Stiinta versus Religia

Stiinta versus Religia Mareste imaginea.

Oamenii de stiinta au constatat ca exista un raport direct proportional intre stiinta si religie si ca acest lucru ar trebui sa le apropie cat mai mult pe ambele, "fiindca daca putina stiinta indeparteaza de Dumnezeu, multa stiinta apropie de el"; spunea inca de mult creatorul noii metodologii in stiinta, Francis Bacon.

Religia a fost definita ca fiind raportul dintre om si divinitate. Din acest raport rezulta in mod firesc si o conceptie religioasa despre lume si viata, ale carei adevaruri religia le detine din sursa revelatiei supranaturale si in temeiul credintei.

Alaturi de ea, omul si-a facut si o conceptie stiintifica avand ca sursa legile naturii si puterea ratiunii. Plecand din surse diferite, ele au si scopuri diferite: stiinta urmareste cunoasterea lumii si a vietii, religia, destinul si fericirea lumii.

Deosebite prin origine si scop, ele nu pot fi identice, fara a fi prin aceasta contrare.

Cum se explica atunci conflictul dintre ele? Raspunsul e unul si singurul: prin incalcarea domeniilor si incalcarea atributiilor care revin fiecaruia dintre ele. Aceasta depasire e posibila si inlesnita de felul cum e conceputa realitatea, care e obiectul comun si punctul de contact al amandurora. Caci, oricat s-ar deosebi intre ele religia si stiinta, realitatea pe care o au in fata e una si aceiasi.

Si aceasta realitate e atat de natura spirituala cat si de natura materiala si nu numai de ordine naturala ci si supranaturala. Realitatea este ca pe cand realitatea materiala ne e data in forme de timp si spatiu, realitatea spirituala e libera de aceste forme. Avem o realitate fizica, a consistentei in spatiu, una istorica a succesiunii in timp, o realitate spirituala, dezlegata de timp si spatiu, cum sunt valorile ideale de adevar bine si frumos, si realitatea supranaturala, a divinitatii, sesizata de sentimentul religios.

Realitatea insa ramane aceiasi in totalitatea ei, fie obiect al stiintei, fie al religiei. Sub aceasta forma insa, stiinta este egala cu filozofia care, singura, priveste realitatea intreaga sub prisma ratiunii, dupa cum religia o priveste sub cea a credintei. Filozofia a fost si forma sub care s-a prezentat, la inceput, stiinta.

Asa a fost la greci, creatorii stiintei, si pana tarziu, in lumea moderna. Sub aceasta forma nici nu au existat conflicte reale intre stiinta si credinta. Filosofii erau adesea si teologi, oameni de stiinta si de credinta, cum au fost Platon si Aristotel, Augustin si Toma d'Aquino, Descartes si Leibniz. Conflicte intamplatoare au putut fi si in faza aceasta. Ele au devenit inevitabile insa cand stiinta a confirmat fie continutul, fie conceptul asupra realitatii.

In timpurile moderne, s-a substituit conceptului de stiinta in genere acela de "stiinte exacte" sau "pozitive", iar realitatea a fost redusa numai la latura ei fizica, la lumea fenomenala. Realitatea noumenala, cum o numeste filozofia, sau cea supranaturala cum o numeste religia, a ramas in afara de aceste granite, desi ea este cauza si suportul oricarei manifestari fenomenale. De aici nu urmeaza insa ca aceasta realitate nu exista. Stiintele exacte tagaduiesc insa aceasta realitate. In cazul acesta ele depasesc propriile lor granite, si de aici un prim motiv de conflict, pricinuit de stiinta. Conflictul poate proveni si din partea religiei, cand aceasta din motive de dogma cauta sa infirme adevaruri bine stabilite in lumea fizica. Astfel au fost cunoscute cazuri din perioada scolastica, vizand sfericitatea pamantului, heliocentrismul si geocentrismul etc.

Atitudinile trecatoare si recunoscute ca eronate din partea religiei tind sa devina permanente din partea stiintei pozitive, care nu numai ca ignora, dar si tagaduieste o realitate supra-fenomenala. Insa stiinta pozitiva sau exacta nu este stiinta insasi, ci numai un fragment din ea si o metoda a ei. Una reduce realitatea la fenomen, cealalta la cantitate. Dar fiecare reprezinta numai fragmente din ea, de aceea se numesc "stiinte" si nu "stiinta". Ele nu pot concepe realitatea in intregime nici macar pe cea din lumea fenomenala.

De altfel, nici nu urmaresc acest lucru, fiindca fragmentarea si simplificarea realitatii sunt principiile lor de metoda. A fragmenta si a simplifica natura e a o cunoaste si a o domina. Acesta este principiul calauzitor al stiintelor exacte, principiu util, prin triumfurile tehnice prin care le-a realizat. A reconstitui insa din aceste fragmente toata realitatea si a da o conceptie generala si completa despre ea este de a depasi marginile si puterile stiintei exacte. Cand lucrul s-a incercat, conflictul a fost inevitabil si cu religia si cu filozofia.

Stiinta pozitiva este redusa la constatarile de fapt, la date contingente si relative - la ipoteze. Fara ele nu se poate avea o constiinta despre lume, cum nu se poate avea una numai prin ele. "Caci daca conceptele generale fara fapte sunt goale, faptele singure sunt oarbe" (Kant, Critica ratiunii pure ).

Lumea in totalitatea ei ramane obiectul stiintei ca filozofie, obiectul acesteia fiind universul si absolutul. Filozofia postuleaza insa acest absolut, dar nu-i poate da un continut. Acest continut i-l da numai religia, si unde inceteaza ratiunea incepe credinta. Toate sistemele stiintifice sau filozofice simt nevoia, in ultima instanta, de a ancora la taramul metafizicii si religiei. Religia se impune ca o necesara completare a stiintei. Raportul dintre ele se arata de a fi acela al unei armonice colaborari si completari.

De unde atunci conflictul ?
Din lipsa de siguranta si control care caracterizeaza datele credintei, zic adversarii religiei. Ratiunea nu le poate accepta fiindca nu le poate verifica. Chiar si atunci cand ele se impun, stiinta pozitiva are datoria de a le ignora. De aceea ea este si trebuie sa ramana agnostica.

Sunt intr-adevar datele religiei mai putin sigure ca cele ale stiintei? Religia, se spune, se bazeaza pe dogme si credinta. Datele ei nu se pot verifica, nici controla. Stiinta se bazeaza pe intuitia faptelor si pe legile ratiunii. Datele si rezultatele ei se pot verifica si controla.

Nimic mai inselator ca intuitia faptelor, nimic mai relativ ca legile ratiunii. Sensurile ne inseala prin subiectivismul lor, legile ratiunii - prin relativismul lor. Deci, ele nu pot fi nici izvor si nici criteriu al sigurantei. "Experienta", mereu invocata de stiinta, e constituita mai mult din conjuncturile ratiunii, decat din realitatea nuda a faptelor.

Dar de aceste izvoare se foloseste si religia. Si de "intuitia interna" a sentimentului religios si de "experienta externa" a religiei obiective. Psihologia religiei si istoria religiilor ofera un vast camp de experienta pentru certitudinea religioasa. Iar principiile ratiunii converg toate catre absolutul religios. Daca erori sunt posibile aici, ele sunt posibile in aceeasi masura ca si in campul experientei stiintifice.

Dar se zice: Stiinta isi are criteriul sigurantei in sine, religia il detine prin autoritate si credinta. De autoritate si credinta uzeaza si abuzeaza si stiinta. Cati au masurat distantele dintre astre, si totusi le cred, cati au vazut atomii, si totusi ii accepta. Cati am verificat prin noi atatea dintre ipotezele pe care stiinta ni le ofera ca sa le credem ?

Stiinta ofera siguranta pe care religia nu o da. Caracterul stiintei este insa relativitatea. Asa afirma cei mai straluciti reprezentanti ai ei, de la Auguste Comte - intemeietorul pozitivismului - pana la Poincaré si Einstein. Stiinta este un sir de ipoteze controlabile sau necontrolabile, dar mereu supuse schimbarilor. Asupra aceluiasi complex de fenomene pot fi posibile stiintific mai multe ipoteze. Ceea ce da uneia dintre ele aparenta de adevar sunt simplicitatea si practicitatea ei. Chiar acolo unde stiinta crede a oferi adevaruri sigure, cat de putine sunt acestea fata de imensul ocean al Universului "din care - cum spunea marele Newton - el ne arunca cateva legi pe care le culegem ca si copii scoicile aruncate de adancul oceanului la tarm".

Traim inconjurati de mister, pe care nu-l cunoastem si poate nu-l vom cunoaste cu ratiunea niciodata. Ignoranus ignorabinus sunt cuvintele sapate pe frontispiciul stiintei de unul din fanaticii ei, fiziologul Bois Reymond.

Conflict intre religie si stiinta nu poate fi, daca fiecare isi pastreaza domeniul si scopurile sale. Cel putin asa au crezut marii creatori ai stiintei, pentru care stiinta nu a fost o piedica pentru credinta lor, ci, din contra, un motiv in plus pentru afirmarea divinitatii.

Asa au crezut Pascal, creatorul matematicii moderne, Newton, al mecanicii si Lavoisier, al chimiei anorganice, Liebing, al celei organice, Volta, Bunsen si Amper, creatorii electricitatii statice si dinamice, Pasteur, creatorul microbiologiei, Robert Mayer, al termodinamicii, Kepler si Herschel, astronomiei moderne, Cuvier, paleontologiei, Humboldt si Ratzel, etnografiei si antropologiei, Rante si Mommsen, ai istoriei, Descartes, Leibniz si Rant, filozofiei, Rieman, Gauss si Cauchy, marii matematicieni, Faraday, Bequęręl si Claude Bernard, fizicieni si naturalisti, Fay si Wolf, ambii astronomi, Heinrich Herz, descoperitorul undelor hertziene si atatia altii din creatorii de stiinta, care au fost toti si oameni de credinta.

Si daca pentru toti acestia a fost posibila armonia dintre stiinta si religie, sa nu fie oare posibila si pentru noi, cei de astazi, care ne adapam de la izvoarele stiintei si traim in realitatea credintei ?

Doamne ajuta!

Stefan Popa

.

Despre autor

Stefan Popa Stefan Popa

Senior editor
301 articole postate
Publica din 28 Septembrie 2012

01 Martie 2013

Vizualizari: 2915

Voteaza:

Stiinta versus Religia 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE