine, Israelul era chemat sa devina sfant asa cum este Dumnezeul sau, adica sa incerce a-L imita pe Iahve, sa caute deci perfectiunea, sa urce pe culmile inaccesibile ale muntelui, lasand jos viciile, nedreptatea, etc. S-ar putea spune ca poporul legamantului trebuia sa fie, un fel de prelungire in istorie a sfinteniei lui Dumnezeu, o manifestare concreta a perfectiunii Sale".

Sfintenia omului in Vechiul Testament

Omul fiind alcatuit din trup (basar), cum il numeste Scriptura Vechiului Testament si din duh (nesamah), iar Dumnezeu fiind Duh absolut, liber de orice alcatuire materiala, de la inceput intre om si divinitate se interpune aceasta deosebire ca o stavila de nedepasit in calea comuniunii celor doua entitati. Data fiind marea distanta intre cele doua moduri de existenta atat de total diferite, prin cultul impus de Dumnezeu se incerca micsorarea distantei care-i separa pe cei doi.

Pentru a relua si mentine legatura cu omul a fost nevoie ca Dumnezeu sa ia initiativa, in sensul ca pentru a se face cat mai inteles de om a trebuit sa se coboare la posibilitatile de intelegere ale omului asumandu-si uneori chiar dimensiuni umane.

Desi poporul ales a fost consacrat de Dumnezeu in intregime pentru a fi mijlocitor, la un moment dat el insusi a avut nevoie de un mijlocitor, caci chiar in momentul in care Israel intra in legatura cu Dumnezeu, Care-l face preotul Sau printre neamuri, el recurge totusi la slujirea lui Moise, mijlocitor absolut necesar intre cel chemat si Cel care cheama. Chiar daca la inceput termenul de "sfant" a fost atribuit intregului popor, cu timpul acest apelativ a fost rezervat doar preotilor care erau sfintiti pentru a implini misiunea preotiei si a fi in legatura directa cu Dumnezeu (Levitic 21, 6; I Paralelipomena). Deci chiar daca poporul in general era consacrat prin legamantul incheiat pe Sinai, el nu putea pretinde niciodata ca ar fi posedat sfintenia necesara de a se prezenta mereu inaintea lui Dumnezeu fata de care toate popoarele sunt ca si nimic; "ele pretuind inaintea Lui cat o suflare" (Isaia 40, 17). De aceea a fost sfintita preotia careia i s-a incredintat tezaurul divin revelat pe cale supranaturala si a fost conditionata de un context doctrinar cu totul deosebit, acela al credintei intr-un Dumnezeu personal. Creator si conducator absolut al universului. Fiind prin insasi menirea slujirii lor mai apropiati de Dumnezeu decat restul poporului, preotii erau numiti si ei sfinti. In calitate de mediatori intre Dumnezeu si credinciosi, ei se bucurau de un surplus de sfintenie, ca unii care stateau in legatura cu sfintenia divina.

Dupa alegere, respectiv dupa consacrare, preotul israelit era sfant lui Dumnezeu. El nu mai avea dreptul de a se confunda cu restul poporului (Levitic 21, 4-5). Pentru a ramane in starea de sfintenie, preotii, in frunte cu arhiereul primesc o seama de precepte divine suplimentare fata de restul poporului (Levitic 21 si 22) care sa-i fereasca de calcarea poruncilor Domnului. Deci in acceptiunea generala a cuvantului, in perioada la care ne referim, sfinti erau doar cei consacrati lui Iahve, adica cei separati de tot ceea ce este profan si pusi exclusiv in slujba lui Iahve. Or, acestia erau numai cei din familia lui Aaron, orice neaaronit fiind exclus din slujba preoteasca sub pedeapsa cu moartea. Fiind ales de Dumnezeu insusi ca sa-I slujeasca numai Lui, preotului i se atribuia sfintenia (in sens de consacrare) pentru ca numai el se putea apropia de templu si de lucrurile sfinte din el. Sfintenia in sine insa nu era o calitate ceruta fiilor lui Aaron pentru exercitarea preotiei in apropierea lui Iahve, ci aceasta venea in urma consacrarii lor (Iesirea 29, 29,33) ca de altfel si prin insasi apropierea lor de Dumnezeu. Cu toate acestea, dupa ce a fost ales de Dumnezeu, adica sfintit, preotul avea obligatia de a se face demn de aceasta onoare, sfintenia neconstituind din cel moment" o simpla relatie exterioara a omului cu divinitatea, ci trebuind sa devina o calitate inerenta a persoanei, in masura in care aceasta se supunea preceptelor rituale" si pazea cu strictete curatenia morala (Levitic 21, 6).

Aproape intreg sensul termenului "qadhos", cand se refera la persoane inchinate slujirii lui Iahve, este fundamental legat de cult si implica o distinctie, o separatie neta de profan in contul unui raport direct cu Dumnezeu. El implica deci o separatie de profan, dar numai in baza si in vederea unei legaturi cu Dumnezeu, Care El insusi a luat initiativa. Un alt motiv pentru care lucruri sau persoane au devenit sfinte este ca ele nu mai apartin omului, ci lui Dumnezeu in exclusivitate. Nici chiar omul care a fost consacrat nu-si mai apartine sie insusi ci Domnului care l-a ales pentru slujirea Sa.

Cei alesi in slujba preotiei erau introdusi printr-o sfintire solemna care consta intr-o serie intreaga de ceremonii, mai ales din curatiri rituale, pe primul loc situindu-se ungerea cu ulei sfant care aducea acestora sfintenia propriuzisa si apoi imbracarea vesmintelor sfinte care simboliza apartenenta la Dumnezeu. Ceremonialul se incheia cu aducerea sacrificiului de expiere si consacrare. Actul propriuzis al sfintirii este exprimat de forma Pielului, de la verbul "qadhas" care dupa cum am vazut mai are pe langa sensul de ,,a consacra", si pe acela de "a sfinti", adica a anunta in public ca un obieoct sau o persoana devine demna de un respect deosebit, de o consideratie aparte. In urma actului consacrarii, persoana devenea sfanta si ca urmare demna de o cinste aparte. De acum insa, omul odata sfintit lui Dumnezeu, deci declarat sfant pentru Dumnezeu, trebuia sa se pastreze intr-o permanenta stare de puritate care-l facea sa se asemene oarecum cu Dumnezeu". In cazul insa in care arhiereul sau preotul nu corespundea acestei consacrari, greseala sa era de neiertat fiindca in situatia aceasta "el n-ar ofensa ordinea, legea sau conventii sociale, ori perceptele morale, ci ar ofensa insasi majestatea divina, si in acest caz legamantul este rupt, iar unsul nu se mai aseamana cu Domnul sau".

Asa cum am aratat, desi intregul popor Israel era chemat la sfintenie, totusi realizarea acestui ideal nu era posibila decat numai in Noul Legamant (Ieremia 31, 31-34) pentru ca in Legea veche si in harul sfintitor care sa-l ajute pe om sa se desavarseasca sau curatirea omului se realiza prin implinirea dreptatii. Pentru ca preotia aronita era temporara si prefigurativa, ea nici nu-l putea ajuta pe om sa se desavarseasca (Evrei 7, 11). De aceea Domnul a prevestit prin proorocul Ieremia ca va schimba Legea preotia si va forma un nou Israel caruia ii va institui o preotie noua ce va sluji". Noul Legamant" (Ieremia 31, 31).

Neavand harul divin, preotia Legii Vechi nu putea mijloci sfintenia membrilor comunitatii israelite, de aceea nici nu intalnim in Legea Veche termenul de "sfant" cu acelasi sens pe care-l intalnim in Noul Testament.

Cand aghiografii folosesc adjectivul "qadhos", la plural cu sensul de "sfinti" nu inseamna ca acest termen este utilizat cu acelasi inteles cu care este intalnit in Noul Testament. Asa cum s-a vazut in multe texte vechi-testamentare cuvantul are si intelesul de credincios", in ideea ca "fiecare nume divin a dat nastere la un titlul posibil pentru desemnarea omului credincios care-l cauta pe Dumnezeu. Altfel spus numai sfintenia lui Dumnezeu provoaca sfintenia omului credincios in general, nu numai pe cea a preotului ca persoana consacrata, si-i da numele de "qadhos-sfant". De aceea se poate afirma ca pe langa persoanele consacrate, toti sfintii amintiti in Vechiul Testament ii reprezinta pe credinciosii comunitatii israelite care au implinit poruncile lui Dumnezeu si in care Dumnezeu si-a pus toata dragostea Sa (Psalmul 15, 3). Ei sunt niste oameni incercati si drepti, sau "consacrati Domnului, mai ales cu inima". Ca si preotii ei primesc datorita vietii lor denumirea de "sfinti" care capata aici un sens religios si moral. In afara de persoanele consacrate, denumirea generala de "sfinti" desemneaza de obicei pe cei care se incred in Dumnezeu si se tem de El.

Pe langa notiunea de "sfintenie" sau de "sfant", mai sunt folositi si termenii de "tsadhiq" si "tsedhaqah" care au pe langa semnificatia de "drept"; "Ca Tu vei binecuvinta pe cel drept Doamne, caci cu arma buneivoirii ne-ai incununat pe noi" (Psalmul 5, 12), si de "dreptate", si pe aceea de "credincios" (Psalmul 1, 6). Desi prin notiunea de dreptate se contureaza si ideea de sfant in perioada Vechiului Testament ea nu este nici pe departe identica cu cea din Noul Testament. Subliniem acest lucru deoarece profetii, preotii, nazireii si dreptii Vechiului Testament nu puteau primi harul divin doar prin mijlocirea jertfelor sangeroase aduse la consacrarea lor, sau dupa aceea in cadrul cultului divin (Levitic). Insa diversitatea slujirii acestora poate simboliza varietatea lucrarii harului Duhului Sfant in Noul Legamant.

Sfintii in Noul Legamant

Fiind o continuare si o implinire a celor din Vechiul Testament in Noul Testament il defineste pe Dumnezeu ca Sfant si in desavarsit (Ioan 17, 11; Matei 18; I Petru 1, 15). Prin cuvantul aghios - sfant se exprima atat divinitatea lui Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu, dar si curatia Sa absoluta ca om caci Ei n-a avut pacat (Evrei 4, 15). Dupa despartirea de Sfintii Sai Ucenici si Apostoli si inaltarea la cer, in Noul Testament se vorbeste de sfinti in doua sensuri: 1, in sens mai larg Sfantul Apostol Pavel ii numeste pe toti crestinii sfinti, ca unii care-L marturisesc pe Hristos si sunt botezati in numele Prea Sfintei Treimi (Romani 1, 7; I Corinteni 1, 2; Efeseni 1, 1) si 2. in sens mai restrans sunt numiti sfinti numai cei chemati sa devina sfinti, mai precis cei care raspund afirmativ chemarii divine si lupta realmente din toate puterile pentru desavarsire. Sfintenia in sens mai larg este deci ceva dat pentru fiecare credincios, caci prin botez devine fiu al Bisericii care-i impartaseste hatrul divin, iar cea in sens restrans ii cuprinde pe sfintii care au inmultit talantii prin colaborarea cu harul divin. Daca sfintenia in sens larg credinciosul o primeste ca pe un dar ce trebuie inmultit, cea de-a doua presupune un efort continuu pentru atingerea desavarsirii dorite de Iisus Hristos. Sfanta Biserica tocmai din acest motiv n-a preamarit si nu preamareste pe cei care au primit sfintenia ca dar fara sa fi dus o lupta sustinuta pentru castigarea acesteia.

Revenind la sfintenia primita ca dar, trebuie sa precizam ca atunci cand Sfantul Apostol Pavel ii numeste pe credinciosii crestini sfinti, nu trebuie inteles ca in epoca apostolica toti crestinii comunitatilor din Corint, Roma, sau Tesalonic erau sfinti in sensul ca duceau o viata desavarsita din punct de vedere moral, ci are in vedere faptul ca erau sfintiti prin Sfantul Botez si celelalte Sfinte Taine. Acestia s-au angajat in lupta cu pacatul, au devenit prin urmare candidati la sfintenie. Asadar, credinciosii numiti sfinti de apostolul neamurilor se impartasisera de sfintenia sacramentala si prezentau pentru apostol garantia ca prin sfintenia vietii lor vor intra in comuniunea sfintilor din imparatia lui Dumnezeu.

A existat si poate mai exista o falsa opinie, potrivit careia sfintii adevarati s-ar fi aflat si s-ar afla doar printre pustnici, monahi ori clerici, in primul rand ierarhi, ca si cand Hristos Domnul ar asigura mantuirea unui numar infim de mic de claustrati, unora care s-au rupt total de realitatile acestei lumi. Or, invatatura Sfintei Evanghelii arata lamurit ca Hristos S-a jertfit pentru intreaga omenire. Iar sfintenia nu se poate masura dupa austeritatea vietii pe care si-o impune cineva si nici dupa publicitatea facuta in jurul persoanei cuiva, ci mai ales dupa promptitudinea cu care raspunde chemarii divine ca si dupa consecventa cu care lucreaza poruncile lui Dumnezeu indeosebi cea a iubirii aproapelui impletita cu virtutea smereniei. Mai presus de toate sfantul se caracterizeaza printr-o permanenta stare de pocainta si o continua biruinta asupra patimilor. Astfel "sfantul este in general omul care s-a eliberat" de toate patimile; de lacomie de avere, de mancare, de voluptate, de comoditate trupeasca, de orice fel de rautate, de manie si de mandrie, de pizma si de dusmanie, omul care a ajuns la o stare de desavarsita infranare, rabdare, smerenie, iubire ca o stare permanenta, vedere intelegatoare a lui Dumnezeu si de convorbire cu El in rugaciune. In sfant s-a acumulat o uriasa forta a uitarii de sine, a bunatatii si smereniei. Cam acesta ar fi in mare portretul spiritual al sfantului. Desi pare ca au realizat totul pe plan spiritual, totusi atat timp cat sunt in trup si sfintii pot cadea, iar bucuria diavolului in astfel de caz este imensa. Constient de acest lucru sfantul este mai presus de toate un abis de smerenie. In aceasta stare sfantul ia aminte mereu la sine insusi ca sa nu-L supere pe Hristos Dumnezeu prin nici un fel de scadere. Intr-un cuvant, sfantul este credinciosul pentru care predominanta vietii este intoarcerea la starea cea dintai a nevinovatiei.

Pr. Prof. Dr. Petre Semen



11 Aprilie 2014

Vizualizari: 12674

Voteaza:

Sfintenia lui Dumnezeu si sfintenia oamenilor in Vechiul si in Noul Testament 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.



RETELE SOCIALE