Timpul de pe urma din perspectiva biblica

Timpul de pe urma din perspectiva biblica Mareste imaginea.

INTRODUCERE
Termenul „eshatologie” deriva din grecescul ἔσχατος, η, ον care, atunci cand este folosit cu referire la spatiu, inseamna: „cel mai indepartat”, „extrem”, „ultimul” (F. Ap. 1, 8; 13, 47); cu referire la grad, intensitate: „superlativ”; cu referire la persoane: „cel mai rau”, „cel mai josnic”; si, in sfarsit, cu referire la timp: „ultim”, „din urma”, „de apoi” (Mt. 12, 45; 20, 8; 27, 64; Mc. 12, 6, 22; Lc. 11, 26; In. 7, 37; II Pt. 2, 20; Apoc. 2, 19). Ἔσχατον desemneaza un eveniment unic, irepetabil, implicand ideea ca ulterior lui nu mai pot exista evenimente similare. In literatura patristica, termenul este folosit pentru a exprima sensul de „ultimul din timp”, adica exprima dimensiunea eshatologica a existentei creatiei.

Sfanta Scriptura este strabatuta de la un capat la altul de elemente ale eshatologiei. Nu putem atribui eshatologia in exclusivitate doar anumitor carti (Daniel, Apocalipsa). In acest sens are dreptate Jurgen Moltmann cand afirma: “Nu numai in epilog, ci de la inceput pana la sfarsit, crestinismul este eshatologic, este speranta, anticipare si progres si, de aceea, el revolutioneaza si transforma prezentul…In realitate, eshatologia nu poate fi numai o parte a doctrinei crestine. Dimpotriva, perspectiva eshatologica este o caracteristica a intregii propovaduiri crestine, a fiecarei existente crestine si a intregii Biserici”.

Conceptul eshatologic vechitestamentar cuprins in formula be’aharit hayyamim - „in zilele ce au sa fie”, „zilele din urma” este redat prin ἔσχατα (ἐπ̕ ἐσχάτων) – „zilele cele de apoi” (Fac. 49, 1; Mih. 4, 1) sau prin ἐπ̕ ἐσχάτου τῶν ἠμερων – „la sfarsitul zilelor” (Num. 24, 14) si, foarte rar, prin evn tai/j evsca,taij h`me,raij – „in zilele cele de apoi” (Is. 2, 2). Traditia profetica a „Zilei Domnului” este preluata de evanghelistul Ioan care vorbeste despre ἐν τῇ ἔσχατῃ ἠμέρᾳ - „ziua cea de apoi (In. 6, 39-40, 44, 54; 11, 24; 12, 48). In capitolul 6, expresia face referire la timpul Invierii, ceea ce indica faptul ca sfarsitul timpului nu trebuie inteles doar ca o realitate viitoare, ci ca el a inceput cu venirea lui Hristos in lume (Evr. 1, 2; I Pt. 1, 20), care marturiseste despre Sine: Έγώ εἰμι ὁ πρῶτος καὶ ὁ ἔσχατος – „Eu sunt Cel dintai si Cel de pe urma” (Apoc. 1, 17; 2, 8; 22, 13). El este implinirea, τέλος-ul fapturii umane: „Facutu-s-a omul cel dintai, Adam, cu suflet viu; iar Adam cel de pe urma cu duh datator de viata” (I Cor. 15, 45).

In Noul Testament, termenul este folosit cu mai multe sensuri: cu sensul de cel din urma, referitor la persoane sau actiuni, in contrast cu „cei dintai” sau „cele dintai” (Mt. 19, 30; Mc. 10, 31; Lc.13, 30); indica timpul mesianic, incepand cu Parusia istorica a lui Hristos (intruparea, activitatea, patimile si proslavirea Lui), inceputul Bisericii si activitatea ei pana la sfarsitul veacului (F. Ap. 2, 17); alteori vizeaza viata eshatologica, sau Parusia cea mare la a doua Venire a Domnului „cu slava si cu putere multa” (Mt. 24, 30) pe norii cerului (Mt. 25, 31).

CAPITOLUL I
TIMPUL DE PE URMA PREFIGURAT IN VECHIUL TESTAMENT

Ca in mai toate religiile, si conceptia biblica vechi-testamentara, este patrunsa de ideea ca durata lumii este limitata. In centrul eshatologiei Vechiului Testament sta credinta ca Israel este poporul lui Dumnezeu, si ca adevarul si dreptatea lui Dumnezeu vor triumfa in final. Asadar, evenimentele eshatologice nu sunt asociate cu ordinea naturala, ci cu relatia unica intre Dumnezeu si poporul Sau. Acesta este elementul care deosebeste eshatologia Vechiului Testament de orice alte conceptii religioase cu privire la sfarsitul lumii. De aceea putem sa afirmam ca nu ideea sfarsitului lumii este in centrul eshatologiei Vechiului Testament, ci ideea venirii lui Dumnezeu pentru a instaura imparatia sa. In aceasta imparatie atat din punct de vedere al topos-ului (Ierusalimul) cat si al cadrului (poporul ales) Israel va avea locul central. Atunci lumea va fi schimbata, reinnoita.

Invatatura eshatologica vechitestamentara se contureaza treptat pana sa ajunga la punctual sau maxim de dezvoltare, cuprins indeobste in discursul profetilor. Acest proces evolutiv poate fi urmarit indeaproape pornind de la observarea lexicului eshatologic si apocaliptic specific fiecarei perioade istorice reflectate in cartile ce compun Vechiul Testament, dar si a contextului folosirii acestui lexic.

In cadrul Vechiului Testament, eshatologia profetica avea un caracter national pronuntat si un orizont limitat in cadrele istoriei. Treptat, insa, intalnirea dintre eshatologie si apocaliptica a creat un discurs cu caracter universal si deschidere inspre vesnicie, expresie a credintei in eliberarea adusa de Dumnezeu, simultana distrugerii/prefacerii lumii si invierii celor credinciosi la o viata cereasca binecuvantata. Acestuia se circumscrie invatatura despre olam haze – „veacul de acum” si olam habá – „veacul care vine”, si despre Yom YHWH – „Ziua Domnului”. Sabatul apartine veacului de acum prin manifestarea sa istorica, dar, prin dimensiunea sa liturgic/tipologic-eshatologica, face prezent in istorie veacul ce va sa fie. Sabatul ca zi hebdomadara de cult apartine poporului Israel dar, prin dimensiunea sa soteriologica , are o valabilitate universala si cosmica, fiind cu adevarat sarbatoarea creatiei.

Sensul eshatologic al istoriei este legat de sensul eshatologic al cosmosului prin faptul ca Dumnezeu nu este doar Imparat al istoriei lui Israel, ci si Imparat al intregului pamant: “Domnul va imparati peste potop si va sedea Domnul Imparat in veac” (Ps. 28, 10); “Ca Domnul este Preainalt, infricosator, Imparat mare peste tot pamantul” (Ps. 46, 2); “Domnul imparateste! Sa se bucure pamantul, sa se veseleasca insule multe” (Ps. 95, 1); “Slava imparatiei tale vor spune si de puterea Ta vor grai. Ca sa se faca fiilor oamenilor cunoscuta puterea Ta si slava maretiei imparatiei Tale. Imparatia Ta este imparatia tuturor veacurilor, iar stapanirea Ta din neam in neam. Credincios este Domnul intru cuvintele Sale si cuvios intru toate lucrurile Sale” (Ps. 144, 11-13).

Proorocul Daniel dezvolta o conceptie a imparatiei care va sa vina. Mai mult el realizeaza o legatura intre venirea Rascumparatorului si asteptarea lui Dumnezeu. Noul legamant are o nuanta eshatologica: “Iata vin zile, zice Domnul, cand voi incheia cu casa lui Israel si cu casa lui Iuda legamant nou” (Ier. 31, 31).

Eshatologia Vechiului Testament nu este limitata de o implinire istorica a lui Israel ci propovaduieste innoirea intregii creatii, punctand astfel sensul eshatologic al intregii creatii: realizarea unui cer nou si pamant nou. Mai multe versete din Vechiul Testament precizeaza acest lucru: “Pentru ca Eu voi face ceruri noi si pamant nou. Nimeni nu-si va mai aduce aminte de vremurile trecute si nimanui nu-i vor mai veni in minte” (Isaia 65, 17).

a. Invierea mortilor
Un prim element in doctrina Vechiului Testament despre sfarsitul lumii, este credinta in invierea mortilor. Atunci cand vorbim de inviere, trebuie sa avem in vedere mai intai moartea. In conceptia biblica vechi-testamentara, moartea nu este vazuta ca un fenomen natural, ci ca o urmare a pacatului stramosesc (Fac. 3, 19). Ca urmare, trupul (basar) se va desface de suflet (nefes), fiecare element intorcandu-se la originea lui: „Adu-ti aminte de Ziditorul tau, in zilele tineretii tale, inainte ca ... pulberea sa se intoarca in pamant, cum a fost, iar sufletul sa se intoarca la Dumnezeu, Care l-a dat” (Ecclesiast 12, 1-7). Omul nu dispare, insa, odata cu moartea, ci sufletul sau rataceste in asa numitul Seol, locuinta mortilor, care este descris in Ps. 87, 12 prin termenul abadon, care inseamna „loc al pierzarii”; el este un loc unde: „Inaintea lui Dumnezeu, umbrele raposatilor tremura sub pamant” (Iov 26, 5). Aceasta stare se va sfarsi insa in momentul invierii. S-a remarcat faptul ca textele Vechiului Testament care vorbesc despre inviere, sunt destul de rare in prima parte a Sfintei Scripturi, dar nu inexistente.

Astfel, I Regi 17, 17. 24, II Regi 4, 8-37 si II Regi 13, 21 ne istorisesc despre invierile din morti savarsite de Dumnezeu prin profetii Ilie si Elisei. Faptul ca Dumnezeu se prezinta ca fiind: „Dumnezeul lui Avraam si Dumnezeul lui Isaac si Dumnezeul lui Iacov” (Ies. 3, 6), este un argument folosit de Mantuitorul Insusi in favoarea credintei in invierea mortilor, caci: „Nu este Dumnezeul mortilor, ci al viilor” (Mt. 22, 32). In cartea Iov, credinta in inviere, apare, deja, mult mai clar: „Eu stiu ca Rascumparatorul meu este viu si ca El, in ziua cea de pe urma, va ridica iar din pulbere aceasta piele a mea ce se destrama” (19, 25). Si in Psalmi, se intrevede credinta in inviere: „Dar, eu intru dreptate, ma voi arata fetei Tale, satura-ma-voi cand se va arata slava Ta” (Ps. 16, 15). Doar la invierea din morti, omul poate sa vada fata lui Dumnezeu, si sa fie viu. Psalmul 15, 10, care vorbeste despre invierea Mantuitorului: „Ca nu vei lasa sufletul meu in iad, si nici pe cel cuvios al Tau sa vada stricaciunea”, este si el deosebit de important, intrucat invierea noastra este posibila doar pentru ca Hristos a biruit moartea (I Cor. 15, 20).

In cartile profetilor credinta in inviere apare mult mai des. Astfel, proorocul Isaia se exprima foarte clar: „Mortii Tai vor trai si trupurile lor vor invia! Desteptati-va, cantati de bucurie, voi cei ce salasluiti in pulbere! Caci roua Ta este roua de lumina si din sanul pamantului umbrele vor invia” (19, 26). Imaginea invierii campului de oase din cartea profetului Iezechiel care se refera la restaurarea lui Israel, arata clar ca aceasta restaurare va fi una eterna, prin insusi faptul invierii (cap. 37, v. 1-14). Imaginea este asa de sugestiva, incat Biserica a gasit profetia din Iezechiel cea mai potrivita pentru a se citi in cadrul cultului in Vinerea Patimilor. Si profetul Daniel, in ultimul capitol al cartii sale, promite ca rasplata mostenirea care se va da la inviere: „Si tu mergi spre sfarsitul tau si te odihneste, si te vei scula, ca sa primesti mostenirea ta in vremea cea de apoi !” (12, 13).

Cartea a II-a a Macabeilor, ne relateaza despre credinta vechilor evrei in inviere, credinta care le-a dat putere celor sapte frati macabei sa nu lepede credinta cea adevarata si sa se impotriveasca lui Antioh al IV-lea Epifanes: „Tu dar, nelegiuitule, ne scoti pe noi dintr-aceasta viata, insa Imparatul lumii, pe noi cei care murim pentru legile Lui, iarasi ne va invia cu inviere de viata vesnica” (II Mac. 7, 9; a se vedea si versetele 11, 14, 23; si II Mac. 14, 45-46). Crezand in inviere evreii se roaga pentru cei adormiti: „Caci de n-ar fi avut nadejde ca vor invia cei care mai inainte au cazut, desert si de ras lucru ar fi a se ruga pentru cei morti” (II Mac. 12, 44).

Momentul invierii va fi, asadar, „ziua cea de pe urma” (Iov 19, 25), care va veni in „vremea cea de apoi” (Dan. 12, 13).

Asupra modului invierii ne vorbeste profetul Isaia, care arata ca cei morti vor iesi din pulbere, la inviere, precum noii nascuti ies din pantecele mamei lor (Is. 26, 18).

Invierea va avea in vedere rasplata sau pedeapsa omului pentru faptele cele facute in viata: „Si multi dintre cei care dorm in tarana pamantului se vor scula, unii la viata vesnica, iar altii spre ocara si rusine vesnica” (Dan. 12, 2). Sentinta va fi data dupa inviere, in „ziua Domnului”, ziua in care Dumnezeu va veni sa judece lumea.

b. Yom Yhwh – Ziua Domnului
In perioada pre-eshatologica, eshatologia israelita consta in asteptarea unui timp viitor, radical distinct de cel prezent, in care circumstantele istoriei vor fi transformate, dar se va ramane tot in cadrele ei. Cosmosul actual, creat „bun” de Dumnezeu, dar temporar intunecat de nedreptate, neputinte, razboi si pacat, si, in general, de rau, va fi izbavit si restaurat de Dumnezeu. Punctul central in aceasta conceptie era constientizarea deformarii lumii prezente si convingerea ca schimbari radicale pentru indreptarea ei se vor petrece efectiv „in acea zi”, un timp cunoscut numai de Dumnezeu. Sintagma „Ziua Domnului” nu trebuie, insa, asociata in chip automat acestui timp asteptat, fiindca expresia „Ziua Domnului” sau „in ziua aceea” era, initial, o simpla plasare cronologica (Ies. 32, 28; Jud. 3, 30).

De asemenea, zilele de sarbatori, ca Sabatul, Pesah, Cincizecimea, si altele, erau numite si ele „Ziua Domnului”, fie ca erau zile de „binecuvantare”, de „pedeapsa” sau de „judecata” si rasplata”. Se pune intrebarea care ar putea fi originea sintagmei „Ziua Domnului”. Denumirea acestei zile se datora, cel mai probabil, faptului ca era sau putea fi integral determinata si umpluta de lucrarea lui Dumnezeu, asa cum se vorbea, intro maniera similara, de „ziua lui Midian” (Is. 9, 3), „ziua lui Izreel” (Os. 2, 2) care erau zile de actiuni militare, si „Zilele baalilor” (Os. 2, 15) care se refera la zile festive inchinate acestor zeitati. In cadrul mesajului profetic, conceptul a fost remodelat si extins, primind o valenta eshatologica.

In contextul discursului eshatologic, expresia Yom YHWH apare de numai saisprezece ori in Vechiul Testament, dar se face referire la acest timp din urma si prin alte expresii, ca bayom hahu - „in ziua aceea” (Am. 8, 9; Sof. 1, 9-10). De asemenea, la inceput, sintagma „Ziua Domnului” desemna orice moment de interventie divina directa in istorie, cand, pentru a pedepsi pacatul si a curata toata intinaciunea, Dumnezeu Insusi cerceta pamantul, si se poate vedea episodul pedepsirii sodomitilor: „Atunci Domnul a slobozit peste Sodoma si Gomora ploaie de pucioasa si foc din cer de la Domnul” (Fac. 19, 24; a se vedea si Ies. 9, 23; 11, 4; 12; 12; Ios. 10, 11). Profetii au investit expresia „Ziua Domnului” cu doua aspecte eshatologice complementare: unul apocaliptic, vizibil in timpul vietii lor, si unul indepartat – leolam – al tuturor care vizeaza intreaga creatie, ele nefiind altceva decat doua etape ale eshatologiei unice. Desi la Osea, ziua aceea apare ca o zi a incheierii unui nou legamant, asternut in inimi si nu gravat in piatra, in general, corpusul profetic o prezinta ca zi a judecatii si manifestarii dreptatii divine. Cu mai multa claritate apare aceasta idee la profetul Ieremia: „Iata vin zile, zice Domnul, cand voi incheia cu casa lui Israel si cu casa lui Iuda legamant nou […]. Voi pune legea Mea inauntrul lor si pe inimile lor voi scrie si le voi fi Dumnezeu, iar ei Imi vor fi popor”, prin aceasta profetul inaugurand un nou orizont al nadejdii (Ier. 31, 31.33).

In credinta poporului Israel, Ziua Domnului avea sa aduca nenorocire numai asupra celorlalte neamuri, asupra dusmanilor lui Israel, idee contrazisa vehement de profetul Amos: „Numai pe voi v-am cunoscut dintre toate neamurile pamantului; pentru aceasta va voi pedepsi pe voi pentru toate faradelegile voastre.” (Am. 3, 2). El confera Zilei Domnului intelesul opus asteptarilor poporului (5, 18-20), pe care il regasim si la Sofonie: „Zi de manie este ziua aceea, zi de stramtorare si de jale” (1, 15), care va aparea si in discursul eshatologic al Mantuitorului (Mt. 7, 22; 26, 29; Mc. 13, 32; 14, 25; Lc. 10, 12; 17, 31; 21, 34).

Prin sintagma „Ziua Domnului”, profetii fac referire la o perioada de timp in care Dumnezeu va veni pentru a instaura stapanirea Sa pe pamant, izbavind „ramasita” celor credinciosi si pedepsind pe cei pacatosi, creandu-se un contrast puternic si intre soarta care ii asteapta pe pagani si mantuirea fagaduita lui Israel (Is. 34-35). Alte profetii privind „ziua aceea” pun accentul pe convertirea finala a paganilor la credinta cea adevarata in Domnul (Is. 2, 1 s.u., 46, 6-21; Zah. 8, 21 s.u.; 14, 16 s.u.). In Noul Testament, acest raport se inverseaza, evreii fiind cei care Il primesc pe Iisus Hristos ca Mesia.

Fiecare profet are specificitatea sa in a descrie evenimentele ce se vor petrece in aceasta zi eshatologica. Pentru profetul Isaia, Ziua Domnului va fi infricosatoare si va preface totul in ruina in Iuda si Israel (Is. 2, 12; 10, 3; 22, 5; vezi si Mih. 1, 3), dar si in sanul celorlalte natiuni (Is. 14, 25; 24-25), si chiar la nivel cosmic (Is. 2, 12). La Iezechiel, „Ziua Domnului” este o zi de judecata asupra Ierusalimului (Iez. 13, 5 si 34, 12). Ioil (1, 15; 2, 1, 11; 3, 4; 4, 14) arata ca Ziua Domnului va avea un semn, plaga lacustelor descrise ca o armata infricosatoare (Ioil 1, 15; 2, 1), care afecteaza natura si istoria, Israel si popoarele. Totusi, Ziua Domnului devine o zi de mantuire pentru aceia din Israel care se intorc la Domnul (Ioil 2, 12). Sofonie adauga acestei zile dimensiunea universala, ea este una a judecatii intregului pamant si a tuturor neamurilor care traiesc pe el (1, 7-8, 14- 18; 2, 2). Profetia lui privind Ziua Domnului (Sof. 1, 7-18) este una dintre cele mai importante surse de informatie privind diferitele concepte legate de acest subiect. Imaginea judecatii curatitoare o dezvolta profetul Maleahi, care spune ca, in Ziua Domnului, El vine „ca focul topitorului si ca lesia nalbitorului. Si El Se va aseza sa lamureasca si sa curete argintul” (Mal. 3, 2 s.u.; cf. Ps. 65, 9).

In contextul Zilei Domnului, metafora ospatului apare ca element comun al profetilor Isaia, Ieremia si Iezechiel, intro serie imagistica de o violenta neasteptata: “Sabia Domnului este plina de sange, acoperita de grasime, de sange de miei si de tapi, de grasimea rarunchilor de berbeci. Ca Domnul face jertfa la Botra si mare junghiere in tara lui Edom.” (Is. 34, 6) “Caci ziua aceasta e zi de razbunare la Domnul Dumnezeu, ca sa Se razbune pe vrajmasii Sai, si sabia va manca, se va satura si se va imbata de sangele lor; si aceasta va fi jertfa Domnului Dumnezeului Savaot in tara cea de la miazanoapte, la raul Eufratului.” (Ier. 46, 10) Asa zice Domnul Dumnezeu: Iar tu, fiul omului, spune la tot felul de pasari si tuturor fiarelor campului: „Adunati-va si mergeti din toate partile, adunati-va la jertfa Mea, pe care o voi junghia Eu pentru voi, la jertfa cea mare din muntii lui Israel si veti manca acolo carne si veti bea sange. (Iez. 39, 17).

Daca la marile sarbatori, sangele jertfelor curge siroaie, tot asa va curge si sangele pacatosilor in Ziua maniei Domnului. Aceeasi metafora a ospatului apare intro formula euharistica, de ospat liturgic pregatit celor alesi ai Domnului, la profetul Sofonie: „Taceti toti inaintea Domnului Dumnezeu, ca aproape este ziua Lui, ca Domnul a pregatit ospat si a sfintit pe cei chemati ai Lui! Si in ziua ospatului voi pedepsi pe capetenii si casa regelui si pe toti cei care se imbraca in vesminte straine” (Sof. 1, 7-8). E posibil ca si aceste texte sa se inscrie in fondul teologico-eshatologic vechitestamentar valorificat de Sfantul Ioan la scrierea Apocalipsei, in care, indeosebi prologul (cap. 1), se creeaza o atmosfera liturgica.

Conceptele legate de „Ziua Domnului” nu sunt in sine eshatologice. Totusi, profetii credeau intr-o interventie divina impotriva necredinciosilor, razboi care treptat a luat proportii universale, chiar cosmice, afectand nu numai toate popoarele, ci chiar ordinea creatiei, din acel moment, nu cea stabilita de Dumnezeu; El va aduce un pamant nou si ceruri noi (Is. 65, 17; II Pt. 3, 13), pentru ca distrugerea revendica innoirea. Astfel, evenimentul limitat initial in cadrele istoriei, a capatat dimensiuni cosmice. Sub influenta acestui fapt, conceptul profetic de eshaton a fost sistematizat, in centrul lui fiind plasata tema „Zilei Domnului”, inteleasa, pe de-o parte, ca timpul de manifestare a dreptatii punitive divine asupra tuturor celor care-I starnesc mania prin pacatele lor si, pe de alta parte, ca timpul vindecarii si izbavirii dreptilor.

In cazul lui Israel, desi Yom YHWH nu era in vreun fel legata de viata cultica, avand cu precadere o relevanta istorica, ne putem gandi la unele formulari cu referire la Sabat: „maine e odihna, odihna cea sfanta a Domnului” (Ies. 16, 23), „ziua a saptea este ziua de odihna a Domnului Dumnezeului tau” (Deut. 5, 14), „ziua Mea cea sfanta” (Is. 58, 13). Acest tip de formulari ne ingaduie propunerea unei conexiuni intre ziua Sabatului si Ziua Domnului despre care vorbesc profetii, fara a dori sa stabilim o identitate intre cele doua. Oriunde apare o profetie despre asteptarea Zilei Domnului, se face aluzie la venirea lui Yahwe in persoana. Si ce era Sabatul, daca nu o zi de intalnire a omului cu Dumnezeu, o zi in care El era mai prezent in mijlocul poporului?

In sfarsit, sa nu uitam ca in Sabat, avem de-a face cu o zi rezervata exercitiului duhovnicesc, in care omul trece prin fata „tribunalului sufletesc faptele sale”, pentru a vedea daca acestea sunt sau nu conforme cu voia divina si pentru a lucra la indreptarea sa spirituala. Este o zi a judecatii pe care omul insusi o implineste cu raportare la propriile acte, prin aceasta prefigurand ziua eshatologica a judecatii si maniei divine, tema centrala in discursul eshatologic-apocaliptic vechitestamentar.

c. Imparatia lui Dumnezeu (Viata viitoare)
Expresia lechayey ‘olām (viata vesnica) care apare in Daniel 12, 2, este cea care exprima cel mai bine timpul si existenta „ramasitei” de dupa „ziua Domnului”. Aceasta existenta noua, se va petrece intr-un cadru nou, al carui centru va fi Ierusalimul: „Pentru ca Eu voi face ceruri noi si pamant nou. Nimeni nu-si va mai aduce aminte de vremurile trecute, si nimanui nu-i vor mai reveni in minte. Ci se vor bucura si se vor veseli de ceea ce Eu voi fi facut, caci iata intemeiez Ierusalimul pentru bucurie si pamantul lui pentru desfatare” (Is. 65, 17-18).

In imparatia inaugurata, „restul” se va bucura de viata, moartea fiind abolita: „El va inlatura moartea pe vecie!” (Is. 25, 8). Dumnezeu se va afla in deplina comuniune cu poporul ramas, astfel incat: „Inainte de a Ma chema pe Mine, Eu le voi raspunde, si graind ei inca, Eu ii voi fi ascultat” (Is. 65, 24).

In lumea transfigurata, omul se va intoarce la nevinovatia de la inceput, va trai in armonie cu intreaga creatie, chiar intre animalele salbatice va domni pacea: „Atunci lupul va locui laolalta cu mielul si leopardul se va culca langa caprioara; si vitelul si puiul de leu vor manca impreuna, si un copil ii va paste. Juninca se va duce la pascut impreuna cu ursoaica si puii lor vor salaslui la un loc, iar leul ca si boul va manca paie; Pruncul de tata se va juca langa culcusul viperei si in vizuina sarpelui otravitor copilul abia intarcat isi va intinde mana” (Is. 11, 6-8). Aceasta va fi posibil intrucat se va ajunge la cunoasterea lui Dumnezeu: „Nu va fi nicio nenorocire si niciun prapad in tot muntele Meu cel sfant! Ca tot pamantul este plin de cunostinta si de temerea de Dumnezeu, precum marea este umpluta de ape!” (Is. 11, 9). Peste intreg pamantul va domni pacea, si nu va mai fi razboi (Is. 2, 2-4), de aceea armele vor si transformate in unelte de lucru (Is. 2, 4; Osea 2, 20; Mih. 4,3). Dumnezeu va „preface pustiul in rai si pamantul neroditor in gradina Domnului” (Is. 51, 3; a se vedea si Is. 41, 18-19). Viile, maslinii, gradinile, vor da o recolta neobisnuit de imbelsugata. Din munti vor curge rauri de must, iar din dealuri lapte, iar colinele si vaile vor fi acoperite de turme (Is. 41, 18; Ier. 31, 12; Ioil 4, 18; Amos 9, 13; Zah. 8, 12). Nu se va mai auzi plans si tanguire, ci oamenii vor fi fericiti (Is. 65, 18; Ier. 30, 19; 31, 12; 33, 10; Osea 2, 17; Zah. 9, 15).

Imaginea cea mai sugestiva a starii omului, in imparatia pacii lui Dumnezeu inaugurata la sfarsitul veacurilor, ar putea fi cea data de profetul Miheia: „Ci fiecare va sta linistit sub vita si sub smochinul lui si nimeni nu-i va infricosa, caci gura Domnului Savaot a grait!” (Mih. 4, 4).

CAPITOLUL II
TIMPUL ESHATOLOGIC IN NOUL TESTAMENT

Eshatologia Noului Testament este mai clara si plina de nadejde. Sfantul Apostol Pavel, in Evrei XIII, 14, spune: "Noi nu avem aici cetate statatoare, ci cautam pe cea care va sa fie", iar in II Corinteni V, 1-10, declara: "Stim ca, de se va strica aceasta locuinta a noastra de cort, avem zidire de la Dumnezeu, casa nefacuta de mana, vesnica, in ceruri... Caci noi trebuie sa ne infatisam inaintea lui Hristos, ca sa ia fiecare dupa cele ce a facut prin trup, ori bine ori rau". De asemenea, Sfantul Apostol Petru, in a II-a sa Epistola soborniceasca, scrie: "Noi asteptam ceruri noi si pamant nou, in care locuieste dreptatea".

Este adevarat ca Sfanta Scriptura vorbeste adesea despre "sfarsitul lumii" (Ps. CII, 26-27; Isaia LI, 6; Matei XXIV, 35; II Petru III, 7, 10 etc). Dar ea nu intelege prin acest "sfarsit", in chip pesimist, nimicirea, disparitia sau intoarcerea lumii in neant. Dimpotriva, prin "sfarsitul lumii", eshatologia biblica intelege, in mod pozitiv si optimist, purificarea ei de orice imperfectiune, innoirea ei totala, desavarsirea ei.

Astfel, Mantuitorul vorbeste despre "innoirea lumii" in Matei XIX, 28, iar Sfantul Apostol Petru scrie: "Noi (crestinii) asteptam, potrivit fagaduintelor Domnului, ceruri noi si pamant nou, in care va locui dreptatea" (II Petru III, 13). Tot astfel, Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan, referindu-se, intruna din vedeniile sale profetice, la viata veacului ce va sa fie, spune : "Si am vazut un cer nou si un pamant nou ; caci cerul cel dintai si pamantul cel dintai au trecut... Si moarte nu va mai fi, nici plangere, nici strigat, nici durere nu vor mai fi, caci cele dintai au trecut" (Apoc. XXI, 1-5).

De asemenea, sfarsitul nu e o oprire a timpului istoric, ci o transfigurare a creatiei. Biserica ca eveniment traieste tensiunea eshatonului in istorie: “Iar cand toate vor fi supuse Lui, atunci si Fiul Insusi Se va supune Celui ce I-a supus Lui toate, ca Dumnezeu sa fie toate in toti” (I Cor. 15, 28). Aceasta stare eshatologica este ziua a opta a imparatiei.
Credinta crestina ca lumea va fi innoita de Dumnezeu sta in stransa legatura, in Sfanta Scriptura, cu invatatura despre a doua venire a Domnului Hristos, despre invierea mortilor si despre judecata din urma (Matei XVI, 27; XXV, 31-46; Ioan V, 28-29; I Tes. IV, 13-18; I Cor. XV, 35-38; Apoc. XX, 11 s.u.).

In Noul Testament se vorbeste in repetate randuri si cu deosebita claritate atat despre venirea a doua a Domnului, cat si despre invierea mortilor. Astfel, Mantuitorul declara solemn ca, dupa ce se va inapoia la Tatal ca sa gateasca loc ucenicilor Sai (Ioan XIV, 3), “va veni din nou in lume, pe norii cerului, cu putere si cu slava multa" (Matei XXIV, 30; XXVI, 64; Ioan XIV, 18, 28). De asemenea, pe cand Mantuitorul se inalta la cer, ingerii spun sfintilor Apostoli: "Barbati galileeni, ce stati cautand spre cer ? Acest Iisus, care s-a inaltat de la voi la cer, asa va si veni, precum l-ati vazut mergand la cer" (Faptele Apostolilor I, 11). Sfantul Apostol Pavel - vorbind despre Parusia Domnului Hristos si despre invierea mortilor si prefacerea viilor - scrie: " Insusi Domnul ... se va pogori din cer si cei morti vor invia intai ; dupa aceea noi, cei vii, care vom fi ramas, vom fi rapiti in nori impreuna cu ei, intru intampinarea Domnului in vazduh, si asa vom fi pururea cu Domnul", (I Tes. IV, 16-17).

Sorocul Parusiei Domnului - de care depind innoirea lumii si invierea mortilor pentru judecata din urma - il cunoaste dinainte numai Dumnezeu-Tatal (Matei XXIV, 36, Marcu XIII, 32), iar Mantuitorul nu numai ca n-a voit sa-l descopere, dar a si oprit categoric pe sfintii Sai Apostoli si ucenici sa se preocupe de aflarea lui si sa-i mai puna vreo intrebare in legatura cu aceasta problema: "Nu este treaba voastra ca sa cunoasteti vremurile sau soroacele pe care Tatal le-a pus intr-a Sa stapanire" (Fapte I, 7).

Ceea ce ne-a descoperit Domnul Hristos cu privire la Parusia Sa, este doar faptul ca El va veni pe neasteptate, asa cum a venit potopul pe vremea patriarhului Noe, cum vine furul in puterea noptii, cum sosesc durerile facerii pentru femeia insarcinata si cum iese fulgerul de la rasarit si se arata pana la-apus (Matei XXIV, 27, 36-44, XXV, 13; Marcu XIII, 33-37; Luca XVII, 24-30; Potrivit acestei invataturi, Sfantul Apostol Pavel scrie: "Iar despre vremi si despre ani, fratilor, nu aveti trebuinta sa va scriem, pentru ca voi insiva stiti bine ca ziua Domnului va veni ca un fur noaptea,.., ca si durerea femeii care are in pantece" (I Tes, V, 1-3). La fel scrie si Sfantul Apostol Petru: "Iar ziua Domnului va veni ca un fur" (II Petru III, 10). “Iar despre ani si despre vremuri, fratilor, nu aveti nevoie sa va scriem, caci singuri stiti bine, ca ziua Domnului vine asa, ca un fur noaptea. Atunci cand vor zice: pace si liniste, - atunci, fara de veste, va veni peste ei pieirea, ca si durerile peste cea insarcinata, si scapare nu vor avea. Voi insa, fratilor, nu sunteti in intuneric, ca sa va apuce ziua aceea ca un fur. Caci voi toti sunteti fii ai luminii si fii ai zilei; nu suntem ai noptii, nici ai intunericului” (I Tes. 3, 1-5). “In privinta venirii Domnului nostru Iisus Hristos si a adunarii noastre impreuna cu El, va rugam, fratilor, sa nu va clintiti degraba ca mintea, nici sa va spaimantati – nici de duh prooroces, nici de vorba, nici de vreo scrisoare ca pornita de la noi, cum ca ziua Domnului a si sosit. Sa nu va amageasca nimeni, cu niciun chip. Caci ziua Domnului nu va sosi pana ce mai intai nu va veni lepadarea de credinta si nu se va da pe fata omul nelegiuirii, fiul pierzarii, potrivnicul – inaltandu-se mai presus de tot ce se numeste Dumnezeu sau e facut pentru inchinare, asa incat sa se aseze el in Biserica lui Dumnezeu si pe sine sa se dea drept Dumnezeu” (II Tes. 2, 1-4).

CAPITOLUL III
SEMNELE PREMERGATOARE CELEI DE A DOUA VENIRI A DOMNULUI
Aparitia profetilor mincinosi. Daca in preajma razboiului iudaic vor apare multi prooroci mincinosi, multi falsi Mesia, intro masura mult mai mare se va intampla acelasi lucru, spune Mantuitorul, inainte de sfarsitul lumii (vers. 23-24). Faptul acesta este usor de inteles, pentru ca in vremea din urma, datorita suferintelor, dorinta generatia dupa parusia Domnului va creste. Prin aceasta se creeaza o atmosfera favorabila lucrarii profetilor mincinosi. Acestia, prin puterea lui Satan, ale carui unelte sunt, vor face semne si minuni mincinoase, pentru a amagi si pe cei alesi (vers. 24; vezi si II Tes. II, 9). Ultima si cea mai fioroasa aparitie va fi aparitia lui Antihrist: “omul – nelegiuirii”, “fiul pierzarii”, “potrivnicul” (II Tes. II, 4), care va concentra in mana sa toate mijloacele de lupta ale lui Satan impotriva Bisericii.

Vor avea loc semne minunate in univers: “Soarele se va intuneca, iar luna nu-si va mai da lumina pe cer; stelele vor cadea din cer, iar puterile cerului se vor clatina” (vers. 29). Aceste semne au fost prezise, inca si de unii din profetii Vechiului Testament, inspirati de Duhul Sfant ca Isaia (XIII, 9-10; XXXIV 4), Ieremia (IV 28), Ioil (III, 4) s.a. Soarele se va raci sau se va indeparta de pamant, incat nu va mai lumina si incalzi, iar luna nu va mai reflecta lumina lui. Stelele se vor indrepta spre noi centri de atractie, incat vor da impresia unei caderi, iar actuala ordine din univers se va perturba. Apostolul Petru, ca si profetul Isaia, vorbesc despre “ceruri noi si pamant nou, in care va locui dreptatea” (II Petru III, 13; Isaia LXV, 17; LXVI, 22).

Si ceilalti evanghelisti sinoptici vorbesc despre aceste semne mari si infricosatoare care vor precede parusia Domnului, insa Luca are o nota cu totul aparte: “Si vor fi semne in soare, in luna si-n stele, iar pe pamant totul aparte spaima si nedumerire din pricina vuietului marii si al valurilor. Oamenii vor muri de frica si de asteptarea celor ce au sa vina peste lume, caci puterile cerurilor se vor clatina” (Lc. XXI, 25-26; vezi si Mc. XIII, 24-25).

Evanghelistul Matei adauga inca un semn special: semnul Fiului Omului: “Atunci se va arata pe cer semnul Fiului Omului si vor plange toate neamurile pamantului….” (Mt. XXIV 30). Nu se spune care semn, insa, dupa interpretarea aproape unanima a Parintilor si a interpretilor, incepand cu Sf. Chiril al Ierusalimului, Sf. Ioan Hrisostom, Fer. Augustin, Fer. Ieronim, Zigaben si pana la talcuitorii din zilele noastre, prin acest semn este desemnata Crucea. Este intr-adevar semnul caracteristic al Domnului nostru Iisus Hristos, simbolul crestinismului si al jertfei izbavitoare de pe Golgota. Dupa cum gandesc exegetii, pe bolta cerului se va arata o cruce imensa, mai stralucitoare decat soarele; “soarele se va intuneca si se va ascunde, iar crucea se va vedea, pentru ca va fi mai stralucitoare decat razele soarelui”.

Aparitia acestui semn, care pentru Domnul a insemnat incheierea tuturor chinurilor si suferintelor pe care le-a indurat pentru noi oamenii, aici, pe pamant, va umple inimile celor credinciosi de cea mai adanca gratitudine fata de Domnul, pentru ca a pus capat durerilor de pe acest pamant si ei vor varsa lacrimi de recunostinta si de bucurie. Insa pentru cei necredinciosi, aparita acestui semn va fi pricina de deznadejde, de groaza si de frica pentru pedepsele ce vor veni peste ei; isi vor bate pieptul si se vor tangui, de vreme ce atunci va fi prea tarziu sa mai poata repara ceva.

In sfarsit, “Fiul Omului va veni pe norii cerului cu putere si cu marire multa” (vers. 30) Venirea Sa a doua, Mantuitorul o descrie in felul in care este descrisa de profetul Daniil inspirat de Dumnezeu, in vedenie, acesta “a vazut pe Fiul Omului venind pe norii cerului spre Cel vechi de zile. Si Lui i s-a dat stapanirea, slava si imparatia…, iar imparatia Lui nu va avea sfarsit” (Daniil VII, 13-14). Cu cuvinte asemanatoare le vesteste ingerul apostolilor, dupa Inaltarea Domnului la cer, cea de a doua venire, zicand: “barbati galileeni, de ce stati privind la cer? Acest Iisus, care S-a inaltat de la voi la cer, asa va si veni, cum L-ati vazut voi mergand la cer” (Fapte I, 11).

Mantuitorul, deci, va veni la judecata in toata splendoarea Sa divina, inconjurat de puterile ingeresti. Pe El il vor intampina in vazduh, la chemarea ingerilor, in sunet mare de trambita, toti cei alesi ai Sai, “din cele patru vanturi, de la marginile cerurilor pana la celelalte margini” (vers. 31). Cele patru vanturi, despre care vorbeste Domnul, sunt cele patru vanturi care bat in Palestina peste an. Primavara bate un vant cald de la rasarit, vara unul fierbinte de la miazazi, toamna unul racoritor de la miazanoapte, iar iarna un vant cu ploaie de la apus. Aceste patru vanturi isi schimba directia din luna in luna. Ele simbolizeaza cele patru regiuni ale pamantului. Cuvintele: “de la marginile cerurilor pana la celelalte margini” exprima ideea ca toti vor veni la judecata, chiar si din cele mai indepartate puncte ale orizontului. Toti vor trebui sa se prezinte inaintea Domnului.

Cat priveste timpul celei de a doua veniri, Domnul spune apostolilor Sai numai atat, ca “de la smochin vor trebui sa invete” a cunoaste “apropierea acestor vremuri”. Cum trebuie sa intelegem asemanarea cu smochinul, ne spune Domnul insusi, zicand: “Cand mladita lui devine frageda si odrasleste frunze, stiti ca vara e aproape; asa si voi, cand veti, vedea toate acestea, sa stiti ca este aproape langa usi” (vers. 33-34). Cand vom vedea, deci, ca se produc semnele amintite mai sus, sa stim ca venirea Domnului e aproape. Cuvintele “la usi” sau “langa usi” vor sa exprime cat mai intuitiv iminenta venire a Domnului. Pluralul exprima pluritatea usilor noastre.

“Iar de ziua si de ceasul acela (adica ceasul parusiei Sale), nimeni nu stie, nici ingerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatal” (Mt. XXIV 36). Ingerii sunt fiinte pur spirituale, care stau in slujba lui Dumnezeu (Ps. CIII, 5; Evrei I, 7). Desi vad zilnic fata lui Dumnezeu (Mt. XVIII, 10), totusi ei nu pot sti, decat numai ceea ce le porunceste Dumnezeu. Tainele ascunse ale Dumnezeirii ei nu le pot cunoaste.

Domnul ne spune, insa, ca “nici Fiul nu, stie ziua si ceasul” venirii Sale a doua oara. Cum el este nu numai Om, ci si Persoana divina, de aceeasi fiinta cu Dumnezeu Tatal, putem afirma ca si Fiul ar trebui sa stie, chiar cu precizie, ziua si ceasul parusiei Sale. Insa Dumnezeu – Tatal, care este izvorul a toate, trimitand in lume pe Fiul, nu L-a autorizat sa comunice oamenilor acest lucru (In. XIV, 4). O astfel de comunicare nici n-ar fi de folos oamenilor. Cei buni, afland cat de departe este ceasul acela, ar slabi in zelul lor in lucrarea virtutii, pe cand cei rai ar gasi un motiv in plus pentru a pacatui.

Iata cum talcuieste Sf. Ioan Hrisostom cuvintele acestea: “Cand a spus ucenicilor ca “nici ingerii”, le-a inchis gura, ca sa nu mai caute sa afle ceea ce nu stiu nici ingerii; cand a spus ca “nici Fiul” ii opreste nu numai sa stie, dar sa si cerceteze (data si ceasul acela)… Domnul tinea mult sa-i cinsteasca pe ucenici, si sa nu le ascunda nimic; de aceea atribuie acesta cunostinta Tatalui Sau, ca sa le arate apostolilor ca infricosator este lucrul acesta si sa nu-L mai intrebe. Daca n-ar fi aceasta explicatia, daca Fiul intr-adevar n-ar sti ziua aceea, cand o va sti?

O va sti, oare, odata cu noi? Cine poate spune lucrul acesta? Fiul il stie bine pe Tatal si tot asa de bine cum si Tatal il stie pe Fiul. Se poate oare, sa nu stie ziua aceea? Se poate, oare, ca Fiul sa stie cum trebuie sa judece, se poate sa stie tainele fiecarui om si sa nu stie ceea ce-i cu mult mai neinsemnat decat aceasta?… cel ce a facut neamurile, a facut negresit si anii, iar daca a facut anii, a facut si ziua aceea. Cum poate, dar, sa nu stie ziua pe care a facut-o?” .

CONCLUZII
Cartile Vechiului Testament ne ofera imaginea unui discurs eshatologic dinamic, in care orizontul de asteptare al lui Israel pierde treptat aspectul de limitare specific existentei istorice si se deschide spre vesnicie, dar si spre comuniunea cu goim, neamurile. Acest mod de intelegere presupune depasirea oricaror limitari temporale, spatiale si etnice, indicand trecerea la un nivel de intelegere superior in care fagaduinta mesianica nu mai este proprietatea exclusiva a lui Israel, ci este darul oricarei fapturi care, prin savarsirea dreptatii, se va desfata in veselia cea vesnica, la ospatul eshatologic al Zilei Domnului.

Cand vorbim despre eshatologia Vechiului Testament trebuie avute in vedere trei mari aspecte: destinul omului, venirea lui Mesia si sfarsitul lumii. Primul se cuprinde in ultimele doua.

In viziunea biblica vechitestamentara exista doua mari momente ale istoriei mantuirii: venirea lui Mesia, si sfarsitul lumii. Primul moment va insemna restaurarea lui Israel si instituirea epocii mesianice aici pe pamant, iar al doilea, invierea mortilor, judecarea lumii si inaugurarea imparatiei lui Dumnezeu intro lume deplin transfigurata. Uneori descrieri ale profetilor din epoca mesianica pot fi intelese ca referindu-se la sfarsitul lumii, si invers.

Daca prevestirea venirii lui Mesia apare destul de constant in cartile Vechiului Testament, putem sa afirmam ca in ceea ce priveste sfarsitul lumii marea parte a textelor se afla in scrierile profetice.

Amandoua momentele (venirea lui Mesia si sfarsitul lumii) vor avea in vedere atat indivizii cat si natiunile. Totusi, rolul central al lui Israel ca popor ales, ramane esenta eshatologiei vechilor evrei.

De asemenea, in Noul Testament se vorbeste despre timpul de pe urma in repetate randuri, uneori in detalii chiar, aratand modul cum se va intampla, dar nu si timpul cand va fi. Mantuitorul spune ca Fiul Omului va veni “pe norii cerului cu putere si cu marire multa” (Mt. 24, 30), iar la inaltarea Domnului la cer, ingerii spun Sfintilor Apostoli: “Acest Iisus, care S-a inaltat de la voi la cer, astfel va si veni, precum L-ati vazut decandu-Se la cer” (F.Ap. 1, 11.)

BIBLIOGRAFIE
1. Biblia sau Sfanta Scriptura, Ed. I. B. M. al B.O. R., Bucuresti, 1995
2. Sfantul Ioan Gura de Aur, Omilii la Matei, traducere, introducere, indici si note de Pr. D. Fecioru, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucuresti, 1994
3. Abrudan, Pr. Prof., Dumitru, Un capitol din Teologia biblica vechitestamentara: moartea, nemurirea sufletului, judecata si viata viitoare”, in Revista Teologica, an IV, nr. 3, 1994
4. Agouridis, Savvas, Comentariu la Apocalipsa Sfantului Ioan, trad. de Pr. prof. dr. Constantin Coman, ed. a 2-a, Ed. Bizantina, Bucuresti, 2004
5. Arion, Pr. Prof. Univ. Dr., Leon, Comentarii la Sfanta Evanghelie dupa Matei, Ed. Asa, Bucuresti, 2007
6. Bauckham, R. J., Dictionar Biblic, Societatea Misionara Romana, Ed. Cartea Crestina, Oradea, 1993
7. Bria, Ion, Eshatologia sau lumea viitoare, rev. Ortodoxia, nr. 1-2, 1995
8. Bud, Paul, Eshatologie si apocalipsa in Vechiul Testament, in rev. Theologia Orthodoxa, an LVI, nr. 1, 2011
9. Charles, Robert, Doctrina vietii de apoi in Israel, in iudaism si in crestinism sau eshatologia ebraica, iudaica si crestina din timpurile preprofetice pana la constituirea canonului Noului Testament, trad. De Alexandru Anghel, Ed. Herald, Bucuresti, 2009
10. Chiricuta, Petre, Parusia sau Despre A Doua Venire, Ed. Anastasia, Bucuresti, 2001
11. Chirila, Pr. Prof. Dr., Ioan, Cartea profetului Osea. Breviarum al gnoseologiei Vechiului Testament, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 1999
12. Chitescu, Prof., N.; Todoran, Pr. Prof., Isidor; Petreuta, Pr. Prof., I., Teologia dogmatica si simbolica, vol. II, Ed. Renasterea, Cluj Napoca, 2005
13. Constantinescu, Pr. Prof., Ioan, Cuvantarea eshatologica a Domnului nostru Iisus Hristos ¬ scurt comentariu, in rev. G.B., nr. 1¬2, 1979
14. Davies, Philip, Apocalyptic, in The Oxford Handbook of Biblical Studies, eds. J. W. ROGERSON, Judith M. LIEU, Oxford University Press, Oxford, 2006
15. Doukhan, Jacques B., Secrets of Revelation: the Apocalypse through Hebrew eyes, Review & Herald Publishing, 2002
16. Gheorghiu, V., Sfanta Evanghelie dupa Matei, vol. III, Cernauti, 1933
17. Hoekema, Anthony, Biblia si viitorul, Ed. Cartea Crestina, Oradea, 1995
18. Ica, Diac. Prof. Dr., Ioan jr., Ioannis Zizioulas: Eshatologie si istorie. Orient si Occident., Ed. Deisis, 2004
19. Mircea, Pr., Ioan, Duminica, ziua Domnului, Imparateasa si Doamna, in rev. Ortodoxia, an XXXIII, nr. 2, 1981
20. Moltmann, Jürgen, Dumnezeu in creatie. O perspectiva ecologica asupra creatiei, trad. de Emil Jurcan si Jan Nicolae, Ed. Reintregirea, Alba-Iulia, 2007
21. Neaga, Pr. Prof. Dr., N., Hristos in Vechiul Testament, Ed. Renasterea, Cluj-Napoca, 2004
22. Negoita, Pr. Prof., Athanasie, Teologia biblica a Vechiului Testament, Ed. Sofia, Bucuresti, 2004
23. Semen, Pr., Petre, Asteptand mantuirea, Ed. Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi, 2000
24. Stamatoiu, Pr. Prof., Dionisie, Cuvantarea eshatologica a Mantuitorului, in rev. Mitropolia Olteniei, nr. 5-6, 1999
25. Vild, Pr. Drd., Marian, Plinirea vremi si sfarsitul veacurilor in conceptia biblica vechitestamentara, in Revista Teologica, nr.1, 2007

Stefanel Gheorghe

Despre autor

stefanel gheorghe stefanel gheorghe

Colaborator
18 articole postate
Publica din 25 Februarie 2011

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 1123

Voteaza:

0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE