Spovedania cu buletinul

Spovedania cu buletinul Mareste imaginea.

În Postul Paştilor valuri, valuri, creştinii caută sau după caz, dibuie printre zoritele treburi cotidiene, scaunul Sfintei Spovedanii.

Necesitatea Spovedaniei la preotul paroh. Sunt de părere că acest pas îndrăzneţ se cere a fi făcut, în principiu, către preotul paroh, hirotesit duhovnic de către episcop, tocmai în scopul îndrumării fiilor duhovniceşti pe calea atât de anevoioasă a mântuirii. Te vezi în biserică preot, mai tânăr sau cu bogată experienţă, iar în faţa ta credincioşii din hotarele propriei parohii. Simţi o greutate pe slabii umeri, nu a păcatelor dezvăluite în Taina Pocăinţei, aceea o poartă Hristos, ci povara îndrumării spirituale. Vrei mântuirea oamenilor, se va cere din mâna ta Agneţul, iar din gura ta răspuns, după mărturia Sfântului Pavel: ”fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă, ca să facă aceasta cu bucurie şi nu suspinând, căci aceasta nu v-ar fi de folos.”

Iată ce vreau să spun: pastoraţia cu bucuriile şi cu suspinele ei o pot înţelege, dar nu atunci când suspinul unuia e bucuria altuia. Din ce spune sfântul Pavel reiese că suspinul nu e de folos credincioşilor, dar nici, aş adăuga eu, preoţilor duhovnici. Mărturisesc că admir statornicia acelor oameni care se ţin de un duhovnic pe care îl cunosc şi care îi cunoaşte, nu poate avea decât roade frumoase o astfel de colaborare duhovnicească. Chiar şi cazul în care acei oameni fac parte dintr-o parohie, dar şi-au ales alt duhovnic, nu parohul. Avem în vedere că Biserica e atât instituţie, cât şi eveniment. În complexul fenomen al îndrumării spirituale, duhovnicul şi regula sunt cele două borne, care marchează traseul. În absenţa ascultării constante de un duhovnic, regula poate deveni un pachet de principii abstracte şi impersonale.

Vagabondajul duhovnicesc. Ce nu admir este fenomenul căutării altui preot doar pentru Spovedanie şi Împărtăşanie, dacă se poate cât mai scurte, cât mai comprimate ca timp. Pentru toate: Botez, Cununie, Maslu, sfeştanie, dezlegări, înmormântare etc. e solicitat preotul paroh, iar pentru ceea ce e esenţial e căutat alt preot, şi nu totdeauna din vina celui solicitat. „Vagabondajul duhovnicesc” al enoriaşilor unei parohii spre alt preot(indulgent!?) în perioada pre-pascală e oarecum asemănător vagabondajului mănăstiresc exprimat prin primirea novicilor în randul monahilor altei mănăstiri cu foarte mare ușurință, fenomen care s-a văzut că nu aduce decât dezavantaje. În pastoraţia de mir o spovedanie cu indulgenţă creează următorul fenomen: preotul se înconjoară de pururea novici cu duiumul, care nu vor mai avea interesul de a căuta acelaşi duhovnic nici măcar peste un an, fiindu-le indiferent dacă la capătul „cozii” formate din penitenţi va găsi acelaşi preot de anul trecut.

Reiese cumva că vorbele de faţă sunt o lăcrămaţie generată de nemulţumirea că propriii credincioşi fug spre alte staule!? Pe cine îl mai doare inima astăzi? Pe cel care îşi pune sufletul pentru oi, „iar cel plătit, fuge că-i plătit şi nu-l doare inima de oi” (Ioan 10). Devotamentul pentru cei din propriul staul mă trimite cu gândul la continuarea cuvintelor Evangheliei „am şi alte oi care nu sunt din staulul acesta, şi pe acelea trebuie să le aduc”. I-am întrebat odată pe niște păstori de oi cum procedează dacă se amestecă în propria turmă oi străine. Părinte, a zis unul, dacă sunt om serios şi ştiu a cui e oaia străină i-o întorc păgubitului, dar sunt alţii care tăinuiesc oi străine, iar dacă sunt întrebaţi răspunsul e cu aruncarea vinovăţiei spre lupi. Dar când păstorul cercetează cu ochii altă turmă nu se poate să nu le recunoască pe ale lui. Garantez asta! Iată!

Medic de familie-preot de familie. Cât de mare e importanţa actului medical pentru destinul unui om? Nu ne-am dori victimele vreunui caz de malpraxis. În practica pastorală se găsesc foarte multe analogii cu interferenţa pacient-medic, doar dacă ne gândim la diagnostic-cercetare canonică, reţetă-canon, trimitere la specialist-recomandarea unui mare duhovnic etc. Nimeni nu poate fi obligat să aleagă un medic de familie. Dar dacă a optat pentru unul, tot ce ţine de latura medico-sanitară a vieţii, trece pe la medicul de familie. Tot el ţine evidenţa şi istoricul bolilor, în fişa medicală a pacientului e oglinda afecţiunilor de care a suferit, în funcţie de care va recomanda medicamentele spre a înlătura noile boli apărute, fapt esenţial în menţinerea sănătăţii. Dacă pacientul ar schimba după bunul plac medicul, doar de ruşinea vreunei afecţiuni, să zicem, n-ar fi primit. Nu din rea voinţă, ci pentru simplul fapt că necunoscând situaţia anterioară a pacientului sau bolile mai vechi, iar pe de altă parte oprit fiind de lege, va recomanda contactul cu medicul de familie, spre grabnica însănătoşire a celui în cauză. Dacă pentru sănătatea trupului s-a creat instituţia medicului de familie şi este o atât de bine observată acrivie, nu s-ar cădea o atenţie cel puţin egală complexităţii manifestărilor sufleteşti şi patimilor arătate spre vindecare parohului care te vede la biserică, pe stradă, celui care te cunoaşte şi îl cunoşti? Suntem convinşi de acest adevăr mai ales ţinând seamă că instituţia preotului de familie (citeşte paroh) are o vechime şi prestanţă clar conturată în viaţa Bisericii. În acest fel s-ar diminua cazurile de malpraxis spiritual, având şi o fericită înrudire de cuvinte: orthodoxie şi orthopraxie.

Evitarea împărtăşirii în faţa comunităţii. În legătură cu fuga de paroh se mai înscrie o meteahnă, anume teama de responsabilitatea pe care credinciosul şi-o asumă atunci când vine spre Sfântul Potir sub ochii comunităţii din care face parte. Înclin să cred că parte de vină o poartă tradiţia de sorginte comunistă, conform căreia mulţi care ar fi avut de suferit dacă erau văzuţi manifestându-şi credinţa, fugeau pentru Împărtăşanie în vreo mănăstire îndepărtată sau la oraş ori în vreun sat uitat, unde anonimatul era asigurat. Dar acum, pentru ce mai e dorit anonimatul? Spovedania şi Împărtăşirea în faţa lui Dumnezeu dar şi în faţa cunoscuţilor obligă, e o nobleţe care te înfăşoară după ce ai gustat ce bun e Domnul, nobleţe pe care nu trebuie să o trădezi. Ruşinea încă n-a dispărut cu totul, nu poţi face orice, nu poţi merge oriunde duminica, nu poţi călca în picioare sfiala şi cuminţenia cu care te-ai înveşmântat când „te-ai afişat” pe solee în cel mai cutremurător act al credinţei.

Împărtăşirea-obligatorie în cadrul liturgic. Oare chiar nu e posibilă o cuminecare doar în cadru liturgic? Se pare că da. Un bun început, poate prea timid, s-a făcut la unele biserici, unde preotul care face molitva explică clar jertfa care se cere pentru Sfânta Euharistie. Frumos şi bun lucru, numai că e evident exodul persoanelor grăbite, spre alte parohii în care nu s-a renunţat încă la practica fast food, concept american îmbisericit spre paguba duhovnicească pe termen lung a doritorilor de grabnică cuminecare. Este o prioritate astăzi observarea unei curate vieţuiri monahale şi reîntronarea disciplinei călugăreşti, stârpindu-se vagabondajul monahilor. Oare de ce nu ar fi urgentă şi o replică disciplinară de acest gen şi în viaţa parohială din enoriile Patriarhiei, înlesnindu-se astfel o mai deplină armonie între conştiinţa pastorală a parohului şi conştiinţa de enoriaş, întru avantajul celui din urmă şi nesuspinarea celui dintâi, căci aceasta nu v-ar fi de folos? Până atunci măcar arătaţi(sau, după caz, cereți) buletinul la Spovedanie!

Pr. Piţ George Cosmin


 

Despre autor

George Cosmin Pit George Cosmin Pit

Colaborator
12 articole postate
Publica din 16 Martie 2017

Pe aceeaşi temă

23 Martie 2017

Vizualizari: 1742

Voteaza:

Spovedania cu buletinul 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE