Sfintirea bisericii

Sfintirea bisericii Mareste imaginea.

Slujba sfințirii noii biserici se termină cu binecuvântarea: "Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, pentru rugăciunile.... sfinților măriților și bunilor biruitori Mucenici, ale căror moaște s-au semănat în tot pământul, spre rodire de tămăduire... să ne miluiască și să ne mântuiască pe noi ca un bun și de oameni iubitor".

Biserica învață că, prin jertfa lor, martirii au învins păcatul, egoismul și răutatea, și au ales comuniunea cu Cel ce este "Învierea și Viața" (Cf. Ioan 11, 25), cu Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre, ca singura cale spre vindecare. De aceea, harul Sfântului Duh, lucrător în sfinții și bunii biruitori mucenici, este semănat în tot pământul, și mai ales acolo unde se zidește o nouă biserică, pentru ca, din puterea iubirii lor mai tari decât moartea, să se adape sufletul oricărui creștin ce caută tămăduire, vindecare sau mântuire.

Astfel, Tertulian (+ 230) era încredințat că "sângele martirilor este sămânța creștinilor", în sensul că pe credința și jertfa în Hristos ale martirilor se va zidi Biserica lui Hristos-Domnul pe care nici "porțile iadului nu o vor birui" (Matei 16, 18). Biserica lui Hristos este Biserică slăvită, sfântă și fără de prihană (Cf. Efeseni 5, 25-27), curățită și sfințită prin jertfa cea unică a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Iar Hristos, Unul Sfânt (Unus Sanctus), este Capul Bisericii - Una Sancta. Sfințenia Lui se comunică permanent Bisericii pentru ca ea să fie permanent Trupul tainic și sfânt al lui Hristos. Așadar, sfințenia Bisericii este sfințenie primită de la Hristos-Unul din Treime prin harul sfânt dăruit ei de Hristos. Dar, după cum Unus Sanctus-Iisus Hristos a luat trup omenesc din Fecioara Maria prin pogorârea Sfântului Duh asupra unei persoane umane, în prezența Tatălui, tot așa Biserica lui Hristos - Una Sancta se constituie la Cincizecime (Rusalii) prin pogorârea Sfântului Duh trimis de Tatăl și de Fiul asupra mai multor persoane umane - Apostolii, în formă de limbi de foc (Cf. Fapte 2), iar ei Apostolii botează pe cei ce cred în Iisus Hristos, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh (Cf. Matei 28, 19). Astfel, sfințenia Preasfintei Treimi se comunică Bisericii ca har al Domnului nostru Iisus Hristos, dragoste a lui Dumnezeu Tatăl și împărtășire a (comuniune) Sfântului Duh (cf. II Corinteni 13, 13).

De aceea s-a spus că "Biserica este plină de Sfânta Treime" (Cf. Origen, Selecta in Psalmos, 23, 1; PG 12, 1265), iar participarea la viața Bisericii este comuniune de iubire și viață cu Sfânta Treime. Legătura dintre Preasfânta Treime și Biserică-Una Sancta se face prin Unul Sfânt-Unul Domn Iisus Hristos, prin umanitatea asumată si îndumnezeită de El care devine mijloc sau punte de unificare și de îndumnezeire a întregii umanități și creații în Dumnezeu. Prin jertfa Sa unică, Hristos conduce la desăvârșire pe cei ce-i sfințește: "Căci printr-o singură jertfă adusă, a adus la veșnică desăvârșire pe cei ce se sfințesc" (Evrei 10, 14). În noaptea de dinaintea Pătimirilor Sale, Iisus se roagă "Părintelui Sfânt" (Ioan 17, 11): "Sfințește-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul. Precum M-ai trimis pe Mine în lume, și Eu i-am trimis pe ei în lume. Pentru ei Eu Mă sfințesc pe Mine Însumi, ca și ei să fie sfințiți întru adevăr" (Ioan 17, 17-19). Participând la sfințenia Bisericii, care e sfințenia lui Hristos comunicată oamenilor, creștinii pot deveni sfinți. După Sf. Grigorie de Nyssa (+ 395), "a fi creștin, înseamnă a imita natura divină" (PG 46, 244A).

Aceasta nu în sensul de dobândire a esenței divine, căci acest lucru este imposibil creaturii, ci a modului de a fi dumnezeiesc al persoanelor în comuniune. Sfințirea oamenilor în Biserica lui Hristos însemnă, așadar, îndumnezeirea lor prin har, participarea lor la iubirea și viața eternă a Preasfintei Treimi. Pentru Sf. Irineu de Lyon (+ 202), "slava lui Dumnezeu este omul viu, iar viața omului este vederea lui Dumnezeu" (Adv. Haer., IV, 20, 7), iar, după Sfântul Vasile cel Mare (+ 379), omul este o creatură "care a primit porunca să devină dumnezeu" (PG 36, 560A). În acest sens, Sfântul Apostol Pavel descrie în epistolele sale vocația creștinilor la sfințenie. Efesenilor le arată că orice creștin este chemat să trăiască în comuniune cu Sfânta Treime pentru a deveni locaș al lui Dumnezeu: "prin El (Hristos) avem apropierea către Tatăl, într-un Duh. Deci (...) sunteți împreună cetățeni cu sfinții și casnici ai lui Dumnezeu, zidiți fiind pe temelia apostolilor și proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind Însuși Hristos. Întru El, orice zidire bine alcătuită crește ca să ajungă un locaș sfânt în Domnul. În Care voi împreună sunteți zidiți spre a fi locaș al Lui Dumnezeu în Duh" (Efeseni 2,18-22; vezi și 4,1-7). Iar tesalonicenilor le spune clar că: "voia lui Dumnezeu aceasta este: sfințirea voastră ... Căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăție, ci la sfințire" (I Tesaloniceni 4, 3-7). Iată de ce și chemarea primă și ultimă, permanentă și esențială a Bisericii este chemarea la sfințenie, la comuniunea de iubire și viață a oamenilor cu Hristos și întreolaltă: "Pentru că și Cel ce sfințește și cei ce se sfințesc, dintr-unul sunt toți; de aceea nu se rușinează să-i numească pe ei frați, zicând: spune-voi fraților mei numele Tău. În mijlocul Bisericii Tale te voi lăuda" (Evrei 2, 11-12). Întucât Biserica este neam sfânt, seminție aleasă, popor agonisit de Dumnezeu, ea are ca misiune primordială vestirea în lume a bunătăților Celui ce ne-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată (Cf. I Petru 2, 9).

Creația întreagă, universul sau cosmosul, se sfințește prin Biserică. De aceea, Sf. Irineu de Lyon recomandă: "Să ne adăpostim în Biserică, să ne adăpostim la pieptul ei, să ne hrănim din Scripturile Domnului căci Biserica a fost sădită în lume ca un paradis" (Adv. Haer., V, 20, 2). Duhul Sfânt-Sfințitorul transformă creația în Biserică, întregul univers participând, prin Biserică, la pelerinajul umanității "de la moarte la viață și de pe pământ la cer" (Canonul Învierii). Biserica integrează deci întreaga diversitate a frumuseții lumii în vocația de îndumnezeire a omului. De aceea, chiar biserica în sensul de locaș de închinare exprimă vocația lumii, aceea de-a deveni biserică, după cum învață Sfântul Maxim Mărturisitorul (+ 662): "Biserica este imaginea desăvârsită a lumii sensibile. Ea are drept cer altarul, iar ca pământ naosul în toată frumusețea lui. În schimb, lumea este o biserică: ca altar ea are cerul, iar ca naos pământul în toată măreția lui" (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mystagogie, 3, PG 91, 669; citat de Olivier Clement, în Sources, Paris, DDB, 2007, p. 147.) Intrând în biserică, credinciosul contemplă taina, (misterul) întregului cosmos, sensul lui ultim: comuniunea cu Dumnezeu Creatorul. Astăzi, sfințim aici, la Centrul Mitropolitan de la Limours, o nouă "poartă a cerului" o biserică din lemn, construită în stilul bisericilor românești maramureșene, având formă de navă, de corabie a mântuirii noastre, cu turla înaltă ca un catarg, având crucea drept steag, care ne îndreaptă spiritual spre frumusețea eternă a Împărăției cerurilor, spre iubirea si slava Preasfintei Treimi. Frumusețea arhitecturală, zveltețea, căldura și personalitatea deosebită acestei biserici din lemn invită, în același timp, la reculegere și smerenie, la creștere și edificare spirituală, după cum crește și se înalță arborele de lemn în lumina soarelui.

Există, de altfel, o legătură profundă între spiritualitatea românească și lemn, fundamentată pe legătura românului cu natura, cu pădurea sau codrul. Vechile biserici construite din lemn, în special cele construite dintr-un singur arbore, fără a folosi cuie de fier, fac parte din patrimoniul cultural-spiritual al românilor. Ele simbolizează căldura spirituală a rugăciunii, a comuniunii oamenilor cu Dumnezeu și întreolaltă, din generație în generație. Ele simbolizează faptul că și fragilitatea materiei poate simboliza frumusețea spiritului. Cât privește semnificațiile spirituale ale lemnului din biserică, stejarul, arbore de esență tare, cu dimensiunile sale impresionante, longevitate și putere de a rezista tuturor vicisitudinilor timpului, simbolizează, în special, soliditatea credinței, permanența și continuitatea vieții ecesiale a unui popor credincios. Cu rădăcinile sale înfipte adânc în pământ și cu vârful ridicat spre cer, stejarul se înfățișa omului tradițional ca un arbore axial care asigura comunicarea dintre trei lumi: lumea subpământeană, lumea terestră și lumea celestă. În Sfânta Scriptură, stejarul, mai ales cel solitar, este loc de teofanie și altar de jertfă. Dumnezeu se arată lui Avraam la stejarul Mamvri (Cf. Facere 18, 1); îngerul se arată lui Ghedeon tot sub stejar (Cf. Judecători 6, 11); Avraam zidește sub stejar un jertfelnic Domnului (Cf. Facere 13, 18). Stejarul era arborele sub care oamenii obișnuiau să se odihnească (Cf. III Regi 13, 14) sau să-și îngroape morții (Cf. Facere 25, 9; 35, 8; I Cronici 10, 12). De asemenea, în Vechiul Testament, stejarul era loc de consacrare a conducătorilor triburilor lui Israel: Abimelec a fost pus rege la stejarul cel de lângă Sichem (Cf. Judecători 9, 6). În același timp, stejarul ocupă un loc important și în viața și spiritualitatea poporului nostru. Avem stejari legendari, precum stejarul moldav de la Borzești sau gorunul transilvan al lui Horea de la Țebea, care ne amintesc de mari personalități și de evenimente istorice.

Un alt element folosit la construcția bisericii românești tradiționale din lemn este bradul. Acesta este simbolul elevației și verticalității, al permanenței și prospețimii, al tinereții și frumuseții, al cerescului și al vieții veșnice. Cedrii Libanului, amintiți atât de des în Vechiul Testament, erau folosiți pentru a compara statura omului (Cf. Iezechiel 31, 3; Amos 2, 9), indicând grandoare (Cf. Ps 91, 12) și măreție (Cf. IV Regi 14, 9). Desigur, toate aceste semnificații spirituale ale lemnului, la care se adaugă simbolismul liturgic ortodox foarte bogat, ne îndeamnă să căutăm frumusețile spirituale ale vieții în comuniune cu Dumnezeu și întreolaltă, ca pregustare a frumuseților eterne ale Împărăției Preasfintei Treimi. Astăzi, cu ocazia sfințirii acestui locaș, felicităm pe Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Iosif, al Mitropoliei Ortodoxe Române pentru Europa Occidentală și de Meridională, dimpreună cu toată comunitatea ortodoxă românească, harnică și misionară, luminată de evlavie și simțire românească, pe toți ctitorii și ajutătorii acestui sfânt lăcaș, precum și pe toți clericii și credincioșii prezenți la acest eveniment sfânt și solemn de spiritualitate creștină și de sărbătoare românească.

+ DANIEL Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE
Cuvant rostit cu prilejul sfintirii bisericii centrului metropolitan de la Limours

 

02 Iunie 2015

Vizualizari: 231

Voteaza:

Sfintirea bisericii 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE