Stim unul despre celalalt mai multe lucruri decat spunem

Stim unul despre celalalt mai multe lucruri decat spunem Mareste imaginea.

Familia noastră trece prin vremuri foarte grele. El m-a înşelat cumplit, mişeleşte, trei ani de zile, cu o prietenă de-a mea; apoi încă o dată, când era în delegaţie - o poveste « standard». Domnul m-a păzit şi am aflat de asta numai post factum, când romanul cu prietena era deja pe sfârşite. Dacă aş fi aflat mai devreme, când relaţia lor era în toi, nu aş fi supravieţuit, pe când în acel moment relaţia noastră se apropia de criza inevitabilă într-o asemenea situaţie şi care în interpretarea soţului meu a fost formulată astfel: «Dragostea mea faţă de tine s-a stins, aşadar nu este cinstit să continuăm să trăim împreună.»

Ziua când el a spus asta a devenit începutul celei mai îngrozitoare şi negre perioade din viaţa mea, care ţine până acum. Această perioadă poate fi împărţită în trei etape: prima a venit imediat după cumplitele cuvinte din care am aflat că nu mă mai iubeşte şi lovitura, care a urmat în scurtă vreme, primită atunci când am aflat că m-a înşelat.

Atunci scopul meu era unul singur: să supravieţuiesc. Să mai trăiesc o zi. Vi se poate părea ciudat, însă, temându-se pentru sănătatea mea psihică şi fizică, în această perioadă soţul meu era tot timpul lângă mine. Pentru oricine e foarte dureros să audă asemenea cuvinte, însă când dragostea reciprocă este aerul şi pâinea vieţii tale, când ţi se pare ceva absolut şi indestructibil, este de două ori mai rău.

El ştia ce lovitură mi-a dat, şi nu degeaba se temea pentru viaţa mea. Când îl întrebam dacă are pe altcineva nega, spunând doar că sentimentele din trecut faţă de mine parcă s-au evaporat pur şi simplu, că este un om oribil şi că mi-a stricat toată viaţa. Eu repetam printre lacrimi un singur lucru: «Nu se poate aşa ceva. Nu e adevărat. Este o greşeală.» Nu era un delir isteric, eram convinsă de asta şi de faptul că el ascunde ceva.

Cele două săptămâni care au urmat am supravieţuit doar repetând neîntrerupt singura rugăciune pe care o ştiam, precum şi mulţumită îngrijirii lui. După două săp-
tămâni a plecat în delegaţie, şi când s-a întors am aflat că m-a înşelat cu o oarecare fată. In ziua când am aflat că m-a înşelat l-am rugat să mă ducă la biserică (înainte mergeam câteodată la biserică, dar mai mult din interes culturologic şi dintr-un respect distant, deşi suntem cununaţi bisericeşte - ce-i drept, ne cununaserăm datorită intensităţii sentimentelor de atunci şi a dorinţei de a «înveşnici» dragostea noastră prin toate mijloacele disponibile în acel moment).

El m-a dus la biserică, dar n-a intrat cu mine, m-a aşteptat afară. Părintele, după ce mi-a ascultat spovedania, m-a sfătuit să nu-i arăt în nici un caz soţului că ştiu că m-a înşelat, ci să mă rog, să merg la biserică, să încerc să-l aduc la biserică şi pe el. Tot atunci a stat de vorbă pentru prima dată cu soţul meu, şi acea zi ne-a adus amândorura, chiar dacă nu pentru mult timp, uşurarea şi nădejdea de care aveam atâta nevoie.

Viaţa noastră era pe atunci foarte ciudată: eram unul pentru celălalt sursă de enormă durere şi totodată de consolare. Puteam împărţi această durere numai unul cu celălalt, şi atunci când nu atingeam tema tabu a relaţiei noastre ne comportam unul faţă de celălalt cu grijă, cu tandreţe, cu sensibilitate, dar fără nici un fel de promisiuni. In acea perioadă am comunicat chiar mai mult ca de obicei. In concediu am mers la odihnă cu prietenii şi acolo chiar am organizat sărbătorirea a patru ani de viaţă în doi (atunci a fost singura dată când a «semirecunoscut», fiind uşor băut, că ştim unul despre celălalt mai multe decât spunem).

Citeam multe cărţi, ne uitam împreună la multe filme, iar după aceea, discutând cele citite şi văzute, vorbeam despre câte în lună şi în stele: despre viaţă, despre Dumnezeu, despre bine şi rău, despre natura omului, despre dragoste. Pe atunci trăiam însă fără a ne gândi la ziua de mâine, fără a discuta principalul. Uneori, îmi venea greu să cred în cele întâmplate, fiindcă spiritual eram şi mai apropiaţi decât înainte.

Aşa au trecut vara şi începutul toamnei. El a încetat să mai vorbească la telefon cu «mândra» cu care se cunoscuse în delegaţie; chiar începuserăm să ne facem oarecare planuri de viitor, şi treptat a început să se înfiripeze în mine speranţa în mai bine. Totodată, simţeam că nu înţeleg până la capăt ce se întâmplă cu soţul meu, că mai rămâne ceva care îl sfâşie. Ei bine, atunci am aflat despre romanul lui de trei ani de zile cu prietena mea, alături de care trăiserăm mult timp, dar cu care nu mai ţineam legătura, de o jumătate de an, aproape deloc.

Acesta a fost începutul celei de-a doua etape. Să spun că am trăit un şoc este puţin spus. Această trădare m-a omorât pe mine cea dinainte, şi renaşterea n-a fost deloc uşoară. A trebuit să reinterpretez toată viaţa noastră dinainte, care, cu toate problemele existente, ni se părea, nouă şi celor din jur, atât de fericită. Pentru toţi numeroşii noştri prieteni fuseserăm întotdeauna o pereche ideală, şi ne mândream cu relaţia noastră. In pofida întregii grozăvii a celor întâmplate, nu pot să nu admir cât de ireproşabil s-a comportat soţul meu faţă de mine în tot acest răstimp, ducând această cumplită viaţă dublă: grija, respectul, tandreţea lui nu lăsau loc vreunei bănuieli că nu m-ar iubi.

Totodată, el nu era în stare să se lupte, să renunţe la sentimentele faţă de ea, fiindcă e un om pentru care propriile sentimente, «onestitatea» faţă de sine însuşi, sunt
mai presus de toate, şi nici un fel de dogme, de norme, de reguli nu există pentru el dacă nu le-a «simţit». Totuşi, nici măcar un om atât de puternic cum este el n-a putut duce la nesfârşit această povară grea, şi, spunându-mi că nu mă iubeşte, a încercat, cred eu, să iasă cumva din capcana în care s-a băgat singur. El e un mare idealist şi maximalist, şi de aceea am început chiar să văd altfel cea de-a doua aventură a lui, cea întâmplătoare: cred că aceasta l-a făcut să privească altfel relaţia cu prietena mea, lipsind-o de nimbul sublimului, tragismului şi excepţionalului, şi i-a arătat adevărata natură a faptelor lui.

In nesfârşita durere provocată de această trădare s-a găsit loc şi pentru bucurie: în sfârşit, ştiam adevărul, aşadar puteam să găsesc un mijloc mai potrivit pentru a-l ajuta să iasă din această mizerie. El continua să vorbească la telefon destul de mult cu fosta mea prietenă, dar nu se mai întâlnea cu ea, şi tot timpul liber îl petreceam împreună. Aceste telefoane, pe care le ascundea de mine cu mare grijă, deveniseră coşmarul meu. Nu înţelegeam de ce, de ce face asta - doar vede singur că asta duce în prăpastie. Puteam să plâng şi să mă întristez în orice moment; el nu înţelegea cauzele unor schimbări atât de dese de dispoziţie, dar le urmărea cu mare atenţie, întrebându-mă tot timpul: «Ce s-a întâmplat? Eşti în regulă?» Sinceritatea cu care se neliniştea, insistenţa acestor întrebări pur şi simplu mă zăpăceau. Nu înţelegeam: voia să audă adevărul ori se temea de el? Cum poate să întrebe aşa ceva continuând să stea de vorbă cu ea?

Atmosfera era destul de încordată, dar m-am străduit mult să nu clachez, ci să continui efortul meu perseverent şi de lungă durată. Am citit enorm de multă literatu ră duhovnicească privitoare la problemele familiei. M-am străduit să fac tot posibilul ca să-l aduc la ideea că ceea ce a făcut el e un păcat cumplit şi că trebuie să se căiască. M-am străduit să-i dau de înţeles că pentru familie trebuie să te lupţi - să te lupţi, mai întâi de toate, cu tine însuţi, cu propriile slăbiciuni; că singura cale spre mântuire este calea pocăinţei şi curăţirii duhovniceşti, îmbisericirii. Ii dădeam să citească articole, cugetări şi poveţe ale părinţilor duhovniceşti, învingând obişnuitul lui spirit critic şi lipsa de receptivitate faţă de orice «păreri autoritative» şi dogme. Ii dădeam informaţii despre praznicele bisericeşti, îi dădeam să citească diferite predici.

Mergeam împreună tot mai des la biserică, şi mai apoi am observat că şi-a însuşit numeroase idei, că acestea i-au prins rădăcini în suflet şi au devenit ale lui.

Să nu credeţi însă că sunt o persoană rece şi calculată. Câte lacrimi am vărsat, câte nopţi n-am dormit, cit de mult am tânjit după mângâiere şi dragoste, cât de des a fost cât pe ce să clachez! Fiindcă sunt un om pentru care viaţa fără dragoste, pentru mine însămi, e imposibilă: am nevoie ca de aer să fiu necesară zilnic cuiva - şi nu oricui, ci soţului meu, pe care îl iubesc profund, cu toate că m-a trădat. înainte de Anul Nou m-am hotărât, în cele din urmă, să-i dau să citească minunata predică a Mitropolitului Antonie al Surojului despre dragoste, în care se vorbeşte despre sfinţenia căsătoriei, despre dragostea atotiertătoa-re, necondiţionată, răbdătoare, nesfârşită. Am vrut să-i dau de înţeles că-l iert şi că poate să învingă păcatul oricât ar fi de cumplit acesta, să nu se distrugă pe sine şi să nu mă distrugă şi pe mine, ci să o apuce pe calea adevărată şi să vină la Dumnezeu. Am decis ca în funcţie de reacţia lui să iau hotărârea definitivă de a lupta mai departe, ascunzând ceea ce ştiu, sau de a-i spune totul în faţă.

După Anul Nou a început a treia etapă a relaţiei noastre, în care printre zilele pline de gânduri amare şi de întristare apar zile de bucurie luminoasă şi de nădejde. Mergem la biserică tot mai des. Vorbim tot mai des despre viitor. El repetă tot mai des: «Totul e bine.» A venit şi ziua când mi-a spus iarăşi că mă iubeşte, şi asta a însemnat foarte mult pentru mine, fiindcă el a fost întotdeauna foarte responsabil în ce priveşte ceea ce spune.

Această cale anevoioasă, plină de lacrimi şi de amar, a devenit calea mea către Dumnezeu. Inainte, pentru mine tot sensul vieţii consta în dragostea dintre mine şi soţul meu - însă aceasta a fost o dragoste pământească, ce n-avea cum să nu se epuizeze mai devreme sau mai târziu. Chiar şi în cele mai bune clipe simţeam că dragostei noastre îi lipseşte un anumit temei, un anumit scop. Soţul meu devenise pentru mine un fel de idol, şi această dragoste uriaşă, dar lipsită de Dumnezeu, ne-a dus la nişte evenimente atât de triste. Acum învăţ să înţeleg că dragostea faţă de soţul meu nu trebuie să fie mai mare decât dragostea faţă de Dumnezeu, şi înţelegerea acestui fapt îmi dă o forţă neobişnuită. Şi soţul meu simte această forţă, este atras de ea, dar deocamdată eu doar învăţ, şi viaţa mea este, la fel ca înainte, plină de îndoieli şi de zbucium. Mă strădui să nădăjduiesc şi să mă bizui pe voia lui Dumnezeu, însă durerea şi frica nu dispar. In fiecare zi, în fiecare secundă mă chinuie teama că voi auzi iarăşi cuvintele acelea cumplite, teama pentru viitorul nostru. Increderea nemărginită dinainte faţă de soţul meu s-a destrămat, şi înţeleg că a venit ceasul când trebuie să ne spunem unul celuilalt adevărul şi să închidem acest capitol negru din viaţa noastră. El poate să mă mintă cât vrea, dar pe tine însuţi nu te poţi minţi. Mă tem foarte mult de acest moment şi nu ştiu cum să îl abordez.

Acum înţeleg limpede că Domnul îi trimite fiecăruia exact ceea ce poate să îndure. Pe mine m-a «orbit» cu încrederea fără margini în soţul meu, ca să nu aflu prematur ceea ce a făcut. Sper că în viitor nici un fel de încercări nu mă vor face să-mi schimb părerea. Şi, bineînţeles, istoria noastră nu a fost deocamdată încununată de un final fericit - de altfel, de un asemenea final nici nu poate fi vorba până la sfârşitul vieţii noastre, şi ca atare continuă lupta mea de zi cu zi în îndoieli, în zbucium, în temere. Vreau tare, tare de tot ceva mai multă tihnă şi încredere. Unul dintre mijloacele de a dobândi asta mi se pare spovedania profundă şi sinceră înaintea unui părinte duhovnic, pe care deocamdată, din păcate, nu îl avem. Amândorura ne trebuie aşa ceva, şi am merge oriunde, numai să găsim un duhovnic iscusit." (Nadejda, 26de ani)

Editie alcatuita de Dmitry Semenik

DRAGOSTEA ADEVĂRATĂ. TAINA DRAGOSTEI ÎNAINTE ŞI DUPĂ CĂSĂTORIE, Editura Sophia

Cumpara cartea "DRAGOSTEA ADEVĂRATĂ. TAINA DRAGOSTEI ÎNAINTE ŞI DUPĂ CĂSĂTORIE"

09 Martie 2016

Vizualizari: 1016

Voteaza:

Stim unul despre celalalt mai multe lucruri decat spunem 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE