Termeni de cultura crestina daco-romana

Termeni de cultura crestina daco-romana Mareste imaginea.


Termeni de cultura crestina daco-romana

Ca fenomen cultural-istoric, crestinismul are pentru poporul roman un rol determinant in procesul etnogenezei sale de popor romanic. Daco-romanii, spre deosebire de alte popoare care s-au increstinat la o anumita data, fie din ordinul conducatorilor politici, fie ca urmare a unor misiuni oficiale, au imbratisat religia crestina din prima etapa a formarii lor ca popor, din secolele III-VI, inainte de contactul cu slavii.

Cum afirma C. Daicoviciu: "prin crestinismul impaciuitor si bland, practicat in limba latina si cuprinzand si pe "varvari", s-a intamplat nu numai pastrarea romanitatii in Carpati, ci si intarirea si desavarsirea acestei-romanitati", si, "nu e de loc exagerat cand se spune ca romanizarea daco-romanilor a continuat si s-a desavarsit chiar dupa parasire".

Rolul crestinismului venit in sprijinul romanitatii noastre intr-un moment atat de critic, cu o Dacie parasita de oficialitatea romana si in mare parte cotropita de migratii covarsitoare si cu un Imperiu Roman la cumpana inclinarii sale spre decadenta si dezmembrare a avut importanta determinarii romanitatii noastre, cum a aratat Radu Vulpe, discipolul apropiat al lui Vasile Parvan, ca romanitatea si crestinismul sunt cele doua coordonate magistrale ale etnogenezei romane.

"Noi suntem romani fiindca suntem crestini, si crestini fiindca suntem romani", si justifica afirmatia : "factorul crestin apare in procesul de romanizare de la originea poporului roman cu un rol determinant, incat se ridica la o insemnatate egala cu aceea a romanitatii noastre insesi. Cu buna dreptate se poate vorbi de aceste doua fenomene ca de doua directii istorice cardinale, ca de coordonatele magistrale ale etnogenezei noastre". In continuare, vom cauta sa confirmam cu cateva realitati lingvistice acest adevar istoric.

Termenii pentru notiunile fundamentale de credinta crestina si viata religioasa din limba romana sunt de origine latina, fiindca, dupa cum arata Vasile Parvan: "Romanismul si crestinismul nostru sunt nascute si crescute in chip firesc : incet si trainic, in Dacia lui Traian si nu sunt de-abia mai tarziu "immigrate" din alte tmuturi.

Daca insa romanismul si crestinismul nostru s-au putut astfel dezvolta, cauza e ca noi am putut trai pana in veacul al VII-lea in continuitate trupeasca si sufleteasca cu patria noastra mama, italo-illyrica. pentru ca Dunarea n-a fost niciodata un dusman hain, care sa desparta pe frati, ci a fost un prieten bun, care i-a unit".

Crestinismul a ajuns sa fie recunoscut in Imperiul roman ca religie de stat sub Teodosie cei Mare (379-395), cand cultura sa a inlocuit treptat, treptat, cultura veche pagana. Organizarea crestinismului ca religie unitara sub aspectul doctrinar, cultic si disciplinar-canonic a inceput sub domnia lui Constantin cel Mare (306-337), odata cu Sinodul I ecumenic de la Niceea din 325, despre care Constantin Noica spunea ca reprezinta "inceputul culturii europene".

La Sinodul, I ecumenic s-a stabilit, pe langa doctrina hristologica cuprinsa in primele 7 articole din Simbolul de Credinta, si fixarea datei Pastilor pentru intreaga Biserica crestina, ca si o serie de canoane (7) ce s-au luat cu privire la viata disciplinara bisericeasca si cultica. In canonul 5 s-a hotarat : ".ca este bine sa se tina sinoade de doua ori pe an in fiecare eparhie, in tot anul., iar sinoadele sa se tina, unul, adica inainte de patruzecime, .iar al doilea, pe la timpul toamnei". Termenul grecesc patruzecime, a fost tradus pentru populatia crestina de limba latina cu quadragesima, care, in limba vorbita, s-a rostit quaresima ( patruzecea), prin reducerea grupului -dr- in -r-, ajuns in it. quaresinia, in engad, quaraisma, in fr. careme, in provensala caresma, in catalana coresma, in spaniola cuarcsma, in portugheze quaresma.

In limba romana, prin trecerea lui qu in p (ca in aqua - apa), cuvantul a ajuns paresimi. Importanta acestui termen crestin in limba romana este ca avem o data certa, un termenus a quo, de la care pornim pentru vechimea organizarii sigure a crestinismului romanesc, incepand din secolui IV. Paresimi reprezinta Postul Pastilor sau Postul Mare, in amintirea celor 40 de zile si 40 de nopti postite de Iisus Hristos in pustiul Carantanei inainte de inceputul activitatii Sale mesianice (Mat. IV, 1-2 ; Luca IV, 1-2).

De la sfarsitul sec. III inainte, Postul Mare sau Postul Pastilor- fusese impartit in doua perioade: Postul Paresimilor, care incepea din seara "Duminicii izgonirii lui Adam din rai" si tinea pana in seara din "Vinerea lui Lazar", si Postul Pascal sau Postul Pastilor, care tinea o saptamana, din Duminica Floriilor pana la Duminica Invierii, fiind mai aspru, de ajunare = adiunare, ieiunare (rabda de foame, a nu manca nimic). Din sec. IV, dupa uniformizarea datei Pastilor, hotarata la Sinodul I ecumenic (325), Biserica de Rasarit, de rit bizantin, a adoptat definitiv vechea practica de origine antiohiana a postului de sapte saptamani, durata pe care o practica si astazi.

Paresimile, postul de 40 de zile al Pastilor, este tinut si in Biserica romano-catolica, dar el incepe nu de luni ca la ortodocsi, ci din miercurea numita "a cenusii" (Dies ceneris), de la practica la apuseni de a presara cenusa pe crestetul capului, rest din ceremonialul penitentei publice din vechime, mostenit de la evrei. Catolicii, spre teosebire de ortodocsi, dezleaga postul in duminicile Paresimilor mancand de dulce si ingaduie mancarurile de oua si derivatele lactate in Paresimi.

Impotriva acestei practici Sinodul de la Trulan (692), prin canonul 56, a interzis sub pedeapsa caterisirii si a excomunicarii consumarea hranei provenite de la animale, cum sunt: carne, oua, lapte, branza in timpul Paresimilor, si a condamnat obiceiul armenilor si al apusenilor de a le consuma sambetelc si duminicile in Paresimi.

Importanta cuvantului Paresimi pentru latinitatea limbii romane si a vechimii crestinismului romanesc de limba latina, dar de rit bizantin sau ortodox, a aratat-o, in special, marele slavist. Petar Skok, coleg la studii in Germania cu Sextil Puscariu, care i-a inlesnit si invatarea limbii romane.

Cuvantul Paresimi apartine latinei dunarene, cuvant "vechi si regional", specific crestinismului ortodox romanesc si care se pastreaza in toate cele patru dialecte ale limbii romane. Forma pluralului, dupa P. Skok, este raportata la pluralul Pasti - pascha, - ae, panromanic, in limba romana pastrat la plural, exprimand cele trei zile de sarbatoare ale Pastilor.

Cuvantul paresimi este legat in limba romana de doi termeni crestini, cu aceeasi vechime din epoca daco-romana, incepand din sec. IV: carneleaga (sf.) folosit de obicei la plural : carnelegi sau, carnilegi si caslegi (s.f.p.). Termenii provin, dupa Al. Rosetti, din lat. carnem-ligat si caseum-ligat.

Dupa DLR intelesul cuvantului carneleaga, carnelegi ar varia dupa regiuni : "Cea din urma zi care incheie caslegile, inainte de post , cea din urma saptamina a carnavalului : saptamana hartii; saptamana carnii; saptamana antepenultima a caslegilor de iarna. In tot decursul dulcelui Craciunului sau carnelegi ori caslegi - cum se zice in limbajul popular". Originea etimologica este data din carnem-liga (imperativul lui ligo,-are), adica "leaga carnea", cu intelesul de "a opri", "a interzice", si se adauga: "O explicatie convingatoare din toate punctele de vedere nu s-a dat inca acestui cuvant".

In DEX, carneleaga, carelegi este "saptamana antepenultima din dulcele Craciunului, in timpul careia credinciosii pot manca de dulce miercurea si vinerea (lat. carnem ligat)". Evident, este o confuzie intre etimologia adoptata: carnem ligat si explicatia data de a se manca "de dulce, miercurea si vinerea", care se ingaduie numai in "saptamana de harti". Pentru caslegi se da explicatia "de timp intre doua posturi ortodoxe, in care crestinii pot manca de dulce.

Dupa P. Skok, cuvantul Carneleaga se explica prin adjectivul latin carniliga, format intr-un mediu ecleziastic ortodox carturaresc care l-a impus dupa tipul lat, clas. carnivorus, carnifex (= calau) si inseamna lasatul de carne, legatul de carne, dupa cum caslegi inseamna lasatul de branza sau legatul de branza. P. Skok retine si observatia importanta, ca acesti doi termeni apartin numai Bisericii Orientale, de rit bizantin, ortodoxe, si ei au fost creati si pusi in circulatie in lumea crestinilor ortodocsi care vorbeau latina, de preotii bisericilor ortodoxe in predicile lor, prin care anuntau credinciosilor timpul prescris de lasatul de carne si lasatul de branza.

Precizam ca liturgic, in Biserica Ortodoxa, dupa saptamana numita de harti a Vamesului si Fariseului, urmeaza saptamana, numita in Oltenia, impopistrata, adica amestecata, fiindca se afla intre doua saptamani de harti, dupa care urmeaza saptamana alba sau a branzii, cu harti pentru produsele lactate si oua, fiind urmata si ea de saptamana mare, intaia saptamana din Postul Pastilor, numita "mare" dupa bogatia slujbelor speciale, "precum si pentru postul ei riguros".

Carnelegi sau timpul carnelegilor tine de la Craciun si pana la lasatul de carne, legatul de carne sau lasatul (lasata) secului de came din seara Duminicii infricosatei Judecati, penultima duminica inainte de inceputul Paresimilor. Precizam ca aceasta perioada a anului se numeste carnelegi, si ea este legata in popor in special de consumul carnii de porc.

Saptamana urmatoare dupa carnelegi este numita saptamana alba sau saptamana branzii (I. = caseus,-i = branza), saptamana in care crestinii ortodocsi consuma oua si produse lactate, pana in seara Duminicii Izgonirii lui Adam din Rai, cand are loc lasatul de branza, lasatul (lasata) secului de brinza. Aceasta saptamana este propriu-zis a caslegilor.

Prin extensie, tot dulcele Craciunului, adica de la Craciun si pana la lasatul secului de branza se numeste caslegi, dupa cum se numesc si caslegile Pastilor, care tin opt saptamani dupa Pasti, de unde in popor expresia "opt cu a branzii noua". De asemenea se numesc si caslegile Sampietrului, de la Sampietru, 29 iunie, si pana la 1 august, si caslegile de toamna, de la Santamarie (15 august) si pana incepe postul Craciunului, la 15 noiembrie.

In popor aceasta perioada din an se numeste si caslegi, in sensul ca se mananca de dulce (1. = dulcis), casul fiind un aliment dulce, de unde numirea de dulcele Craciunului, care are doua diviziuni; una cand se mananca si carne si lactate, si alta numai de o saptamana, numita saptamana alba sau saptamana branzii, cand se mananca numai lactate si oua, specifica de la inceputul crestinismului ortodox romanesc, ceea ce dovedeste ca de la inceputul istoriei poporului roman crestinismul romanesc a fost un crestinism ortodox, adica de rit bizantin, oriental, in limba latina, deosebit de ritul apusean in limba latina, numit romano-catolic, fiindca am facut parte ca popor neolatin din Romania Orientala.

Pentru sinonimul lui "de dulce" avem in limba romana locutiunea adjectivala si adverbiala "de frupt", care face parte din lexicul vechi crestin daco-foman. Expresia de frupt (1. = fructus), cu ct - pt, o aflam numai in dialectul daco-rpman, prezenta pe toata aria romaneasca nord-dunareana, pe cand sudul Dunarii, in dialectul aroman, latinul fructus a evoluat in frut (s.n.), frute, ca in italiana: frutto, pl. le frutta, alaturi de i fruti, le fruit, cu transformarea in italiana a grupului - ct, si -gd -dd.

In timp ce la populatia romanica sud-dunareana ocupatia principala era pastoritul, iar agricultura era secundara, la populatia romanica din nordul Dunarii ocupatia principala ora agricultura,si pomicultura, pastoritul era ocupatia secundara. Rezulta ca, in nordul Dunarii, s-a practicat un pastorit agricol, si explica de ce numai in dialectul daco-roman cuvantul frupt, produsul pomilor fructiferi, este sinonim cu produsul in lapte al animalelor mulgatoare.

In limba romana, atat in dialectul daco-roman cat si in cel aroman avem si dubletul fruct, insa el a patruns mai tarziu in limba ca neologism. Fruct a inlocuit pe frupt, produsul pomilor, dar frupt a ramas in daco-romana cu sensul de produsul din lapte al animalelor mulgatoare folosit in lexicul crestin ca sinonim al lui "de dulce", adica "mancare de lapte, oua, carne, peste sau derivate ale lor, de la care crestinii ortodocsi sunt opriti in timpul posturilor". Ca derivat in limba de la "frupt" sau "de irupt" avem "a infrupta" si "infruptare" = a manca de dulce in zi de post, figurativ = a trage beneficii (necinstite), a profita de.

Ca populatia crestina daco-romana sa stie cand era timpul "de dulce" sau "de frupt" si cand era "de sac" (1. = siecus), adica data cand incepea "sacul" (1. - siecus) Pastilor", al "Sampietrului (1. = Sanctus Petrus), al Sintamariei (1. - Sancta Maria), al Craciunului, preotii (1. presbiterum) trebuiau sa anunte in biserici (1. = basilica) pe crestini (1. = christianus) aceste perioade din timpul anului.

Inceputul "sacului" sau al Postului Mare (postu), al Paresimilor, era legat de data Pastilor, ziua invierii, care este cu data schimbatoare de la an la an. Dupa hotararea Sinodului I ecumenic (325), episcopul cetatii Alexandria, unde se afla farul astronomic, era indatorat sa anunte tuturor episcopilor din Imperiul Roman data sarbatorii Pastilor sau a invierii, care trebuia sa aiba loc in prima duminica dupa echinoctiul de primavara, dupa luna plina, si sa nu coincida cu pastile evreilor, Pastile crestin fiind legat de 13 spre 14 Nisan (echinoctiul de primavara) al evreilor (luna martie), cand avusese loc Cina cea de Taina a Domnului cu Apostolii, iar invierea a avut loc "in prima zi a saptamanii", dupa echinoctiu, adica dupa 14 Nisan, duminica, pentru care duminica (1. = (dies) dominica) este "ziua Domnului".

Sarbatoarea Pastilor crestin fiind legata de fazele lunii pline, dupa echinoctiul de primavara, era cu data schimbatoare, si trebuia anuntata tuturor crestinilor la inceputul anului bisericesc, fiindca de data Pastilor erau legate si celelalte sarbatori bisericesti cu data schimbatoare, ca Inaltarea, Pogorarea Duhului Sfant etc, precum si "lasata secului de carne" si "de branza" si inceputul "Paresimilor", Postul Pastilor.

Aceste date sau acest "carindar" (calendarius, contaminare slava: calin-dar), crestinii trebuiau sa-l cunoasca pentru aplicarea in viata lor religioasa si, il cunosteau numai de la preotii ior care-l faceau cunoscut in biserici, la inceputul anului, la marea sarbatoare crestina, Nasterea Domnului, la 25 decembrie, cand aveau loc si sarbatorile de iarna ale solstitiului, si cand crestinii erau chemati la biserici in mod sarbatoresc prin "carinde" (1. Kalendac, contaminare slava: colinde), cu aler-ler, Doamne (= Aleluia Domine), la marea sarbatoare crestina, care era prima mare "calatio" din an si care justifica, dupa parerea noastra, etimologia discutatului termen popular de "Craciun" din "calatio".

Dintre toti termenii propusi pana acum pentru explicarea etimologica a cuvantului "Craciun", raman doi: "creatio", considerat ca folosit in loc de "natalis", Noel (Christi natalis), in latina dunareana, etimologie sustinuta in ultimul timp si de Al. Rosetti si de Al. Graur, care afirma: "Craciunul nu e la zi intai si nu presupune nici o chemare. De altfel, nu se vede de ce crestinii ar fi adoptat un termen folosit de preotii politeisti".

Realitatile crestine din sec. IV din Romania Orientala de istorie bisericeasca universala ii erau straine, cum se constata; Al. Graur, care are insa meritul de a fi precizat ca fonetic etimologia lui craciun poate fi admisa atat din creatio cat si din calatio si se justifica direct din latineste, fara intermediarul slav, sustinut de Al. Rosetti, prin mijloace interne, si el adera (ca si Al. Rosetti), la etimologia din creatio, considerata indreptatita "dupa inteles", ca fiind cuvant intrebuintat de Biserica crestina rasariteana pentru nastere "nalalis" (Christi natalis).

Or, intelesul este cel care justifica in mod evident, dupa cum am cautat sa dovedim, ca etimologic craciun vine din calatio,-onem. In Simbolul de Credinta de la Sinodul I ecumenic (325), in art. 2 se afirma clar despre Iisus: "nascut, nu facut, cel ce este de o fiinta cu Tatal, prin care toate s-au facut" (= s-au creat).

Avem doua verbe cu intelesul distins, care nu se pot suprapune sau confunda: nascut si facut, sau creat. In limba romana nu avem un urmas pentru creatio. Creare, creatura sunt neologisme carturaresti. Din latinul natalis avem insa in romana cuvantul natu, de unde expresia: Tot satul cu natul lui, adica fiecare cu obarsia neamului sau (din care se naste fiecare). Cuvantul nat = natus nu are legatura cu romanescul Craciun, ca in limbile romanice apusene. Termenul bisericesc oficial in romana este Nasterea Domnului sau nasterea (= nascere), cum se spune si in troparul zilei: Nasterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru.

In lumina realitatilor eclesiastico-istorice din secolul al IV-lea din Romania Orientala, dezbatuta etimologie a cuvantului popular Craciun se justifica dupa inteles, ca si etimologic, din calatio,-onem = caraciune, prin contractie: craciun (dr. ar. megl. circun, cricun, megl. careuri; cu rotacizarea lui -l intervocalic si cu -c provenit din l + o, u, (ca in taciune - titionem, fecior = ictiolus, picior - petiolus etc).

Precizam ca pentru sarbatoarea.bisericeasca de la 25 decembrie in limba romana doi termeni, unul popular: Craciun (calationem), si al doilea oficial al Bisericii: Nasterea Domnului sau Nasterea. Pentru sarbatori bisericesti avem in limba romana si alti termeni crestini populari, ca Boboteaza (= apa + boteaza), Florii (= Floralia) etc.

Termeni de cultura crestina daco-romana, incepand din secolul al IV-lea, care au apartinut latinei vorbite sau populare, se dovedesc a fi: parasimi (= quadragesima - quaresima), carnelegi (carnilegi) (= car- dliga), caslegi (= caseum liga), de sec (= siccus), de dulce (= dulcis), frupt (= imctus), Craciun (= calationem), carindar (= calendarius) zarinda - corinda ( = calenda), aler-ler, lerui, Doamne (aleruia = aler) si cu afereza lui a initial neaccentuat -ler), Bobotoaza (apa - boteaza, cum se spune pana astazi in unele regiuni de tara, ca in Tara Oasului, in Crisana si-n alte parti), Pasti (= pascha), Florii - Flurii si Flurie (onomastica, in Zarand si in M-tii Apuseni) (= Floralia - Florilia), Rusalii (prin filiera slava rusalia, dupa sec, X, din latinul Rosalia, care in daco-romana va fi dat rusaie - rusalii), biserica (= basilica), cruce (= crux,-cis), duminica (= dies dominica).

Anteriori secolului IV sunt: Cristos (= Christus), crestin (= christianus}, boteza (= battizare - baptizare), cumineca, (= communicare - comuninecare), preot (= presbiterum), aiazma - iazma (= agiasma).

Sunt mentionati numai o parte din termenii de cultura crestina daco-romana, pentru a ilustra aportul factorului cultural istoric crestin determinant "in procesul de romanizare de la originea poporului roman".

Pr. Ion Ionescu

.

10 Aprilie 2008

Vizualizari: 11567

Voteaza:

0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE