Societatea umanista si cea dumnezeu-omeneasca

Societatea umanista si cea dumnezeu-omeneasca Mareste imaginea.


Societatea umanista si cea dumnezeu-omeneasca

Daca va ramane cunoscut prin ceva continentul european in istoria acestui astru, va fi, pesemne, prin aceea ca a stiut sa inventeze nenumarate probleme, si nu a fost in stare sa dezlege nici macar una singura dintre cele insemnate, spre folosul intregului neam omenesc. Aici trebuie avute in vedere, in primul rand, asa-numitele probleme sociale. Dorinta de a le dezlega a ajuns o manie a aproape tuturor europenilor. Ingaduiti-mi insa intrebarea: Cine din ei le dezleaga fara foc si sabie, fara inchizitie si ruguri? Omul european sta incurcat, tulburat si furios in fata problemelor sociale, ca si in fata problemei omului. De ce? Fiindca problemele societatii, restranse la elementele lor intemeietoare, nu-s altceva decat problema omului inmultita cu numarul insilor din care este alcatuita intreaga societate.

Omul, prin insusi faptul ca e om, e madular al organismului social, in care aduce continutul si problematica sa psiho-fizica. Dar problematica omului si cea a omenirii sunt, la baza, identice: problemele adevarului si dreptatii, vietii si mortii, binelui si raului, nemuririi si vesniciei, cerului si pamantului chinuie, si omul si omenirea - dar mai intai pe om ca ins, si apoi omenirea ca obste. De aici se trage incheierea logica: cel ce rezolva problema omului a dezlegat si problema societatii, a oricarei societati, de la cea mai numeroasa pana la cea mai putin numeroasa; de la familie pana la omenire.

In vederea dezlegarii problemei omului si societatii prin mijloace umaniste, in Europa s-a cazut in doua extreme: sau omul a fost micsorat, batjocorit, lasat de-o parte si tagaduit de dragul societatii, sau societatea de dragul omului. (in umanismul propriu-zis al Europei - ce are radacini religioase: infailibilitatea papala, care in protestantism evolueaza in infailibilitatea oricarui ins - intaietatea a dobandit-o insul. Societatea ce are pe individ drept criteriu si punct de plecare al ei nu este nimic altceva decat o satisfacere organizata a intereselor individuale, adica o consfintire legalizata a egoismului omenesc. Ca urmare, e pe deplin firesc sa fie injosita si personalitatea omeneasca, prin impunerea individului ca intreg social egoist, si societatea, prin impunerea individului ca monada egoista. Amandoua acestea sunt dogme ale civilizatiei apusene, care se ciocnesc intre ele si care se impun "ferro ignique" - prin foc si sabie - de veacuri intregi omenirii, ca o mantuire a ei). Noi insa vrem o dreptate desavarsita, si pentru om, si pentru societate, dreptatea care va tine totdeauna cumpana intre valorile Dumnezeiesti ale omului si toate valorile de pret si neschimbate ale societatii. Noi voim o societate in care sa se pastreze deplinatatea persoanei omenesti si dumnezeiasca ei maretie, in care omul nu va fi micsorat, nu va fi schilodit, nu va fi prefacut in pigmeu, nu va fi mecanizat, nu va fi preschimbat in marioneta, spre folosul distinctiei de clasa, al neamului si al statului, al culturii si al civilizatiei, al stiintei si al religiei. Noi vrem o societate in care persoana si societatea se intregesc, se intr-ajutoreaza, se intaresc si se desavarsesc una pe alta; o societate in care fiecare este unit duhovniceste cu toti si toti cu fiecare in parte, in care fiecare traieste prin toti si cu ajutorul tuturor, dar si toti traiesc prin fiecare si cu ajutorul fiecaruia. Aceasta inseamna ca noi am vrea o societate care se infatiseaza si este un organism, un trup, iar madularele ei sunt madulare organice ale unui tot unitar: tu esti ochi, acela mana, eu picior; asa incat sa nu poata spune: Nu am nevoie de tine, sunt puternic si fara tine. Pentru ca mana sa lucreze, are nevoie de ochi, care sa o conduca, si de picior, care sa o poarte; de asemenea, ca ochiul sa vada, are nevoie de mana, care sa-l hraneasca, si de picior, care sa-l poarte; si iarasi, pentru ca piciorul sa mearga, are nevoie de ochi, ca sa-l conduca, si de mana, care sa impreuna-lucreze cu el. Toti suntem madulare ale organismului societatii, mici si mari, vazuti si nevazuti, dar madulare care traiesc unul cu altul si unul prin altul; fiecare impreuna-lucreaza cu toti si toti cu fiecare. Iata ce se intampla in trup: ca sa creasca un fir de par pe cap, impreuna-lucreaza laolalta cu el trupul intreg; dar si firul de par, cu scopul lui propriu, este trebuincios pentru trup, pentru ca apara capul si este un priceput conducator al caldurii. Luati aminte, de asemenea, la trupul omenesc: in el avem cel mai bun exemplu de societate, de prietenie, de impreuna-lucrare, de traire laolalta, de slujire a altuia, a aproapelui; fiecare madular slujeste toate celelalte madulare si toate celelalte madulare slujesc pe fiecare in parte. Degetul cel mic al mainii slujeste organul atat de delicat, ochiul, si pe acela care este inca si mai delicat, creierul; dar si ochiul si creierul slujesc degetul. Cu cat este mai insemnat un organ in launtrul trupului, cu atat el savarseste o slujba mai de raspundere si este slujitorul oricarui organ mai mic decat el din trup. Inima este cel mai insemnat organ din trup, dar totodata ea este si cel mai mare slujitor al trupului; ea slujeste neincetat fiecare particica in parte si tot trupul laolalta.

Sa nu va para curios acest lucru; asa este intocmirea trupului: tot ceea ce este mai mare in el este mai mare pentru ca sa slujeasca ceea ce este mai mic decat el. Nu vedeti ca smerenia este fapta buna cea mai de seama, care oranduieste toate legaturile din launtrul trupului omenesc? Ceea ce este mare se smereste inaintea a ceea ce este mai inie si-i slujeste; iar ceea ce este mai mare se smereste si mai mult! Tot astfel trebuie sa se intample si in societatea dorita si desavarsita: cel ce este mai mare sa slujeasca pe cel ce este mai mic; omul invatat sa slujeasca pe cel neinvatat; inteleptul pe cel simplu; bogatul pe sarac; cel mai mare sa fie mare prin aceea ca este slujitorul de buna voie al tuturor. Toate se intampla aici potrivit cu legea fireasca, dar si Dumnezeiasca a Dumnezeu-Omului: Cel care intre voi vrea sa fie mai mare sa fie slujitor al vostru, si cel care intre voi vrea sa fie cel dintai sa fie sluga voastra (Matei 20:26-27). Pentru ca aceasta este o lege si pentru cel mai desavarsit om, Dumenezeu-Omul Hristos, Care nu a venit ca sa fie slujit, ci ca sa slujeasca si sa-si de-a sufietul Sau pret de rascumparare pentru multi (Matei 20:28). Si, intr-adevar, exista vreun slujitor mai mare al neamului omenesc in afara de blandul Dumnezeu-Om? Iar Eu sunt in mijlocul vostru, ca cel ce slujeste(Luca 22:27), zice El ucenicilor Sai; ca slujitor Care-i slujeste pe ei cu umilinta, ii invata adevarul despre cele Dumnezeiesti - dreptatea Dumnezeiasca, dragostea Dumnezeiasca, bunatatea Dumnezeiasca, puterea Dumnezeiasca -pentru ca sa poata cunoaste si invinge pacatul, raul si moartea, si sa se faca, cu ajutorul Dumnezeiesc, buni, nemuritori, vesnici. Nu numai intrupat ca om, ci si ca Dumnezeu-Cuvantul El ii slujeste neincetat pe oameni, cu ajutorul intregii firi, cu ajutorul universului; ii slujeste neincetat si cu umilinta, numai ca sa-i invete legea aceasta Dumnezeiasca prea-inalta, cosmica si fireasca: cum ca, adica, cel mai mare slujeste pe cel mai mic, si inca cu bucurie si cu bunatate. Pentru aceasta, gura Lui Dumnezeu-omeneasca a spus in ce priveste legea aceasta urmatoarele: Cel ce este mai mare intre voi sa fie ca cel mai mic si cel ce este mai intai - ca sluga., ca tot ce se inalta pe sine se va umili, iar cel ce se umileste se va inalta (Luca 22:26; 18:14). in realitate, toata Evanghelia Dumnezeu-Omului, de la inceput si pana la sfarsit, nu este nimic altceva decat o icoana si o marturie de nebiruit a acestei legi Dumnezeiesti cosmice sau, mai degraba, universale.

Nu vi se pare ca prin aceasta lege evanghelica universala Dumnezeu-Omul dezleaga intr-un chip ideal si real totodata si problema omenirii, dar si problema societatii? Pentru ca si omul, si omenirea, si persoana, si societatea, nu numai ca sunt din una si aceeasi "materie" psihofizica, ci si toate sunt strabatute de unul si acelasi scop si unul si acelasi fel de fi curge prin mijlocul a tot ce alcatuieste esenta lor. Daca cumva nu ar avea acelasi scop, atunci intre ele ar fi o prapastie fara punte deasupra si ar fi sfasiate de deosebirea de cantitate cu neputinta de impacat. Numai unitatea scopului si sfirsitului da putinta unei dezlegari ideale a problemei omenirii, precum si a problemei persoanei si problemei societatii. Dar care ar putea sa fie oare scopul acesta?

Desigur ca el nu va fi un scop trecator si temporal, oportunist, intamplator, interesat, un scop care sa hotarasca soarta omului si sa insoteasca fiinta omeneasca in lumile in care aceasta se gaseste. Este vorba de acel scop nemuritor, pe care l-a pus Dumnezeu-Omul, scotandu-l din fiinta asemanatoare cu Dumnezeu a firii omenesti. In ce consta scopul acesta? Iata in ce: sa se intrupeze Dumnezeu si toate desavarsirile Dumnezeiesti in om si in omenire, in persoana si in societate.

Este, oare, cu putinta acest lucru? Cum ca, intr-adevar, este cu putinta o marturisesc doua pricini carora nu te poti impotrivi: mai intai faptul ca omul este o fiinta dupa chipul lui Dumnezeu; iar al doilea, faptul ca Dumne-zeu-Cuvantul S-a intrupat in om, si ca Dumnezeu-Om a aratat ca este in chip Dumnezeiesc desavarsit, si, omeneste, om adevarat si firesc, in care S-a intrupat Dumnezeu cu toate Dumnezeiestile desavarsiri ale Lui. Si, ceva mai mult, Dumnezeu-Omul a adus si imparte oamenilor faptele bune Dumnezeiesti si puterile Dumnezeiesti, in asa fel ca fiecare om sa poata, daca voieste, sa intrupeze in sinea lui pe Dumnezeu si desavarsirile Dumnezeiesti. implinind scopul acesta, oamenii se preschimba in fiinte nemuritoare si ajung madulare ale impreuna-unirii Dumnezeu-omenesti nemuritoare, adica ale Dumnezeu-omenirii. Dupa cum din om, in chip rational si firesc, se naste si creste omenirea, tot astfel si din Dumnezeu-Omul, iarasi in chip rational si firesc, se naste si creste Dumnezeu-omenirea. in partasia aceasta a Dumnezeului-Om, oamenii traiesc si se poarta ca fiinte nemuritoare, si anume dupa legile evanghelice, care au putere si in lumea aceasta, si in cealalta. Aceasta partasie, neasemanata pe astrul nostru, a celor cu adevarat nemuritori si cu adevarat purtatori de Dumnezeu si a celor ce se straduiesc cel putin sa ajunga astfel, nu este nimic altceva decat trupul Dumnezeu-omenesc al lui Hristos, Sfanta Lui Biserica.

Rasuflati putin: iata ca ne gasim deja in "sfanta sfintelor" filosofiei societatii Dumnezeu-omenesti. Aceasta este o societate noua, Dumnezeu- omeneasca, intru nimic asemanatoare cu acelea pe care vi le da, in chip teoretic si practic, sociologia umanista a omului european. in aceasta societate Dumnezeu-omeneasca, toate se restrang la Persoana purtatoare de viata a Dumnezeu-Omului Hristos. El este cea mai inalta valoare si bunul cel mai inalt. Toate celelalte valori - si individuale, si sociale - izvorasc din ea, intocmai ca razele din soare.

Intelegeti ca vorbesc de Biserica soborniceasca Ortodoxa, ca societate Dumnezeu-omeneasca. Care este temeiul ei? Dumnezeu-Omul Hristos. Pentru aceasta tot ce este ortodox are fire Dumnezeu-omeneasca: si constiinta, si simtirea, si vointa, si gandirea, si viata, si societatea. Dumnezeu este pretutindeni cel dintai, iar omul al doilea; Dumnezeu conduce, omul este condus; Dumnezeu lucreaza, omul impreuna-lucreaza. Aici nu este vorba de un dumnezeu supranatural, abstract, inchipuit, ci de Dumnezeul celei mai nemijlocite realitati istorice, de Dumnezeu care S-a facut om, a trait in marginile

propriei noastre vieti omenesti si S-a aratat pretutindeni in chip pipaibil si vizibil, cu desavarsire fara de pacat, cu desavarsire sfant, cu desavarsire adevarat. De aceea si societatea pe care a intemeiat-o este atat de adevarata si atat de reala. Si Biserica, intr-adevar, ca societate, nu este altceva decat un desavarsit organism Dumnezeu-omenesc, in care, prin impreuna-lucrarea darului Dumnezeiesc si a lucrarii libere omenesti, se uneste si se in-dumnezeu-inomeneste totul, afara de pacat. in acest organism Dumnezeu-omenesc al Bisericii, fiecare credincios este intocmai ca o celula, care ajunge parte alcatuitoare a lui si care traieste din puterea Dumnezeu-omeneasca purtatoare de viata a lui.

Iata principiile intemeietoare ale filosofiei ortodoxe a societatii: ca singura societate adevarata, Biserica este in primul rand un organism Dumnezeu-omenesc, si apoi o intocmire Dumnezeu-omeneasca in lume, care intrupeaza tot ceea ce este al Dumnezeu-Omului, adica: dragostea lui Hristos, care naste toate, dreptatea lui Hristos, bunatatea lui Hristos, intelepciunea lui Hristos si indeobste toate faptele bune ale lui Hristos. Pentru ca, prin mijlocirea lor, Hristos locuieste in om si Se intrupeaza in el. Un astfel de om traieste prin Hristos, gandeste prin Hristos, simte in Hristos, lucreaza prin Hristos, se gaseste in impreuna-unire cu ceilalti oameni pe toate planurile vietii in Hristos. De unde are el puterea aceasta? De la Hristos insusi, dupa cuvantul Sfantului Apostol: Toate le pot in Hristos, Care ma intareste (Filipeni 4:13). Omul credintei ortodoxe, traind in organismul Dumnezeu-omenesc al Bisericii, traieste intotdeauna in impreuna-unire cu top Sfintii (Efeseni 3:18), care-l ajuta in chip tainic la implinirea poruncilor evanghelice. De aceea madularul ortodox al Bisericii are simtamantul viu ca viata lui este aceeasi cu viata tuturor celorlalti oameni si ca are una si aceeasi credinta cu Apostolii, cu Mucenicii si cu Sfintii tuturor veacurilor. El mai are simtamantul viu ca toti acestia traiesc vesnic si, ceva mai mult, ca atat pe el, cat si pe ceilalti, ii strabate una si aceeasi putere Dumnezeu-omeneasca, una si aceeasi viata Dumnezeu-omeneasca, unul si acelasi adevar Dumnezeu-omenesc. in Biserica, socotita ca societate, trecutul este intotdeauna prezent, pentru ca Dumnezeu-Omul Hristos - Care este tare si azi, Acelasi si in veci -traieste neintrerupt in trupul Lui Dumnezeu-omenesc, cu aceeasi bunatate, cu aceeasi viata, si face intregul trecut un prezent neintrerupt. Pentru aceasta omul credintei ortodoxe nu este niciodata singur, ci intotdeauna in impreuna-unire cu toate celelalte madulare ale Bisericii si cu toate fiintele. Cand el gandeste ceva, face acest lucru cu teama si spaima Dumnezeiasca, stiind ca la aceasta fapta a lui iau parte in chip tainic toti Sfintii. Ortodocsii sunt ortodocsi prin aceea ca au neincetat simtamantul sobornicitatii Dumnezeu-omenesti, incalzindu-se cu acest simtamant si pazindu-l prin rugaciune si smerenie. Nu se vestesc niciodata pe ei insisi, nu se lauda niciodata in ce priveste omul, nu sunt multumiti niciodata de umanismul gaunos si nu se inchina niciodata umanismului. Pe toate, caile, ei marturisesc si propovaduiesc pe Dumnezeu-

Omul, iar nu pe om. Pentru ca ei stiu ca omul si societatea omeneasca, fara de Cuvantul, ca unire si unitate nestricacioasa, alearga cu neinfranare catre irationalitate si catre intunericul nefiintei, sau, ceva mai mult, catre intunericul unui "vai si amar".

S-a spus mai sus ca societatea civila (impunerea individului ca monada) si socialismul umanistic (impunerea silita a individului egoist ca intreg) au radacini religioase. Intr-adevar, intrucat in Apusul european crestinismul s-a schimbat incet-incet in umanism, era firesc ca schimbarea aceasta sa-si aiba urmarile ei in toate ariile vietii omenesti, asadar si in aceea sociala. Multa vrfcme si in chip staruitor L-au restrans pe Dumnezeu-Omul si in cele din urma L-au micsorat, marginindu-L la un simplu om: la omul fara greseala al Romei si la acel nu mai putin fara greseala om al Berlinului. in felul acesta, s-a infatisat pe de o parte maximalismul apusean crestin-umanist (Papismul), care inlatura totul de la Hristos, iar pe de alta parte -minimalismul apusean crestin-umanist (Protestantismul), care cere de la Hristos cat se poate de putin, iar adeseori nimic. In amandoua, ca valoare desavarsita si ca ultim criteriu, este asezat omul in locul Dumnezeu-Omului si individualismul de diferite nuante in locul societatii Dumnezeu-omenesti. S-a savarsit in felul acesta dureroasa "corectare" a Dumnezeu-Omului, a lucrarii Lui si a invataturii Lui!

Cel dintai protest impotriva uneia, Sfinte, catolice si apostolice Biserici, ca societate, trebuie sa se caute in Papism, si nu in Luteranism. Si tocmai in acest protest se afla cel dintai protestantism; in acelasi timp, aici este si inceputul individualismului ca principiu social.

Nu trebuie sa ne inselam: maximalismul crestin umanist apusean, Papismul, este tocmai cel mai radical protestantism si individualism, pentru ca a stramutat temelia crestinismului de la vesnicul Dumnezeu-Om la individul om. Protestatantii nu au facut altceva, decat pur si simplu au primit dogma aceasta in esenta ei si au desavarsit-o intr-atat, incat sa ajunga la proportii si amanunte infricosatoare. Intr-adevar, Protestantismul nu este altceva decat un Papism pus desavarsit in fapta, al carui principiu intemeietor (lipsa de greseala a omului) s-a asezat in viata fiecarui om in parte, dar si a intregii societati. Dupa exemplul omului infailibil al Romei, fiecare protestant ajunge infailibil, pretinzand infailibilitatea individuala in problemele de credinta si de viata. Din punctul acesta de vedere, se poate spune ca Protestantismul este un papism laicizat.

Prin aceea ca crestinismul, cu toate nesfarsitele sale adevaruri Dumnezeu-omenesti, s-a marginit in Apus la om, crestinismul apusean s-a schimbat in umanism. Lucrul acesta poate sa para ciudat, dar este adevarat. Il arata in chip neindoielnic realitatea lui istorica. Crestinismul apusean, in esenta lui, este cel mai radical umanism, pentru ca l-a propovaduit pe om ca fiind fara greseala si a prefacut societatea Dumnezeu-omeneasca intr-o societate umanista. Prin urmare, individualismul si totalitarismul sunt doua fete ale aceluiasi lucru, care curge dintr-un singur izvor.

Aceasta inlocuire a Dumnezeu-Omului prin om s-a lucrat in chip practic prin inlocuirea caii crestine Dumnezeu-omenesti cu aceea omeneasca. De aici izvorasc: pozitia hotaratoare a filosofiei aristotelice in scolasticism, cazuistica si inchizitia in etica, diplomatia papala in legaturile internationale, statul papal, individualismul ca principiu social si asa mai departe.

Cu actul acesta al micsorarii si marginirii crestinismului in umanism, s-a simplificat in chip neindoielnic si crestinismul. Dar totodata s-a si distrus. Apusul a pierdut Biserica si pe Dumnezeu-Omul; pentru aceasta, el a pierdut si societatea Dumnezeu-omeneasca, in care omul este frate vesnic al omului.

Pretutindeni se infatiseaza tendinta mult-iubita a omului european de a margini totul la om, ca valoare intemeietoare si masura intemeietoare a tuturor. Dar in spatele lui se ascunde dezamagirea: "Menschliches, Allzumenschliches" ("omenesc, prea omenesc")- Glasurile unor oameni din lumea apuseana: "Zuriick zum Jesus! Back to Jesus!" ("inapoi la Iisus!") sunt strigate neputincioase in mijlocul noptii celei fara de luna a crestinismului umanist, care a parasit valorile Dumnezeu-omenesti si masurile Dumnezeu-omenesti si acum se infunda in deznadejde si impas, in vreme ce din adincul veacurilor rasuna cuvintele aspre ale mihnitului Prooroc al lui Dumnezeu Ieremia: Blestemat este omul care nadajduieste in om! (Ieremia 17:5).

Intr-o perspectiva istorica larga, dogma apuseana privitoare la infailibilitatea omului nu este altceva decat o stradanie de reinviere si de invesnicire a umanismului european pe moarte. Aceasta este ultima "prefacere" si nestramutata proslavire a lui. Fiindca, dupa iluminismul rationalist al veacului al XVIII-lea si pozitivismul miop al veacului al XIX-lea, umanismului european nu-i mai ramanea nimic altceva decat sa se descompuna in contradictii si impas, in acest ceas nefericit pentru el, ii vine in ajutor umanismul religios, care, cu dogma lui asupra infailibilitatii omului, l-a salvat de la moarte sigura. Dar, chiar si dogmatizat, umanismul crestin apusean nu a avut cum sa nu pastreze in sine toate nepotrivirile mortale ale umanismului european, cu toate ca inclina spre o singura dorinta: aceea de a fi alungat Dumnezeu-Omul de pe pamant, in cer. Fiindca, pentru umanism, lucrul de temelie si cel mai insemnat este acela ca omul sa fie cea mai inalta valoare si ultima masura.

Potrivit simtirii si cunoasterii ortodoxe, crestinismul este crestinism prin Dumnezeu-Omul, prin adevarul lui Dumnezeu-omenesc si prin calea lui Dumnezeu-omeneasca; iar societatea este o societate adevarata numai atunci cand este plamadita laolalta cu Dumnezeu-omenirea lui Hristos. Acestea sunt adevarurile intemeietoare, in pofida carora nu poate fi nici o impacare. Prin ele se defineste si se infiinteaza toata axiomatica si criteriologia crestina. Hristos este valoarea cea mai inalta si masura fara greseala numai ca Dum-nezeu-Om. Puterea mantuitoare si de viata facatoare a Bisericii lui Hristos sta pretutindeni in vesnic via Ipostaza a Dumnezeu-Omului, care le uneste pe toate laolalta. Orice inlocuire a Dumnezeu-Omului cu vreun om si orice alegere din crestinism numai a acelor elemente care satisfac "gustul individual" si intelegerea omului prefac crestinismul intr-un superficial si neputincios umanism.

Numai cu puterea lui Dumnezeu-omeneasca crestinismul este "sarea pamantului", sare care tine pe om sa nu se strice din pricina pacatului si raului. Daca insa crestinismul se va imprastia in tot felul de umanisme, atunci "se strica" el, se face o sare "nesarata", care - dupa cuvantul cel intrutotul adevarat al Mantuitorului - nu mai este buna de nimic, decatsa se arunce afara si sa se calce in picioare de oameni (Matei 5:13). Orice stradanie si incercare de impacare a crestinismului cu duhul veacului acestuia, cu miscarile trecatoare ale unor epoci istorice si, ceva mai mult, cu partidele politice sau cu starile de fapt politice, ii smulge acea valoare proprie care face din el singura religie Dumnezeu-omeneasca din lume.

In filosofia ortodoxa a societatii, prima regula este aceea de a nu fi potrivit Dumnezeu-Omul la duhul vremii, ci duhul vremii sa fie potrivit la duhul vesniciei lui Hristos si al Dumnezeu-omenitatii Lui. Numai in felul acesta Biserica va putea sa pastreze Persoana de viata facatoare si de neinlocuit a Dumnezeu-Omului Hristos si sa ramana o societate omeneasca in care oamenii traiesc infratiti prin Dumnezeiasca dragoste si dreptate, prin rugaciune si post, prin blandete si smerenie, prin intelepciune si bunatate, prin milostenie si credinta, prin dragoste de Dumnezeu si dragoste frateasca, si prin celelalte fapte bune evanghelice.

Potrivit cu filosofia Dumnezeu-omeneasca a vietii, si omul, si societatea, si norodul, si statul trebuie sa se acomodeze cu Biserica, intocmai ca si cu prototipul lor vesnic. Acomodarea Bisericii cu ele este cu totul de neingaduit, cu atat mai mult subjugarea Bisericii de catre ele. Un norod are valorile adevarate numai atunci cand traieste si lucreaza faptele bune evanghelice si intrupeaza in istoria lui etosul Dumnezeu-omenesc. Ceea ce are pret pentru norod are pret si pentru fiecare stat, si pentru fiecare societate. Scopul norodului, ca intreg, este acelasi cu scopul omului ca persoana singulara. Si scopul acesta este intruparea in toate manifestarile vietii lui a dreptatii, dragostei si sfinteniei evanghelice. Orice neam trebuie sa ajunga "norod al lui Dumnezeu", "norod sfant", care arata si propovaduieste prin istoria lui adevarul Dumnezeu-omenesc al vietii si etosul Dumnezeu-omenesc al ei (v. 1 Petru 2:9-10,1:15-16).

Vom fi intrebati: Unde sunt roadele vadite ale acestei societati Dumne-zeu-omenesti? Cum se explica faptul ca pe un pamant in care a stralucit Ortodoxia s-a implinit "cea mai radicala laicizare din istoria omenirii" (Joseph Piper). Oare nu exista si "umanismul" rasaritean? Reusita pe pamantul Ortodoxiei a umanismului social ateizat nu dovedeste oare "neputinta Ortodoxiei" de a rezolva cele mai elementare probleme sociale?

Este un fapt ca lumea aceasta zace in rau si in pacat. Restrangerea la om a toate este in fapt atmosfera in launtrul careia traieste, respira si catre care se indreapta firea omeneasca cea cazuta si omul indeobste, orisiunde s-ar gasi aceasta. Din care pricina, nu este nimic de mirare ca valurile iubirii de pacat, ca si valurile otravurilor pseudo-crestine ale Europei, au cuprins in anumite vremi si noroadele ortodoxe. Dar unul este adevarul neindoielnic: Biserica soborniceasca Ortodoxa nu a preschimbat niciodata in dogma vreun umanism oarecare, fie ca este vorba de cezaro-papism, fie despre altceva de felul acesta. Prin adevarata si curata Dumnezeire-omenire si adevarul evanghelic al ei, prin necontenita chemare a ei la pocainta, prin tot ceea ce este de la Dumnezeu-Omul si dupa Dumnezeu-Omul, ea a pastrat, cu ajutorul Duhului Sfant, intreaga intelepciune si neprihanire nu doar a inimii, ci si a sufletului ei. in felul acesta, ea a fost si a ramas "sarea pamantului", a omului si a societatii. Tragedia crestinatatii apusene sta tocmai in aceea ca s-a straduit, fie indreptand Persoana Dumnezeu-Omului, fie tagaduind-o, sa aduca din nou dracescul umanism ce caracterizeaza firea omeneasca cazuta. Si unde? in insasi inima organismului Dumnezeu-omenesc al Bisericii si, ceva mai mult, impotriva rostului Bisericii, care este liberarea de un astfel de umanism. Iar prin Biserica este firesc ca umanismul acesta sa patrunda apoi in toate ariile vietii, persoanei si societatii si sa fie propovaduit ca dogma ultima sau, si mai bine, ca dogma universala. In felul acesta, trufia omeneasca draceasca, ascunsa sub mantia Bisericii, ajunge dogma de credinta prefacuta in dogma de viata, fara de care nu exista mantuire! Este infricosator si numai sa gandeasca cineva la acest lucru, cu atat mai mult sa-l spuna, anume ca, in felul, acesta singurul "laborator al mantuirii" din lumea aceasta se preschimba incet intr-un "laborator" dracesc de siluire a constiintelor omenesti si de zamislire de monstri, intr-un laborator de denaturare a lui Dumnezeu si a omului prin denaturarea Dumnezeu-Omului.

Biserica Ortodoxa soborniceasca nu a marturisit ca dogma nici o otrava, nici un pacat, nici un umanism, nici un sistem social pamantesc, nici prin Sinoade, nici prin trupul Bisericii sobornicesti; insa Apusul, vai, numai aceasta face. Cea mai noua dovada a acestui fapt este Conciliul II Vatican, in credinta Ortodoxa, pocainta este o sfanta fapta buna neaparat trebuincioasa, si Ortodoxia cheama intotdeauna la pocainta. In Apus, credinta pseudo-crestina in om nu cheama la pocainta. Dimpotriva, ea ramane cu "sfintenie" in propria ei antropolatrie ucigatoare de om, in umanismele, infailibilitatile si ereziile ei pseudo-crestine. Mai mult: socoteste, extaziata, ca acestea nu sunt in nici un caz lucruri pentru care cineva ar trebui sa se pocaiasca.

Ideologic si metodologic, umanismul social contemporan dezdumnezeit este intru totul odrasla, nascocirea pseudo-crestina, a Europei pseudo-crestine, incununata cu impacatosirea noastra. Cand sunteti intrebati: "De unde aceasta in Ortodoxie?" - sa raspundeti ca Dumnezeu pune la incercare rabdarea dreptilor, cerceteaza pe fii pentru pacatele parintilor lor si arata puterea Bisericii Sale sobornicesti trecand-o prin foc si prin apa; fiindca, dupa cuvintele de Dumnezeu inteleptitului Macarie Egipteanul, tocmai acesta este singurul drum al crestinismului adevarat: "Acolo unde este Duhul Sfant, urmeaza ca o umbra prigoana si lupta. Adevarul nu are cum sa nu fie prigonit". Care sunt roadele societatii Dumnezeu-omenesti? Sfintii, Mucenicii, Marturisitorii. Acestia sunt scopul ei, acestia sunt rostul si indreptatirea ei, acestia sunt si dovada puterii ei cu neputinta de nimicit - nu carti, nu biblioteci, sisteme si orase, care azi sunt, si maine nu mai sunt. Mii si sute de mii de Mucenici si noi-Mucenici care au patimit pentru credinta Ortodoxa - iata roada societatii Dumnezeu-omenesti. De aceea cunoscutul Frangois Mauriac, romano-catolic, vede la orizontul intunecat al lumii de azi - care zi de zi se afunda tot mai mult in intunericul pierzatoarei de suflet inchinari la om nascute in Europa - doar un singur punct luminos: credinta Ortodoxa cea impurpurata cu sangele Mucenicilor si noilor-Mucenici ai sai. in Apus.? Acolo, oamenii nu cunosc nici Biserica, nu cunosc nici calea, nu cunosc nici iesirea din fundaturi. Acolo totul s-a inecat in inchinarea la idoli cea pierzatoare de suflet, in iubirea de placeri, in iubirea de sine si in iubirea de patimi. Ca urmare, in Europa se petrece o renastere a inchinarii la idoli. "Hristosi mincinosi", dumnezei mincinosi, au potopit Europa si de acolo sunt exportati pe toate pietele lumii, avand ca lucrare de capetenie uciderea in om a sufletului -acel bun omenesc neasemanat in toate lumile - si, prin aceasta, distrugerea infaptuirii si insasi putintei infaptuirii unei adevarate societati.

Scriind acestea, nu scriem istoria Europei, a faptelor bune si defectelor ei, si nici istoria pseudo-bisericilor europene; infatisam doar entelehia ontologiei lor, coboram in inima trufiei europene, in subteranul ei dracesc, unde se afla negrele ei izvoare, prin a caror apa ameninta sa otraveasca lumea. Aceasta nu inseamna catusi de putin o osandire a Europei; este doar o chemare in rugaciune, din toata inima, spre singura cale de mantuire: mantuirea prin pocainta.

Sfantul Iustin Popovici

.

08 Octombrie 2007

Vizualizari: 3226

Voteaza:

Societatea umanista si cea dumnezeu-omeneasca 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE