Terapeutica teologiei harismatice

In trupul comun al vietii ortodoxe, prin intermediul persoanelor harismatice, scopul prim si principal este vindecarea naturii si a vointei omului. Aceasta vindecare sau terapie constituie salvarea existentei integrale, conservarea fiintei si imbogatirea sa cu toate darurile fiintei desavasite; in acelasi timp, creste si impulsul agapic si de desavarsire a vointei, astfel incat sa se creeze baza comunitatii fraterne. In prelungirea unei astfel de aprecieri, intreaga creatie si orice mediu se sfinteste si se integreaza stralucirii slavei divine. Toate acestea, in invatatura si in cultul Bisericii, in dimensiunea sacramentala, in manifestarea luminii, in toate genurile artei si, in general, in organizarea vietii ei, sunt palpabile si absolut concrete. Creatia, existenta si slava divina constituie un tot, intr-o permanenta adorare imnologica si doxologica.

De la simplul credincios, care vede "lumina cea adevarata", in ghidarea sacramentala si liturgica, pana la ascetul sfant, care detine experienta vederii lui Dumnezeu, se impartaseste aceeasi convingere asupra terapiei, ca ridicare a creatiei si existentei in cadrul unei colectivitati si comunitati a dragostei.

Toate acestea nu au vreun caracter ideal, idealizat, romantic sau ireal, conform cu modele filozofiilor si curentelor occidentale modeme, ci un mod de expresie exclusiv realist, tragic si dinamic. Se aseamana miscarii, revarsarii luminii, dinamismului si legaturii organice dintre natural si supranatural a artei bizantine. Nici cu totul in lume, dar nici afara din lume! De aceea, acest mod de viata se afla in orice detaliu al istoriei si inauntrul confruntarilor celor mai dramatice, ipocrite si inumane ale unui drum sangeros si dramatic el insusi. Multi raman surprinsi de descrierile de mai sus ale luptei terapeutice pe care o duce Biserica si considera ca acestea nu sunt decat cosmetizari si idealizari, in timp ce in Bizant domnesc violenta, faradelegile nemaiauzite si salbaticiile intolerabile, dupa cum si in perioada stapanirii turcesti domnesc abuzurile, exploatarile si schimbarile arbitrare ale arhiereilor . in situatia aceasta, nu este absolut nimeni de vina pentru aceste opinii si judecati; responsabilitatea revine exclusiv moralismului incurabil si puritanismului ireal al celor care au astfel de criterii. Exact acestia au nevoie sa se vindece de o astfel de morbiditate, sa scoata ochelarii moralisti de la ochi, sa vada, astfel, istoria inauntrul coruptiei si razboiului, si chiar in arena acestora, chemarea slavei divine pentru transformarea intregii creatii. Aceste farame sunt adunate si unificate in lumina slavei divine de energia terapeutica a Bisericii.

Mantuirea pe care o anunta Ortodoxia este terapie, recuperare, implinire si salvarea intregii creatii de la anulare. De aceea, aceasta activitate, care se vede numai in experienta vie a lucrurilor divine, este inteleasa exclusiv intr-un astfel de univers, si nu in alta parte. De altfel, universul moralistilor si puritanistilor este inexistent, plasmuit, oniric si fictiv, la un grad rafinat de idolatrie. Nu se poate face un dialog serios cu moralistii visatori, fie ca sunt credinciosi, fie teologi, fie atei, fie prieteni sau adversari; sunt, mai intai de toate, moralisti, in timp ce istoria este mai intai o ontologie si apoi o morala.

In traditia ortodoxa se subliniaza permanent caracterul terapeutic al teologiei harismatice. De aceea, in viata duhovniceasca domneste batranul (staretul), conducatorul duhovnicesc, vindecatorul sufletelor si trupurilor, viata sacramentala, aprecierea intregii creatii si, in cele din urma, reconcilierea cu toate fiintele creatiei. Este vorba de participarea la splendoarea si la slava divina. Membrii comunitatii cauta sprijin si vindecare, iar toate celelalte si comportamentul integru vin automat in urma vindecarii. Nimeni nu se poate justifica prin faptele sale, chiar daca asceza joaca un rol atat de important. Dar o lucrare si un mod de viata de acest gen este simpla colaborare cu doctorul sufletelor si al trupurilor, cu dascalii, cu duhovnicii si cu sfintii. in cazul acesta, aplicatia teologiei harismatice in traditia Ortodoxiei constituie, prin excelenta, un act si un oficiu inalt. Pe langa altele, aplicatia a creat o intreaga cultura cu nenumarate vestigii si izvoare, in care este imprimata toata acesta operare a sfinteniei si a terapiei. Sfintenie deci, dupa teologia ortodoxa, inseamna promovarea fiintei, salvarea integritatii sale, intregirea sa, dobandirea incoruptibilitatii si a straluminarii. Nu putem sa o descriem prin categorii etice, ci numai ontologice; descriem drumul creatiei intre viata si moarte, incoruptibilitate si coruptibilitate, implinirea si depasirea statutului de faptura a fiintelor inauntrul vietii noi a fiintei necreate.

In lumina celor mentionate, poate fi inteles sensul central al canoanelor si aplicatia lor paralela, cu iconomie si cu acrivie. Sinodul quini-sext afirma cu claritate caracterul terapeutic al canoanelor . Si este de la sine inteles ca nu putea sa fie altfel, intrucat intreg drumul si activitatea teologiei harismatice constituie metoda terapeutica de edificare a sfinteniei, ca salvare si invesnicire a existentelor. Canoanele, deci, s-au stabilit pentru a ghida efortul ascetic al membrilor comunitatii, in vederea vindecarii lor. Separat de buna randuiala pe care o confera Bisericii, ele savarsesc si o alta lucrare: aceea de a modela starea de sfintenie, coroborand fortele membrilor comunitatii. Exact din aceasta ratiune, intr-un prim stadiu, nu au caracter juridic. Sunt dispozitii medicale si terapeutice, care au ca obiectiv realizarea completa a lucrarii de sfintenie. De aceea, aplicarea lor cu iconomie constituie expresia cea mai filantropica si, totodata, antropocentrica si umanista, pe care a manifestat-o vreodata o societate umana. Aici, nu-si are loc nici aplicarea cu acrivie a legilor si nici vreo interpretare juridica, ce nu are in vedere indreptarea lucrurilor, ci numai la o asigurare a linistii si ordinii sociale si la intimidarea indivizilor antisociali. Astfel de conceptii nu pot patrunde cu nici un chip in canoane, intrucat caracterul terapeutic al acestora ramane, cu intransigenta, evident si dominant.

Astfel, teologia harismatica este slujire si nu putere; unde exista asuprire si stapanire, acolo negresit exista abatere de la metoda sfintitoare si terapeutica. Slujirea si dragostea fac sa se vada, in mod palpabil, insasi experienta vie a lucrurilor divine. Aceasta lucrare rodeste in intreg trupul poporului. Persoanele harismatice nu au nimic al lor, nici o posesiune, dar sunt membri functionali ai unui trup si exista pentru progresul acestui trup. Numai astfel se poate intelege de ce Ortodoxia insista asupra poporului si harismelor sale. Istoric, poate fi demonstrat ca teologia, in timp ce este exprimata de intreg trupul Biseriicii, are si anumiti purtatori concreti, cum sunt profetii, apostolii, episcopii, ascetii, sfintii. Cu toate acestea, nici unul din purtatori nu poate exista izolat de trup si sa constituie o putere dominatoare si o autoritate. Daca s-ar intampla asa ceva, aceasta ar insemna caderea si sfarsitul acestui purtator. Nu ar mai fi diaconia dragostei, ci dominatie. Teologia harismatica insa este nu numai terapeutica, ci si slujitoare.

In trupul Bisericii exista si forte negative si regresive, care ameninta membrii cu alienarea si coruptia. Teologia harismatica semnaleaza permanent acest pericol, indicand totodata modul corect de viata. in cazul acesta, se realizeaza o lucrare de aparare si protectie. Se resping indeosebi modurile de viata prezentate prin invatatura ereziilor. Stim bine ca si erezia este cunoastere si viata, exact cum se intampla cu dogma. in multe erezii, ca de exemplu in arianism si in nestorianism, Biserica era in pericolul de a pierde, in gandirea omului, caracterul terapeutic si mantuitor si de a se transformi intr-o religie morala si juridica. Pe de alta parte, monofizitismul secolului al V-lea si de mai tarziu - dupa cum altadata dochetismul secolului I - a incercat sa introduca in viata Bisericii un model de mantuire abstract si idealist sau mistic, in afara lumii, sufletului si trupului omenesc. Toate acestea constituiau mijloace prin care se periclita viata autentica, iar pericolul coroziunii si alienarii batea la usa. De aceea, dupa cum bine stim din istoria ecleziastica, Biserica s-a aparat si a protejat membrii comunitatii. in consecinta, din aceste putine exemple reiese si aici prezenta activa a teologiei harismatice si caracterul ei aparator.

De multe ori, purtatorii harismatici si poporul insusi duc lupte exclusiv pentru a indeparta pericolele vizibile si invizibile pe care le prezinta fortele coroziunii. Aceste eforturi pe care le face Biserica si in care teologia harismatica se evidentiaza deseori impresioneaza si scandalizeaza pe multi, care si in cazul acesta, ca moralisti si puritani, ar vrea o Biserica anemic concilianta, care sa ingaduie cu elasticitate, in sanul ei, orice deviatie. O astfel de pozitie insa este incompatibila cu rolul determinant al Bisericii ca intreg, si al teologiei harismatice, ca vindecatoare, slujitoare, aparatoare si protectoare; ea inainteaza, oricum, pe un drum dramatic si sangeros, cu privirea indreptata catre desavarsirea slavei divine. in consecinta, teologia harismatica este pacificatoare, dar nu in sensul pacifismului; se lupta valorificand strategic toate fortele sanatoase si prezinta, astfel, in avanscena istorei caracterul ei luptator. Astfel, devine indicator al drumului si daruitor al insasi vietii pe care totusi o procura neincetat facatorul de viata Dumnezeu.

Aplicatiile teologiei stiintifice si harismatice pot fi gresit interpretate in teorie si in practica; ar putea fi considerate ca scopuri pure ale imbunatatirii lucrurilor sociale si ale servirii spiritului utilitarist al civilizatiei moderne. Desigur, daca sunt considerate astfel, printr-o activitate necorespunzatoare, pot fi si consacrate in Biserica, intr-un circuit mai larg sau mai restrans. Acelasi fenomen se poate intampla si la cealalta extremitate: sa fie respinse toate aplicatiile, ca mijloace incompatibile cu natura spirituala a vietii ecleziastice si a mantuirii. Atunci isi pot face aparitia, indeosebi in teorie, tendinte infatuate si autonomizate, care vor determina nu activitatea, ci incetarea ei. Viata ortodoxa s-a confruntat de multe ori cu ambele extremisme si nu inceteaza sa le infrunte si sa suporte ranile adanci sau superficiale ale acestui antagonism diabolic. Aceste doua tendinte sunt extrem de periculoase, exact pentru faptul ca sunt adevarate si convingatoare, intrucat constituie o frantura a vietii

ecleziastice de dupa ruptura unitatii teologice. Toti sunt convinsi, de exemplu, ca operele sociale trebuie negresit infaptuite de Biserica si, in acelasi timp, toti sunt de acord ca opera Bisericii este modul sacramental de viata. Deci, cand se va rupe unitatea dintre natural si supranatural, dintre catafatic si apofatic, teorie si fapta, atunci fiecare, cu frantura sa de adevar, detine multe argumente credibile pentru a-si convinge discipolii. Insa oricare metoda care cade in cursa unuia sau altuia din aceste extremisme, indiciu al rupturii, constituie tragedia crestinismului, o consecinta pura a pacatului protoparintesc, care a provocat aceasta ruptura, adica dinamitarea legaturii dintre natural si supranatural, astfel incat, in continuare, omul sa ramana fie la nivelul natural, fie la cel supranatural. in ambele cazuri insa omul traieste intr-o realitate unilaterala si fragmentara, isi construieste nenumarati idoli si adora "fantasme", departe de recomandarea primei porunci a Decalogului. Teologia gnoseologica atribuie mare importanta acestor aplicatii, fiindca are bine clarificat subiectul unitatii teologice. in aceasta unitate se inmanuncheaza adevarul si bunatatea, teoria si fapta; numai astfel exista progres, in drumul omului de la "chipul" la "asemanarea" cu Dumnezeu.

Cele doua extremisme, deci, au promovat si promoveaza in istoria crestinismului, fie moralismul, iar astazi, in mod deosebit, socialismul, fie un idealism visator si imaginar. Oricat ar protesta aceste doua curente extremiste, in realitate ele nu prezinta decat o caricatura a crestinismului. Toti cei care cer schimbari sociale, inseteaza de dreptate si vor sa-si tamaduiasca nenumaratele lor lipsuri, de la cele mai elementare, materiale, pana la dorinta fericirii ceresti si a nemuririi, se afla pe drumul corect al cautarilor. Marea lor greseala ar fi in cazul in care - si acest lucru se intampla foarte des - nu ar vedea toate acestea sau nu ar vrea sa le vada ca o activitate inauntrul energiei sfintitoare si iluminatoare a vietii divine. Toti cei care condamna moralismele, socialismele si programele vizand "imbunatatirea" de orice fel si progresul militarist al lumii, si acestia se afla in directia cea buna a cautarilor; totusi, si ei sunt in afara realitatii crestine daca nu cauta ca toate acestea sa existe in zonele in care se arata "lumina cea adevarata" a imparatiei dumnezeiesti. Revelatia lui Dumnezeu, asa cum s-a spus, se manifesta in creatie si in istorie; fara indoiala, ea nu constituie o energie care sa satisfaca dorintele individuale si egocentrice ale fiecaruia; constituie manifestarea vietii in intregul ei, pentru a invinge suprimarea si pentru sporirea in desavarsire a istoriei si a creatiei insasi. Deci, cand teologia vede in creatie si in istorie adevarul si bunatatea, armonizate si asociate, se afla pe drumul corect al unitatii dintre creat si necreat, al insesi lucrurilor (realitatii) divine. Metafizicul se afla in continuarea fizicului, niciodata si in nici un chip in afara acestuia.

Nikos Matsoukas

.