Tradarea de sine

Tradarea de sine Mareste imaginea.

Hotărârea de-a construi un viitor nu doar alături, ci împreună cu celălalt pleacă de la o intuiţie, nemijlocită: „îmi place chipul”, „mi-e dragă vocea”, „mă încântă”. Dacă timpul este o valoare în sine, atunci momentul estetic al iubirii trebuie dublat de o acţiune morală. Iubirea nu e o cursă de sprint la suta de metri garduri, ci un maraton solicitant, clădit pe încăpăţânare şi rutină.

După câteva întâlniri, imaginea angelică a iubitei suferă primele fisuri. „Ajuns în papuci... erosul cunoaşte calmul amărui al relativităţii”, observa Andrei Pleşu. Când elanul jertfelnic şi solicitudinea magnanimă au dispărut, iubirea de sine domină toate relaţiile. Şovăielile amplifică dezamăgirea. Probabilitatea eşecului creşte. Neliniştea se precipită. Quo vădis?

Văzându-l gârbovit în sine, prietenii i-au reamintit lui Mihnea că nu există victorie fără provocări şi nici câştig fără riscuri. Un mentor spiritual i-a scris pe un bileţel următorul citat: „Fericirea ne-o facem cu propriile noastre mâini”. Deşi ar fi vrut să ratifice intuiţia primordială, rămânând alături de Dora, Mihnea s-a blocat. El n-a putut face niciodată trecerea de la erosul-întâmplare către iubirea-destin. Trăise împreună cu Dora sentimentul veşniciei - impresia de libertate şi contopire sub cerul de indigo al Transilvaniei natale. Ancora infinitului le-a dat mereu curaj. Au ştiut să pună deasupra oricărei judecăţi utilitariste un scop mai înalt. N-au uitat niciodată că scopul relaţiei amoroase e dăinuirea.

Cu toate, acestea, elanul s-a frânt. Pe străzile Clujului, Mihnea păşea îngândurat. Dora i-a scris un cuvânt greu: „vrei să-mi alegi tu steaua pe care s-o plâng mai târziu?”

Mihnea a încetat să mai răspundă, deşi ştia că dialogul e sursa vieţii. Nu se mai gândea la viitor, ştiind totuşi că dragostea fără testament e precum libertatea fără responsabilitate: o simplă vorbă goală, ruginită pe exterior.

Indoiala s-a dovedit fatală. Norii grijilor şi glasul îndoielii au transformat inima celor doi într-o stană de piatră. O comunicare jumulită, plină de reproşuri, a adâncit doar cearcănele, alungând taina. Mistuitorul dor s-a stins. Iluzie, risipă ori deşertăciune? Iubirea a murit în miez de noapte. Şi dimpreună cu ea, lumina stelei căzătoare.

Indecizia a produs nu doar separarea dintre Dora şi Mihnea, ci şi înşelarea de sine a protagonistului nostru. Pentru inima ruptă de inelul făgăduinţei, tentaţiile au început să curgă fără număr: o sprânceană arcuită, sânii obraznici ai unei străine, glezna fină, şoldul atrăgător sau privirea ambiguă a unei femei oarecare. Inflaţia multiplului a sufocat prestanţa Unului. Consumul fructului interzis a rezultat în blazare şi plictis. „Nesimţitor” ca omul care „nu se ruşinează şi nici nu roşeşte” (Ieremia 8, 12), Mihnea şi-a trădat şinele profund. Momeala păcatului a zămislit învoiala, plăcerea gândului a odrăslit fapta, iar repetarea faptelor s-a dovedit fatală.

Simptomul evident al înşelării este îmbrăcarea conştiinţei într-un noian de pretexte şi justificări. Suspendând relaţia, Mihnea s-a dezbrăcat de responsabilitate. Rănită prin absenţă şi zdrobită prin despărţire, inima Dorei a sucombat. Femeia caldă şi iubitoare a devenit, subit, sloi de gheaţă. Tânărul, odinioară vesel, a ajuns un bărbat taciturn şi sarcastic, dornic să consume întâlniri scurte, fără urmări şi fără angajament.

Indiferent de sex, absenţa categoriilor etice degradează manifestările dorinţei erotice. Iniţial, amintirile „vârstei de aur” alunecă într-un colţ al memoriei. Ulterior, explodează sentimentul îndreptăţirii de sine. După fiecare prăbuşire, Mihnea a gustat din acelaşi dejă-vu amar. Iată-l devenit coautor al faimosului monolog al lui J. Alfred Prufrock, din poemul omonim al lui T.S. Eliot:

„ Cunosc şi ochii, îi cunosc pe toţi, Ochi care te fixează-ntr-o frază pregătită...
Şi braţele le ştiu, le ştiu pe toate, Purtând brăţări, şi albe, dezbrăcate... ”

Infidelitatea, neputinţa sau trădarea se plătesc scump. Care este opusul iubirii? Nu ura, ci frica sau indiferenţa. Intorcând spatele icoanei iubite, Mihnea cade în păcatul narcisismului. Fereastra către celălalt se închide. Aşa cum Adam a căzut din porunca ascultării, întorcând privirea dinspre Dumnezeu către sine, Mihnea o alungă pe Dora şi, aproape instantaneu, ajunge o fiinţă încovoiată, închisă şi contorsionată. Incurvatus in se - aşa l-ar fi descris Augustin din Hippona pe cel adăpat la izvorul frazelor mincinoase şi acuzatoare. Socotind că are mereu dreptate, Mihnea a început să-şi vadă semenii săi drept vehicule, obstacole sau elemente decorative. Contemplarea propriului buric nu putea genera decât dezastre.

MIHAI NEAMŢU
Varstele iubirii, Editura Doxologia

Cumpara cartea "Varstele iubirii"


 

Pe aceeaşi temă

06 Februarie 2017

Vizualizari: 1387

Voteaza:

Tradarea de sine 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

iubirea dragostea

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE