Tipuri de rugaciune

Tipuri de rugaciune Mareste imaginea.

Am putea identifica patru tipuri de rugăciune: de laudă, de mulţumire, de căinţă şi de cerere.

Lauda
Lauda înseamnă recunoaşterea lui Dumnezeu pentru ceea ce este El, şi limbajul de laudă este cel mai adesea legat de cultul care I se aduce de către Biserică. In momentul în care profetul Isaia a avut o vedenie a lui Dumnezeu, în templu, a răspuns în scris: „Vai mie, că sunt pierdut! Sunt om cu buze spurcate şi locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate. Şi pe Domnul Savaot L-am văzut cu ochii mei" (Isaia 6, 5). Creşterea noastră în sfinţenie va începe cu două viziuni: prima este a lui Dumnezeu, transcendent şi slăvit mai presus de orice ne putem imagina; a doua este a noastră, în relaţia cu acea măreţie slăvită. Pe scurt, trebuie să constatăm că (1) există un Dumnezeu şi (2) noi nu suntem El. Actul rugăciunii nu se referă întotdeauna la noi.

Lauda este răspunsul natural al creaturii în prezenţa Creatorului ei. Dumnezeu este împăratul şi Domnul nostru, Tatăl nostru Care ne-a înfiat în familia Lui prin har şi ne-a înconjurat cu milă şi dragoste nesfârşită. El este Creatorul transcendent al universului, Cel Care, prin intermediul întrupării Fiului Său, Iisus, Care uneşte laolaltă cerul şi pământul în Persoana Sa, ne permite o relaţie de apropiere puternică, întotdeauna există un factor de respect în orice formă de iubire adevărată, care arată dragostea noastră pentru Dumnezeu; acel respect apare ca laudă. Când ne rugăm, o facem ca şi copii în casa Tatălui nostru, dar, totodată, ca şi slujitori în faţa marelui împărat.

Hristos S-a smerit pe Sine pentru a intra în lume şi a muri pe Cruce, pentru ca noi să putem fi restauraţi în patria noastră adevărată; dar suntem nevrednici de aceasta. Dacă uităm lucrul acesta, apropierea noastră de Dumnezeu, mai mult decât relaţia familială a slujitorului credincios cu domnul său, se poate uşor schimba într-un dispreţ familial a celui care crede că are dreptul la un răspuns, fără doar şi poate. Dumnezeu ne iubeşte şi doreşte să ni se dea pe Sine însuşi, dimpreună cu acele daruri care sunt necesare pentru mântuirea noastră - nu pentru că suntem vrednici, ci pentru că El este milostiv şi bun.

Când ne rugăm, trebuie să ne amintim în prezenţa cui suntem şi să-L iubim pentru El însuşi, mai degrabă decât pentru lucrurile pe care le primim de la El. Noi îl lăudăm pentru actele Lui măreţe, precum Creaţia, întruparea şi alte acte mântuitoare: „Crucea, groapa, învierea cea de a treia zi, înălţarea la ceruri, şederea cea de-a dreapta Tatălui şi cea de a doua şi slăvită iarăşi Venire". Amintirea acestor acţiuni specifice în istoria mântuirii noastre poate fi de folos, mai ales când suntem mai puţin sensibili faţă de Dumnezeu în mediul nostru decât ar trebui să fim. Sunt mulţi care îl pot simţi pe Dumnezeu în strălucirea apusului de soare, şi când o fac sunt mişcaţi către laudă; alţii sunt purtaţi de muzică în acelaşi fel. Dar pentru cei care văd doar lumină filtrată sau un mănunchi de note pe o pagină, acele acţiuni ale lui Dumnezeu, care au drept rezultat mântuirea noastră, ne dau o mulţime de motive să îl slăvim. Oricum o administrezi, lauda este actul de rugăciune fundamental pentru sufletul care îl cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu.

Mulţumirea
Mulţumirea decurge în mod natural din laudă, pentru că îi mulţumim lui Dumnezeu pentru că este Dumnezeu şi ne veselim că suntem în prezenţa Lui. Ai putea aproape spune că noi îi mulţumim pentru că El există. Evident, ar fi o legătură strânsă între a ne gândi la actele măreţe ale lui Dumnezeu, lăudându-L pentru acestea şi mulţumindu-I, de fapt, pentru că le-a făcut. Bănuiesc că ar fi posibil să faci una fără cealaltă, dar care ar fi scopul? Când cineva îţi înmânează un cadou, în mod normal, îi mulţumeşti imediat după înmânare, mai curând decât să amâni pentru altă dată. Ai putea, desigur, doar să te impresionezi în momentul înmânării, observând acţiunile celuilalt de a alege cadoul şi de a ţi-l aduce ca lucru în sine, dar dacă nu spui „Mulţumesc", cel care ţi-l oferă te-ar putea considera nepoliticos şi narcisist.

Lista lucrurilor pentru care am putea să-I mulţumim lui Dumnezeu este una chiar foarte lungă: Ii mulţumim pentru El însuşi; pentru mila, dragostea şi harul Său; pentru Sfintele Taine; pentru întruparea lui Iisus; pentru trimiterea Sfântului Duh; pentru viaţa Sfintei Treimi, iar lista poate continua. Cred că recunoştinţa noastră faţă de Dumnezeu pentru aceste lucruri are o mare valoare pentru El, reprezentând, aşa cum se întâmplă, o înţelegere reală din partea copiilor Săi a ceea ce s-a săvârşit pentru ei. In plus, mulţumind lui Dumnezeu pentru aceste lucruri, devin mai reale pentru noi, făcând din ele nu doar doctrine sau idei cu care suntem de acord, ci acte de dragoste autentice care ne-au dus la recunoştinţă.

Şi totuşi, experienţa mea pastorală arată că mulţumirea ca atare constituie o mică parte din rugăciunile obişnuite ale majorităţii creştinilor, chiar atunci când au primit un răspuns evident la rugăciune. Iisus a avut o astfel de situaţie: „Iar pe când Iisus mergea spre Ierusalim şi trecea prin mijlocul Samariei şi al Galileii, intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi care stăteau departe şi care au ridicat glasul şi au zis: Iisuse, învăţătorule, fie-Ţi milă de noi! Şi, văzându-i, El le-a zis: Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor. Dar, pe când ei se duceau, s-au curăţit. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare, slăvind pe Dumnezeu. Şi a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Iisus, mulţumindu-I. Şi acela era samarinean. Şi, răspunzând, Iisus a zis: Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam? Şi i-a zis: Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit"(Luca 17,11-19).

Ce acuzaţie incredibilă! Singurul din cei vindecaţi de lepră care s-a întors să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru vindecarea lui a fost un străin pe care majoritatea evreilor l-ar fi privit ca şi necurat, chiar exceptând lepra sa. Ce tristeţe trebuie să fi simţit Domnul la această lipsă de reacţie faţă de un dar evident. Foarte mulţi dintre noi au aceeaşi atitudine de îndreptăţire. Cerem, după cum ne-a spus Dumnezeu să facem şi, totuşi, atunci când primim, o facem cu atitudinea că de fapt merităm ce am primit. Nu este vorba despre vreun sentiment de smerenie, ci doar mulţumire de sine. Când îl luăm de bun pe Dumnezeu în acest fel, binecuvântările noastre scad, cu rezultatul că începem să simţim că Dumnezeu nu răspunde rugăciunilor noastre. Religia noastră devine deprimată şi lipsită de viaţă, iar aceasta pentru că am uitat de necesitatea mulţumirii.

In anii slujirii mele, mulţi oameni mi-au cerut să rnă rog pentru multe nevoi; foarte puţini dintre ei miau cerut să dau mulţumire când acele nevoi s-au împlinit. Ce spune aceasta despre egocentrismul nostru? Ce luăm drept bun? Dumnezeu nu este un automat care scoate binecuvântările când punem bani destui, ci un Dătător milostiv, care răspunde adesea dacă ceea ce cerem este în interesul nostru, chiar şi atunci când cerem în mod nevrednic. In cazul în care El ar începe vreodată să ne dea ceea ce cerem, când nu este în interesul nostru, cu siguranţă, am regreta cererea noastră.

Căinţa
Căinţa este rezultatul vederii clare. Dacă îl vedem pe Dumnezeu destul de bine, încât să II adorăm pentru ceea ce este El, ar trebui, de asemenea, să avem o idee bună despre cât de lipsiţi suntem de slava Lui şi să înţelegem cât suntem de nevrednici de dragostea Lui. Acest fel de înţelegere şi rugăciune umilă decurge din laudă, pentru că doar cunoaşterea a cât de slăvit este Dumnezeu ne dă voie să înţelegem unde ne încadrăm în lucruri. Să fim cinstiţi: chiar şi în cel mai bun caz suntem mulţumiţi de sine, fiind axaţi, în general, pe orice în afară de Dumnezeu şi urmărind în permanenţă dorinţele proprii mai mult decât a căuta să facem voia Lui. Dar Domnul slavei încă ne cheamă la El.

Inaintea lui Dumnezeu eu sunt un păcătos şi trebuie să admit aceasta smerit. Acest fel de înţelegere a dat naştere la tânguirea lui Isaia despre buzele sale necurate. Dar vezi, de asemenea, că afirmaţia lui Isaia nu s-a îndreptat în cealaltă direcţie; nu s-a numit pe sine secreţie de melc sau bălegar de cămilă. El nu a căzut într-o căinţă egocentrică exagerată care poate fi o asemenea capcană duhovnicească şi pe care unii dintre noi o consideră foarte plăcută. Dumnezeu ne-a făcut după chipul şi asemănarea Lui, El ne iubeşte su-ficient pentru a ne mântui, şi acestea sunt lucruri slăvite. Suntem lumina ochilor Lui. Dar, în comparaţie cu El, am căzut departe de slava pe care ne-o destinase, şi pocăinţa recunoaşte această realitate.

Smerenia şi pocăinţa duc la spovedanie, care ar trebui să fie o parte a rânduielii noastre zilnice de rugăciune. Pot purta tot felul de măşti în faţa familiei mele, a prietenilor şi a colegilor de muncă, dar înaintea lui Dumnezeu, în rugăciune, trebuie să dau la o parte orice pretenţie, recunoscând ceea ce sunt şi ce am făcut, cerând iertarea păcatelor mele. La sfârşitul zilei trebuie să-mi cercetez faptele şi să le mărturisesc pe cele care m-au îndepărtat de Dumnezeu, recunoscând voia proprie şi aruncându-mă la mila Lui. Pocăinţa ar trebui să fie la fel de naturală pentru noi, precum respiraţia, fiind înrădăcinată într-un înţeles clar şi sănătos despre cine suntem, fără exagerare sau eschivare.

Cererea
După ce L-am slăvit pe Dumnezeu, I-am mulţumit şi ne-am smerit în faţa Lui, suntem gata să cerem de la El, precizând nevoile noastre şi căutând binecuvântările şi darurile Lui ca şi lucrări ale harului. Acest fel de rugăciune este cunoscută ca fiind de cerere. Cererea este, din nefericire,, singurul tip de rugăciune pe care mulţi creştini îl cunosc, întrucât ei au fost, efectiv, învăţaţi spiritualitatea îndreptăţirii. Totuşi, noi nu putem cere niciodată lui Dumnezeu. El este sursa atotputernică a vieţii; în El trăim, ne mişcăm şi ne avem fiinţa. Rugăciunile noastre sunt doar lucrările Sfântului Duh înlăuntrul nostru. Cererea se dezvoltă din celelalte tipuri de rugăciune, nu din dreptul nostru la ceva. Dar dacă recunoaştem cine este Dumnezeu şi cine suntem noi, cunoscând că nu avem dreptul de a cere, atunci putem acţiona asupra făgăduinţelor Sale să ne ofere cele necesare conform voii Lui. Necesitatea noastră cea mai mare este Dumnezeu însuşi, şi aceasta este cererea noastră de bază. Avem nevoie de Dumnezeu mai mult decât avem nevoie de lucruri de la Dumnezeu, şi dorinţa pentru Dumnezeu este temelia pentru creşterea fiecăruia din noi.

Cererile noastre ar trebui să ne acopere nevoile spirituale şi fizice, punând fiecare parte a vieţii noastre în mâinile lui Dumnezeu. Trebuie să ne amintim un detaliu important: când Iisus a zis „Cere şi ţi se va da", El nu a vrut să spună „Cere orice doreşti şi vei primi". Rugăciunile de cerere implică să cerem Tatălui, în numele lui Iisus, ceea ce avem nevoie; apoi, Fiul cere Tatălui ca să se facă voia Lui cu fiecare dintre noi, în parte. „Şi aceasta este încrederea pe care o avem către El, că, dacă cerem ceva după voinţa Lui, El ne ascultă" (I Ioan 5,14). Fiecare cerere la Dumnezeu este, în cele din urmă, ca să se facă voia Lui pentru noi; Dumnezeu ştie mult mai bine decât noi consecinţele primirii a ceea ce dorim. Rugăciunile noastre de cerere nu sunt o negociere în care noi încercăm să obţinem cea mai bună afacere, ci dăruirea nevoilor noastre lui Dumnezeu, pentru a decide El într-un mod care este cel mai bun pentru noi.

Ar trebui să cerem daruri şi virtuţi duhovniceşti, la fel de mult ca orice lucru lumesc. Smerenia, răbdarea, un duh înalt de rugăciune sau o râvnă mai mare în iubirea semenilor sunt lucruri care ar trebui să fie o parte obişnuită a cererii noastre. Şi ca să ne asigurăm că rugăciunile noastre nu se axează exclusiv pe noi înşine, ar trebui să ne asigurăm că cerem în numele celorlalţi, ceea ce se numeşte mijlocire.

Mijlocirea este o formă de cerere care implică rugăciunea pentru nevoile aproapelui, mai mult decât pentru cele ale noastre, poate chiar cerând ca altcineva să primească binecuvântările pe care le dorim pentru noi înşine. Aceasta ar trebui să le exerseze „vechii muşchi" ai smereniei. Problema este că mulţi dintre noi cerem frecvent lucruri pentru noi înşine, pentru cei dragi, atunci când sunt bolnavi sau în necazuri, şi mult mai rar pentru alţii din lume. Dar dacă rugăciunea ne uneşte cu Dumnezeu, Care este originea şi susţinătorul întregii vieţi, cu cât ne apropiem de El, cu atât ne apropiem de întreaga creaţie, şi relaţia noastră cu întreaga creaţie devine tot mai importantă. Aceasta include multe suflete, pe care nici măcar nu le ştim, dar care au nevoie de rugăciune. Deşi aducem rugăciunile noastre personale, o facem ca şi parte a Bisericii şi, de fapt, ca şi parte a preoţiei împărăteşti a Bisericii.

Sfântul Pavel ne reaminteşte că suntem „seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt" (I Petru 2, 9). Sfântul Ioan Gură de Aur se referă la aceasta în comentariul unui pasaj din II Corinteni: „Astfel, şi tu eşti făcut un rege şi preot şi profet în cristelniţă [prin botez]; ...un preot prin faptul că te oferi lui Dumnezeu şi îţi jertfeşti trupul şi tu însuţi eşti, de asemenea, ucis". Activăm ca şi preoţi, oferindu-ne pe noi înşine şi creaţia înapoi lui Dumnezeu, ca recunoştinţă pentru că El ne-a dat-o, pentru că doar omului i-a dat Dumnezeu abilitatea şi responsabilitatea să se roage, în timp ce mijlocim pentru întreaga creaţie şi nevoile ei, ne împărtăşim de preoţia cerească veşnică a lui Iisus Hristos, unind mijlocirile noastre cu cele pe care El le oferă Tatălui.

Aceasta nu înseamnă că trebuie să ne rugăm în mod specific pentru fiecare nevoie a oricărei fiinţe, precum o binecuvântare deosebită pentru lemurii din Madagascar (presupunând că acolo există lemuri). Dar putem oferi întreaga creaţie lui Dumnezeu, Care o cunoaşte şi ştie necesităţile ei mai bine decât noi, şi să îl lăsăm pe El să decidă. Este important faptul că preoţia noastră este exercitată şi se face mijlocire. Unii dintre credincioşi ajung la un asemenea nivel de har, încât sunt capabili să se roage continuu pentru întreaga lume, dar fac aceasta doar după învingerea patimilor şi menţinerea purităţii inimii.

Câteodată, cererea şi mijlocirea sunt, într-adevăr, foarte apropiate. In Evanghelia după Matei, o femeie canaaneancă, a cărei fiică era posedată de un diavol, se apropie de Iisus. Când îi cere să o ajute, ea spune „Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon" (Matei 15, 22). Nu cere ca fiica ei să fie vindecată, ci ea însăşi să fie ajutată. Cu toate că Iisus nu-i răspunde cererii ei imediat, ea continuă să strige „Doamne, ajută-mă!". Acesta este plânsul îngrijitoarei care acceptă situaţia în care este fiica sa, dar care ştie că nu mai poate îndura, iar ea nu mai poate continua să o ajute. Dar pentru credinţa şi stăruinţa ei, fiica ei este cea care este vindecată, pe când, în acelaşi timp, povara ei este înlăturată.

Unii autori ar nota altă categorie de rugăciune, pe care ar numi-o de slavă. Nu văd cum aceasta diferă cu adevărat de laudă şi mulţumire, dar bănuiesc că această distincţie este supra-definitorie.

Ca şi în norma duhovnicească, ar trebui să fie echilibru şi în viaţa de rugăciune; nu vrem să ne petrecem tot timpul cerând lucruri pentru noi înşine sau chiar pentru alţii, în detrimentul slăvirii lui Dumnezeu. Pe de altă parte, mijlocirea pentru nevoile celorlalţi este o parte importantă a exercitării preoţiei : noastre împărăteşti. Chiar şi atunci când slujim Sfânta Liturghie, care slăveşte pe Dumnezeu mai presus de toate lucrurile, includem rugăciuni şi mijlociri pentru ceilalţi, aşa cum le înălţăm „pentru toţi şi pentru toate". Ar putea exista momente de criză sau boală, de exemplu, când majoritatea rugăciunilor noastre sunt de mijlocire; este în regulă, atâta timp cât revenim la norma echilibrată, atunci când criza a trecut. Să nu fii obsedat de echilibrul din rugăciunile tale; doar aminteşte-ţi să-I dai lui Dumnezeu ceea ce I se cuvine, când ceri ceva pentru tine însuţi. Inţelegerea diferitelor feluri de rugăciune nu are scopul unui lanţ care să te ţină din funcţionare, ci ca un îndreptar care să-ţi dea posibilitatea să te rogi într-un mod flexibil şi matur.

Pr. Michael Keiser

Indrumător de viaţă duhovnicească pentru începător, Editura Reintregirea

Cumpara cartea "Indrumător de viaţă duhovnicească pentru începător"

 

04 Noiembrie 2015

Vizualizari: 1269

Voteaza:

Tipuri de rugaciune 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE