Taina iertarii, un dar dumnezeiesc

Taina iertarii, un dar dumnezeiesc Mareste imaginea.

Postul, mai precis „Postul cel Mare”, care ne pregăteşte de sărbătoarea Paștelui, este prin excelenţă vremea luptei duhovniceşti, a luptei lăuntrice, a luptei împotriva demonilor - a duhurilor celor din adâncuri - şi împotriva noastră înşine, adică împotriva rătăcirilor firii căzute. Nu ne putem lupta întotdeauna, şi nici cu acelaşi zel, nu putem avea mereu aceeaşi trezvie: această luptă duhovnicească nu se poate purta decât o vreme, relativ scurtă.

Miezul acestei lupte este asceza, termen care înseamnă în greceşte „a se exersa”(1): ne antrenăm să devenim creştini, să lucrăm poruncile lui Hristos, mai mult decât în alte momente ale anului liturgic. Viaţa noastră creştină - ca şi viaţa în general - se bazează pe alternarea momentelor de efort şi a momentelor de răgaz, a vremii de pocăinţă şi a vremii de bucurie. Dacă nu ar exista decât una dintre ele, viaţa ar fi cu neputinţă. Înţelepciunea Bisericii este menită a ne propune acest calendar.

Intrarea în Post a fost întotdeauna, din vremea Bisericii Una şi nedespărţită, un moment solemn, purtător de un înţeles puternic, atât Răsărit cât şi în Apus. în afara postului, care este împărtăşit de toţi creştinii dar diferit în ceea ce priveşte durata şi felul de a-l practica, cei doi „plămâni ai Bisericii”, Răsăritul şi Apusul, au introdus un ritual aparte, un semn al intrării în Post. În Apus, este vorba despre ritul cenuşii(2). În prima zi din Post, care cade într-o miercuri(3), se ard solemn „Ramurile” de la Florii din anul precedent, păstrate în case la cruci şi icoane ca nişte semne de apărare. Este un simbol puternic: Ramurile sunt ramurile de finic, care simbolizează slava (4), semnul biruinţei; arderea acestora este un chip al căderii Omului şi al izgonirii sale din Rai. Apoi, după lungi rugăciuni de pocăinţă însoţite de tămâieri şi stropire cu apă sfinţită, creştinii primesc semnul cenuşii: aceasta reprezintă o acceptare a morţii, care va duce la reînnoire, la Înviere.

Răsăritul a ales iertarea, pocăinţa publică, obştească, făcută mai întâi de episcopi şi preoţi, pentru a da pildă credincioşilor(5). În cap cu clericii, toată obştea, toată Biserica se pocăieşte public de păcate, atât personale cât şi de obşte. Toţi cer iertare lui Dumnezeu şi fiecare unul altuia, cu metanii până la pământ.

Ritualul Cenuşii şi cel al Iertării sunt cele două comori liturgice ale intrării în Post(6). În liturghia din duminica zisă „a iertării” (a patra duminică din perioada care precede postul în calendarul bizantin), în ajunul primei zile a Postului care, în Răsărit, începe într-o luni(7), Biserica a pus desigur accent pe Iertare, alegând o pericopă care este o parte din prima predică a lui Hristos, în care arată importanţa de căpătâi a iertării, şi mai ales a caracterului reciproc al iertării. De fapt, ar trebui citit şi pasajul care o precede, în care Domnul ne învaţă despre rugăciune şi ne dezvăluie „rugăciunea” prin excelenţă, Tatăl Nostru. Şi îndată adaugă o învăţătură despre iertare, care este un fel de exegeză a celei de-a cincea cereri din Tatăl Nostru, care se poate traduce astfel după textele latin şi grecesc: „şi lasă nouă datoriile noastre, după cum şi noi lăsăm datornicilor noştri”. Domnul insistă asupra caracterului reciproc al iertării: „Că de veţi lăsa oamenilor datoriile lor, şi Tatăl vostru va lăsa datoriile voastre; iar dacă nu lăsaţi oamenilor datoriile lor, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu le va lăsa vouă” (Mt. 6, 14-15). Aceasta ne face să ne punem o întrebare de căpătâi: ce este, de fapt, „iertarea”, ce înseamnă „a ierta”(8)? Este poate unul dintre termenii cei mai greu de înţeles din viaţa duhovnicească, care poate duce la grave neînţelegeri care pot merge până la contrasens. Să încercăm să-l înţelegem în profunzime.

Dacă Dumnezeu nu ne-ar ierta, nimic n-ar fi putut exista: firea însăşi ar fi încetat să existe. Dar cum am putea primi iertarea, adică anularea datoriilor, dacă no o cearem? Şi cum putem să o cerem fără conştiinţa răului pe care l-am făcut (sau a binelui pe care nu l-am făcut)? Şi la ce ar folosi să recunoaştem aceasta, sau să o mărturisim, dacă nu am simţi pocăinţă? Aici modelul este Fiul risipitor din pildă: el îşi dă seama de nenorocirea lui în mijlocul porcilor, îşi aminteşte de fericirea de care avea parte alături de tatăl său, şi îşi intră în sine, se întoarce mărturisindu-şi păcatul şi cerând iertare din toată inima: dă dovadă de o pocăinţă profundă. S-a schimbat. Iertarea nu este doar o vorbă, care rostită ar avea un efect magic: nu este nici formală, nici juridică, nici măcar morală. Este vorba despre o comportare duhovnicească. A cere iertare, înseamnă a se pocăi şi deci a se întoarce la Dumnezeu. Fără acest gest, fără această metanoia, nu aş putea primi iertarea dumnezeiască, ea nu ar putea pătrunde în mine. Să ne amintim de pilda datornicului nemilostiv: acesta este mai întâi iertat fără a i se cere nimic în schimb, pentru că a rugat pe stăpânul său, iar apoi, pentru că s-a purtat din nou fără de lege, neiertând pe aproapele său, primeşte îndoită osândă. Iertarea dumnezeiască nu a putut pătrunde în el: sufletul lui nu se schimbase. In gestul iertării este o sinergie între bunătatea lui Dumnezeu, care dă iertarea, şi pocăinţa omului care o cere, şi poate deci primi iertarea. Harul nu este magic: el nu poate lucra decât în unire cu voia liberă a omului.

Legătura pe care o am cu Dumnezeu are o paralelă în legătura pe care o am cu aproapele meu, dar de data aceasta în ambele sensuri, căci eu pot fi şi păcătos, şi păgubit. Atunci când am păcătuit faţă de aproapele meu, trebuie să mă port cu el ca şi cu Dumnezeu, să fac acelaşi gest de pocăinţă, amintindu-mi că am făcut rău chipului lui Dumnezeu care se află în el, şi că, in fine, am păcătuit împotriva lui Dumnezeu. Dar aproapele meu poate să mă ierte sau nu. Nimic nu poate să-l silească să mă ierte. Ceea ce este important pentru mine, este să dobândesc iertarea lui Dumnezeu, prin pocăinţă. Dar dacă aproapele meu este cel care a păcătuit faţă de mine iar eu sunt cel păgubit, mă găsesc atunci în aceeaşi poziţie ca şi Dumnezeu. Iar Domnul îmi şopteşte atunci: fă ca şi Mine, iartă, căci şi Eu te-am iertat. Numai că aproapele care m-a rănit se poate pocăi sau nu: nu este silit să o facă. Aceasta înseamnă că tot ce putem face este să „deschidem uşa iertării”, să o facem posibilă. Numai faptul de a rosti cuvântul nu va schimba lucrurile. Dacă aproapele meu nu vrea să se pocăiască, iertarea pe care i-o dăruiesc nu va putea intra în sufletul lui. Dar aceasta nu mai ţine de mine: este greutatea lui duhovnicească.

Este important să subliniem că iertarea nu este de natură formală sau juridică şi nici nu e vorba un automatism. Acest lucru ni-l confirmă o altă pildă, cea a Ospăţului Euharistic, după Sf. Matei. Când Stăpânul intră în sala de nuntă, zăreşte un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă şi se miră de aceasta: „Prietene, cum de ai intrat aici?” (Mt. 22, 12-13). Acest om a primit iertarea fără nimic în schimb, după cum frumos spune Sf. Efrem Sirul(9), dar nu s-a schimbat: nu s-a îmbrăcat cu Hristos. Prin urmare nu poate rămâne în tovărăşia lui Hristos. Şi este deci aruncat „în întunericul cel mai dinafară”. Să luăm deci aminte! Iertarea dată în dar de Dumnezeu cere o schimbare profundă, o reînnoire lăuntrică.

Pr. Noel Tanazacq, Paris

Note:
1.De la „askesis”, care vine de la verbul „askaîn”: a se exersa, a se antrena, a pune în lucrare, a se obişnui.
2.Episcopii şi preoţii îşi pun cenuşă, apoi pun cenuşă pe frunte credincioşilor, în formă de Cruce, spunând cuvintele potrivite: „omule, adu-ţi aminte că ţărâna se întoarce în ţărână iar duhul se întoarce la Dumnezeu” sau: „omule, adu-ţi aminte că eşti ţărână şi în ţărână te vei întoarce”.
3.Postul are o istorie destul de complexă. Dacă obiceiul de a posti în timpul triduumului sacru (Joia, Vinerea, Sâmbăta din Săptămâna Mare) este foarte vechi, forma sa definitivă de 40 de zile din postul Paştelui nu apare în Apus decât în secolul al 4-lea. Se postea timp de 6 săptămâni înainte de Paşte. Dar cum nu se postea niciodată duminica, trebuiau scăzute 6 zile. Pentru a compensa, s-au adăugat câteva zile, ceea ce explică începutul Postului în miercurea dinaintea primei duminici din post (36 + 4 = 40). Acest obicei este fixat în secolele 6-7.
4.Duminica Floriilor vesteşte biruinţa lui Hristos asupra Morţii, dar şi faptul că Omul, în Rai, a fost încununat cu slavă, şi îmbrăcat cu energiile dumnezeieşti.
5.Acest obicei este răspândit mai ales în Biserica rusă şi în Bisericile de tradiţie slavă.
6.Episcopul Ioan de Saint-Denis, care era de origine rusă, reintrodusese ritul Cenuşii, păstrând şi tradiţia „spovedaniei de obşte”, atunci când a instaurat un rit occidental pentru ortodocşii francezi, după cel de-al doilea război mondial. Intrarea în post era prin urmare un cutremur duhovnicesc mântuitor.
7.Postul răsăritean este aproape ca şi cel apusean. Exista o diferenţă importantă: în Răsărit, nu se postea nici duminica (ceea ce este universal), nici sâmbăta (după cum se obişnuieşte în apus; galii nu posteau nici ei sâmbăta, dar aceste biserici au sfârşit prin a adopta obiceiul roman), ceea ce explică de ce sâmbăta se fac liturghii euharistice (iar nu liturghia Darurilor înainte sfinţite). Au existat nenumărate controverse asupra felului de a se număra cele 40 de zile, incluzând sau nu Săptămâna Mare, ca şi sâmbetele şi duminicile. Acest micro-ritualism ecle- zial nu are mult interes. Trebuie să ţinem minte doar că Răsăritul ca şi Apusul au rămas legate de numărul simbolic şi sfânt de 40, care ne vine de la Hristos Însuşi.
8.„Pardonner - a ierta”: din latina medievală „perdonare”. „Donare” are deja sensul de a „dărui, izbăvi, elibera de o datorie.”; „per” este un element care arată plinătatea. Este o precizare in-teresantă, pentru că aceasta înseamnă: „a da pe de-a-ntregul, fără rezerve”. Aceasta corespunde celor spuse de Hristos la Mt. 18, 25: „tot astfel şi Tatăl Meu va face vouă, dacă fiecare dintre voi nu iartă fratelui său din toată inima” [adică pe de-a-ntregul].
9.Cf. minunatele sale scrieri despre Iadul cel veşnic în comentariul la Diatessaron (Armonia celor patru evanghelii) (SC N° 121, p. 184-186).

Sursa: apostolia.eu

.

17 Februarie 2015

Vizualizari: 345

Voteaza:

Taina iertarii, un dar dumnezeiesc 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE