Singurul comert pe care pot sa-l fac cu Dumnezeu: eu Ii dau pacatele mele, El imi ofera viata Lui

Singurul comert pe care pot sa-l fac cu Dumnezeu: eu Ii dau pacatele mele, El imi ofera viata Lui Mareste imaginea.

Există, cu referire la Botezul Domnului, în Evanghelia după Luca, un verset care ne spune că, „după ce s-a botezat tot poporul, botezându-Se şi Iisus şi rugându-Se, s-a deschis cerul” (Luca 3, 21). Ce ne atrage atenţia este faptul că Mântuitorul a intrat în apele Iordanului, deloc întâmplător, abia după ce s-a botezat „tot poporul”. De ce a simţit nevoia Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca să facă această precizare? Mai ales în contextul în care ştim că aceia care se înfăţişau înaintea Sfântului Proroc Ioan Botezătorul înainte de a primi botezul îşi mărturiseau acolo, în apă, toate păcatele. Cel ce e numit „Mielul lui Dumnezeu” (cf. Ioan 1, 29 şi 36), fiind fără de păcat, a ieşit „îndată” din apă (Marcu 1, 10), neavând ce „spovedi” înaintea lui Ioan. Dacă nu a venit să Se cureţe, să-Şi mărturisească vreun păcat, ci, dimpotrivă, spre „a ridica păcatul lumii” (cf. Ioan 1, 29), înseamnă că intrarea Domnului în Iordan după ce „tot poporul” s-a botezat cu apă se face cu scopul de a prelua tot ceea ce „lăsase” acolo acest popor – adică păcatele neamului omenesc. În Iordan, Hristos Şi-a asumat în întregime păcatele oamenilor din toate timpurile şi din toate locurile, pe care le-a pironit apoi pe Cruce. Rana păcatului nostru este vindecată de rănile sau Pătimirile Domnului. De aceea ne şi spune Prorocul Isaia: „El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. Şi noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu, dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat” (Isaia 53, 4-5).

Am mai făcut şi în alte rânduri referire la experimentele făcute de oameni de ştiinţă, care au arătat că apa se „impregnează” de tot ceea ce rostim sau gândim în preajma ei. Ea cristalizează, atunci când îngheaţă, în forme urâte, neregulate, dacă îi adresăm cuvinte grele, de ocară, respectiv în forme armonioase, atunci când vorbim frumos sau ne rugăm în preajma ei. Cumva, aşa ar putea desluşi o minte ce interpretează totul în cheie ştiinţifică ceea ce s-a întâmplat acum două mii de ani: toată răutatea scoasă afară, prin mărturisire, de cei ce s-au botezat, a fost „preluată” apoi din apele Iordanului de Mântuitorul. Dar El, fiind Dumnezeu, nu s-a „murdărit” cu păcatul, ci l-a şters, căci nu poate ceva necurat să-L pângărească pe Cel ce este Izvorul sfinţeniei. Merită să ne aducem aminte, în acest context, de femeia care avea scurgere de sânge de 12 ani şi care atingându-se de poala hainei lui Iisus s-a vindecat, nu L-a pângărit pe Acesta, aşa cum credeau iudeii de atunci.

E foarte important să înţelegem că nu există păcat săvârşit de noi şi care să nu fi fost asumat deja de Hristos, fie că noi conştientizăm sau nu acest lucru. Hristos este pe cruce şi în agonie până la sfârşitul veacurilor (Blaise Pascal) – deşi este, totodată, şi pe tron dumnezeiesc –, pentru că până în vremurile de pe urmă vor fi oameni care vor păcătui. Când greşim înaintea lui Dumnezeu, Îl rănim pe Domnul. El pentru aceasta a şi venit în lume, ca să ia durerea păcatului de la noi. Numai că noi nu-L lăsăm, cel mai adesea, să ne vindece rana. Fericitul Ieronim, pe la anul 400, în Betleem fiind, a avut un dialog cu Mântuitorul, Căruia a vrut să-I dea un dar, ceva ce El nu are. Ieronim se oferă să-I dea lui Hristos tot ceea ce credea că deţine – virtuţile sale, munca sa, viaţa sa –, numai că toate se dovedesc a fi daruri ale lui Dumnezeu. Nu există ceva ce avem şi să nu fie de la El. Cu excepţia păcatului. De aceea Domnul îi spune şi ce dar acceptă de la Ieronim (şi de la noi toţi): „Dă-Mi păcatele tale!”.

Iată ceva ce nu are Fiul lui Dumnezeu şi a venit să ia de la noi: păcatul. Numai că noi ne încăpăţânăm să nu renunţăm la el, uneori pentru că ni se pare că nu se cade aşa ceva, că nu ar fi corect. Şi nu venim la biserică sau la spovedit pentru că ne considerăm prea murdari, ne este teamă ca nu cumva să întinăm, să profanăm cu prezenţa noastră. Alteori, nu-I dăm păcatul nostru lui Dumnezeu pentru că ne-am prea lipit de el şi credem că „aşa suntem noi”; ne speriem că am rămâne fără identitate dacă am renunţa la viaţa noastră de acum. A nu ne apropia de Dumnezeu cu nădejdea că El întinde, de pe Cruce, braţele Sale părinteşti către noi pentru a ne îmbrăţişa şi a lua povara noastră asupra Sa e totuna cu a spune: „Nu-Ţi dau, Doamne, păcatele mele!”. Într-un fel, facem din aceste păcate „comoara noastră ascunsă” şi locul de care se lipeşte inima noastră (cf. Matei 6, 21), o inimă ce nu-şi poate afla, astfel, pacea şi bucuria după care tânjeşte. Păcatul ne oboseşte, ne tulbură, ne aduce la disperare.

Dumnezeu ne-a făcut cel mai mare dar prin trimiterea Fiului Său în lume. E trist când noi nu vrem să primim acest dar şi să-I oferim singurul lucru pe care I l-am putea noi dărui şi care nu-I aparţine: păcatul nostru. E un schimb nedrept? Nu, căci aşa se cuvine „să împlinim toată dreptatea” (Matei 3, 15). Numai aşa se poate face dreptate după măsura dumnezeiască sau, mai exact, numai aşa se poate îndrepta totul – adică restaura omul: prin acest schimb sau comerţ divino-uman. Dar noi suntem atât de egoişti, încât nici măcar păcatele (care ne fac atâta rău) nu vrem să I le dăm lui Dumnezeu. De aceea este şi înfricoşătoare Judecata Sa de la sfârşitul veacurilor: vor amuţi toţi cei care nu L-au ascultat în această viaţă, atunci când Domnul îi va întreba nu despre răul săvârşit, ci despre acest refuz de a-I da Lui tot păcatul, toată rana, toată durerea, până la ultima fărâmă. Cei Care-L rănesc pe Cruce, dar lasă apoi Sângele Său să curgă peste pământ se aseamănă ucigaşului Cain (căci glasul acestui Sânge strigă precum cel al dreptului Abel – v. Facere 4, 10-11). Alternativa este aceea de a apropia potirul trupului nostru de coasta Sa, spre a primi şi a bea scumpul Său Sânge.

Spre a primi viaţă din Viaţa Lui. Ce altceva ar mai putea să facă Domnul pentru noi? Ce smerenie mai adâncă poate fi decât aceea de a Se jertfi, de a face din Sângele Său leac pentru a-i tămădui tocmai pe cei care-L rănesc?

pr. Constantin Sturzu
Sursa: doxologia.ro

 

Despre autor

pr. Constantin Sturzu pr. Constantin Sturzu

Senior editor
153 articole postate
Publica din 25 Iunie 2013

30 August 2016

Vizualizari: 1947

Voteaza:

Singurul comert pe care pot sa-l fac cu Dumnezeu: eu Ii dau pacatele mele, El imi ofera viata Lui 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE