Temerea de Dumnezeu

Credinta in Dumnezeu, constiinta existentei si lucrarii Lui in viata noastra, conduce spre gandul la rasplata sau osanda din partea Lui, pentru faptele noastre. Iar aceasta inseamna teama de pedeapsa lui Dumnezeu.

Parintii asceti considera ca teama sau temerea de Dumnezeu esre "rodul credintei", "primul dar" pe care il dobandeste credinciosul, "inceputul vietii celei adevarate a omului", "al intelepciunii", "inceputul virtutii", "prima porunca", "temelie" a vietii duhovnicesti, "fiica a credintei si pazitoare a poruncilor".

Ea este absolut necesara progresului duhovnicesc al crestinului caci, fara aceasta frica mantuitoare, a duhului, "este cu neputinta mintii sa ajunga la dragostea dumnezeiasca si prin ea sa zboare spre cele nadajduite si sa se odihneasca in ele". "Fara frica, adauga acelasi autor filocalic, este cu neputinta mintii sa ajunga la dragostea dumnezeiasca si prin ea sa zboare spre cele nadajduite si sa se odihneasca in ele".

Chiar in cer de ar trai cineva - ne spune Sfantul Petru Damaschinul - daca nu va avea in suflet aceasta temere, nu-i va folosi la nimic aceasta sedere in cele spirituale si nu ii vor fi de nici un folos ostenelile sale, pentru ca va fi supus mandriei si caderii. Cunoscand valoarea acestei frici pentru progresul duhovnicesc si modul in care, prin osteneli ascetice si pocainta ea se curata si se transforma in frica a duhului, in frica dumnezeiasca, Sfantul Isaac Sirul ne indeamna: "Intelepteste-te si pune in calatoria ta drept temelie frica de Dumnezeu si in putine zile te vei reaseza la poarta Imparatiei, fara ocoliri in drumul tau". Sfintii Parintii ai Filocaliei vorbesc, la modul general, de trei feluri de temere sau frica: una izvorata din manie, alta a incepatorilor si o alta a desavarsitilor.

Cea dintai se manifesta ca o tulburare, un cutremur si un zbucium irational si insoteste patima maniei, cu formele ei aberante din punct de vedere spiritual. Aceasta temere pacatoasa paralizeaza lucrarea trupeasca si sufleteasca a omului, cufundandu-l in intuneric si rautate.

Celelalte doua forme de temere de Dumnezeu au o legatura deosebita cu viata duhovniceasca, corespunzand, de fapt, celor doua forme sau stari duhovnicesti generale: de pacat sau de virtute, de impatimire sau de dezpatimire si nepatimire. Frica incepatoare este urmare a pacatelor. Ea echivaleaza cu o constientizare a asezarii duhovnicesti proprii, a ratacirilor si caderilor proprii, iar aceasta constientizare prevesteste pedepsele ce vor urma, "amenintarile chinurilor". Ea se naste, deci, din "asteptarea pedepsei pentru greseli". Pe o asemenea treapta duhovniceasca, Sfantul Ioan Scararul, spunand ca exista hoti care, netemandu-se de Dumnezeu, s-au inspaimantat de latrat de caine, ne recomanda "sa ne temem de Dumnezeu ca de fiare" si "sa iubim pe Domnul cum ii cinstim pe prietenii nostri".

Frica de Dumnezeu este - pentru cel ce crede cu adevarat - legata fiintial de "simtirea inimii sale". Ea "tine de alcatuirea noastra". Aceasta temere de Dumnezeu, ca de un Drept Judecator, curata sufletul crestinului, conducand spre lucrarea poruncilor. Ea este asemenea fricii pe care o traieste robul fata de stapanul sau. Ea conduce spre pocainta, spre plansul duhovnicesc, iar toate acestea curata fiinta umana de imperfectiunile sale morale. Duhul temerii se arata in infranarea de la pacate si efort de lucrare a virtutilor. El naste infranarea, rabdarea, nadejdea in Dumnezeu si nepatimirea, conduce spre cunostinta de noi insine si de cel spirituale, spre vederea celor inalte si spre teologie. Frica aceasta incepatoare este frica "cinstitorilor de Dumnezeu".

Ca o temere care nu este curata si nici deplina, aceasta frica incepatoare nu ramane pentru totdeauna, ci va dispare impreuna cu pacatul, prin pocainta. Frica aceasta de amenintari, de pedepse, teama aceasta de rob se curata treptat, prin lucrarea poruncilor cu dragoste, prin pazirea "comorii tuturor faptelor bune". Semnul desavarsirii ei este pazirea de orice fel de pacat, chiar si dintre cele mai mici, ura deplina fata de acestea. Cu cat inainteaza, deci, mai mult in lucrarea virtutilor, cu atat mai mult locul fricii si al pacatului este luat de faptele bune si de dragoste. Constiinta de rob si sluga este inlocuita de starea de fiu care isi iubeste parintele si, la randul sau, este rasplatit de acesta. De la teama fata de pacatele sale si fata de pedepsele pentru ele, ostenitorul dobandeste dragoste tot mai curata si nadejde in rasplata din partea lui Dumnezeu.

Impregnata tot mai mult de pocainta si de lucrarea faptelor bune, aceasta frica incepatoare conduce spre frica desavarsita, curata, a duhului. Aceasta este o lucrare proprie dreptilor, celor ce s-au curatit de pacat si au dobandit nepatimirea. Ea nu mai este teama robului fata de stapanul sau, frica de pedepse pentru pacat, ci este dragostea si grija fiului de a nu provoca suparare si tristete tatalui sai iubitor. Ea este trairea maretiei covarsitoare a puterii nesfarsite a lui Dumnezeu321 si inchinarea omului in fata Acestuia. Ea se transforma, astfel, in amintire neincetata la Dumnezeu, la bunurile promise de El celor drepti, celor ce au inaintat pe calea cea stramta a nevointelor vietuirii crestine.

Cel ce a dobandit-o pe aceasta, "se afla pe treapta fiului, fiindca nu face aceasta de frica muncilor, ci din dragostea care scoate afara frica". Aceasta frica, curata, "a duhului" este o veselie a sufletului, este temerea celor sfinti si desavarsiti, a celor ce au ajuns la masura iubirii. Ea este o frica desavarsita, asemenea iubirii desavarsite din care ea izvoraste si inseamna a savarsi binele si virtutea, din dragoste de Dumnezeu si din dor de unire cu El.

Acest fiu al lui Dumnezeu "nu se mai teme si pazeste voia lui Dumnezeu, nu pentru batai, nu pentru a nu fi pedepsit, ci pentru ca a gustat din dulceata de a fi impreuna cu Dumnezeu. Ii este frica sa nu cada din ea, ii este frica sa nu fie lipsit de ea".

Cel ce a dobandit-o de aceasta, se afla in "imediata apropiere de Dumnezeu Insusi, neavand decat intelepciunea ca mijlocitoare a unirii cu El". Spre deosebire de frica de lume, de lucrurile si persoanele care o compun si de la care ne pot veni ispite, frica de Dumnezeu este o arma puternica, prin care cel ce a dobandit-o pe aceasta, "chiar daca petrece in mijlocul oamenilor rai, nu se teme". El "poate sa le implineasca pe toate, chiar si pe cele ce par grele si cu neputinta celor multi". El stie ca atat timp cat il are Ajutor si Aparator pe Domnul nu are de ce se teme si de cine se infricosa, pentru ca Dumnezeu si sfintii Sai ingeri ii sunt ocrotitori ai vietii sale.

Frica de Dumnezeu inlatura frica de cele ale lumii si cu cat lepadarea de acestea este mai mare, cu atat dragostea si nadejdea in cele viitoare sunt mai puternice. Sintetizand acest progres duhovnicesc al crestinului de la starea de rob la cea de fiu, de la frica de pedepsele lui Dumnezeu, la dragostea desavarsita de El, Sfantul Isaac Sirul spune: "Omul, cat este in trandavie, se teme de moarte. Iar cand se apropie de Dumnezeu, se teme de judecata. Dar cand a inaintat deplin, a inaintat in dragoste (.). Cand se afla cineva in constiinta trupeasca, se teme de moarte. Cand se afla insa in cunostinta sufleteasca si in vietuirea cea buna, cugetarea lui se misca in fiecare clipa in aducerea aminte de judecata".

Frica de Dumnezeu cea curata si mantuitoare se dobandeste prin cercetare sufleteasca si prin pocainta neincetata, prin amintirea mortii si pomenirea chinurilor.

Pr. Prof. Dr. Ioan Tesu

.