Traditia - intre criza si sincretismul valorilor

Traditia - intre criza si sincretismul valorilor Mareste imaginea.

In 1989 toti ne asteptam la o revolutie in societatea romaneasca; o revolutie care avea sa dureze pe parcursul mai multor ani, perioada care a fost numita "de tranzitie". Putini sunt insa cei care s-au asteptat sau ar fi dorit ca tranzitia sa fie catre o criza si nu catre o revenire la normal a societatii romanesti.

Desigur, nu ne referim strict la criza economica, in care ne aflam; poate nici la tranzitia catre o noua era a controlului planetar al informatiei si al persoanei, desi si acestea isi pun o amprenta decisiva asupra evolutiei culturii populare, a traditiilor si mentalitatii oamenilor vis-a-vis de valorile traditionale. Socul pe care ni l-a produs aceasta evolutie catre criza a fost destul de mare, intrucat au fost contrazise asteptarile celor care credeau ca valorile normale sunt cele interbelice sau luau drept repere ale normalitatii valorile morale si culturale traditionale sau chiar pe cele crestine.

S-a vazut ca, in ultimii ani, comunismul si-a pus amprenta asupra gandirii si obiceiurilor romanesti, transformandu-le, pana la satietate, in "Cantarea Romaniei", "folclor nou" si incercand sa le politizeze. Migratia unei insemnate parti a populatiei de la sat la oras a golit satele si de spiritualitate, dar si de cultura traditionala care era, odinioara, un important mijloc de educatie si de coeziune comunitara, un modus vivendi. Ultimii ani au venit cu problemele si cu realizarile lor.

Unele obiceiuri au disparut si ele dupa disparitia "Cantarii Romaniei"; pe alocuri, a fost reinviata sau reinventata traditia, dupa criterii mai mult sau mai putin stiintifice, implantandu-se obiceiuri care apartineau sau nu zonei respective; sursele din care citeaza informatorii atunci cand redau un text sau chiar performeaza un obicei sunt tot mai adesea cartile, televizorul sau radioul, nu persoanele cunoscatoare din interiorul comunitatii, astfel incat nu se mai poate vorbi despre specificul local al unor datini si obiceiuri.

Criza aceasta, cuprinzand multiplele si profundele aspecte ale existentei culturii si mentalitatii romanesti, se reflecta, asa cum am vazut in studiile de teren din ultimii ani si in comunitatile etnice minoritare. Datorita impulsurilor politice din ultima vreme, aceste comunitati au purces in cautarea propriei identitati si valori, rascolind prin lazile de zestre si prin memoria batranilor in cautarea unor repere care sa le contureze specificul, care sa-i individualizeze intre cei in mijlocul carora traiesc.

Aceste cautari avide sunt insa indiciul unei crize spirituale. De cele mai multe ori, am constatat pe teren faptul ca obiceiurile pe care informatorii ni le prezentau drept repere ale identitatii lor erau povestite la trecut, fiind in mare parte necunoscute de membrii comunitatii aflati sub varsta de 40 de ani si nepracticate de mult timp. Aceasta criza de identitate si de valori imbraca in cadrul minoritatilor studiate diferite forme, mergand de la dizolvarea unei etnii, pana la constituirea unei identitati artificiale asumate, in parte, de comunitate, in lipsa unei clare delimitari a valorilor specifice.

Comunitatea tipterilor din Maramures mai avea, in 1994-1996, valori care ii defineau identitatea: Harodesspiel, Dreiweisenspiel, colinde, obiceiuri pascale, povestiri populare. Vietuirea intr-o comunitate multietnica la Viseu de Sus, alaturi de maghiari, ucraineni si romani declansa o dorinta de afirmare a identitatii care mergea, la vremea sarbatorilor de iarna, pana la parade stradale ale obiceiurilor tuturor acestor grupuri etnice. Dupa aceasta parada, tipterii tineau apoi sa reitereze obiceiurile in fata propriei comunitati, adunate special cu acest prilej si incluzandu-i si pe cei plecati in Germania, care recunosteau Viseul drept patria lor de suflet, locul unde se regaseau spiritual ca etnie si comunitate.

Din informatiile pe care le detinem in prezent, am aflat ca aceasta comunitate si-a pierdut si coeziunea si obiceiurile in urma masivei emigrari in Germania a multor familii, lucru care s-a dorit mai ales in cautarea unui trai mai bun, dar si in speranta regasirii identitatii si integrarii etnice in comunitatea germana. Esecul pe plan spiritual si cultural a fost insa total, la aflarea acolo a unei comunitati desacralizate, cu o mentalitate departe de valorile traditionale, in care tipterii din Romania nu s-au mai regasit. De aici si incercarea de a reconstitui la Viseu, ceea ce au ratat in Germania; pana la urma, o identitate dubla sau, mai bine zis, o cautare perpetua a identitatii si o ratare a ei la nivel comunitar si ontologic.

Alt caz interesant este cel al turco-tatarilor din Dobrogea, comunitate adunata in acest tinut din mai multe parti ale lumii, ale carei elemente identitare starnesc si acum vii dispute intre membrii comunitatii. Daca isi asuma sau nu un element identitar depinde de cunoasterea istoriei stramosilor, dar si de originea acestora. O cunoscuta disputa asupra autenticitatii anumitor obiceiuri intalnim, de exemplu, intre tatarii nogai si kram, ca si intre diferitele valuri de turci, venite pe aceste meleaguri, in decursul mai multor epoci istorice. Dincolo de asumarea, pana la urma partiala, a identitatii si de aceste dispute, comunitatea actuala a decis sa caute adevaratele valori care o definesc in spatiul de origine - turcii in Turcia; tatarii in Crimeea. Efortul lor a fost sprijinit de foarte desele vizite si schimburi culturale reciproce. Iar rezultatul este cel putin uimitor - realizarea unor importuri si implanturi de obiceiuri care nu au apartinut niciodata comunitatii de pe teritoriul romanesc, dar pe care actuala comunitate si le-a asumat drept valori identitare.

Criza identitara i-a facut pe tipteri sa se dizolve in comunitatile din Germania, pe turco-tatari i-a integrat unui fenomen de globalizare care tine de spatiile musulmane si de traditii etnice ale tarilor de origine, dar straine de comunitatea romaneasca, unde acestia vietuiesc. O tentativa la fel de interesanta, rezultata tot dintr-o criza identitara, am gasit la ucrainenii din Romania. Pentru a intruni comunitatea numerica necesara accesului in Parlament, dar si cu scopul dobandirii unor drepturi, comunitatea ucraineana a incercat sa o absoarba si pe cea hutula, care are, totusi, origine, limba si o parte a traditiilor diferite de ucraineni.

Organizarea de scoli in limba ucraineana, chiar pe teritoriul localitatilor cu populatie hutula, oferirea de excursii, tabere, schimburi culturale si alte facilitati etnicilor ucraineni au fost factori care au determinat comportarea duplicitara a hutulilor atrasi, pe de o parte, de avantajele pe care le ofera ucrainenii la nivel institutional, dar dornici si de afirmarea propriei identitati. Aceasta duplicitate insa, se pare ca nu afecteaza si populatia hutula, pasnica si dornica de a avea cat mai putine contacte cu autoritatile, ci doar pe liderii ei, care ezita intre afirmarea neta a propriei identitati si contopirea cu ucrainenii. In cele mai multe dintre cazurile studiate, criza identitara s-a facut simtita abia in ultimii ani, cei mai multi dintre membrii minoritatilor etnice multumindu-se cu respectarea unei parti a traditiei si valorilor identitare, dorind integrarea si convietuirea pasnica alaturi de majoritari si tinand pasul cu vremurile.

Pentru cei mai multi, nu afirmarea teoretica sau politica a identitatii este cea mai importanta, ci respectul pentru anumite valori si practicarea anumitor obiceiuri mostenite pe cale familiala si comunitara, care ii face sa se regaseasca, personal si individual si prin cunoasterea radacinilor, sa-si formeze o identitate proprie. Ma refer aici la doua comunitati care s-au preocupat mai putin, in trecut, de afirmarea identitatii etnice: polonezii si lipovenii. Avand si religii diferite de ale majoritarilor (unii, romano-catolici, altii, ortodocsi pe stil vechi), comunitatile au reusit sa ramana suficient de inchise pentru a nu-si pierde identitatea. Criza a survenit insa in ultimii ani, cand tinerii au incetat, aproape, sa mai vorbeasca limba materna si sa practice obiceiurile specifice. Poate cea mai cuprinsa de criza comunitate din Romania este cea a evreilor, emigrati, in cea mai mare parte, din Romania.

In prezent se pare ca singurele obiceiuri vii sunt cele de inmormantare si o mica parte a obiceiurilor calendaristice si acestea foarte institutionalizate, iar printre putinele locuri in care se mai regasesc repere ale identitatii lor sunt sinagogile si cimitirele. Se pare ca este comunitatea cu cele mai mici sanse de revenire la o viata cu adevarat comunitara si la o cultura traditionala vie. Avand in vedere finantarea din partea comunitatilor evreiesti externe, ar fi posibila o revenire, insa sansa de intinerire a comunitatilor actuale tine de domeniul probabilitatii foarte reduse.

O inviere a vietii comunitare, mai putin si a traditiilor, am aflat la comunitatile de rromi, care, in ultimele zeci de ani, au aflat o asezare (multi fiind nomazi, in trecut). Efortul lor pare a tinde insa mai mult spre integrare si civilizare decat spre revenirea la traditie, care este vazuta de cei mai multi ca o viata simpla, primitiva. Dincolo de evolutia individuala a fiecarei minoritati, generale sunt fenomene precum: pierderea unei importante parti a patrimoniului viu, material si imaterial; imputinarea numarului de vorbitori nativi ai limbii materne si evolutia acesteia, tot mai marcata, de la dialect regional catre limba-standard; imputinarea numarului de credinciosi practicanti ai religiilor diferite de cea ortodoxa si romano-catolica, formalismul religios; adoptarea, pe scara tot mai larga, a limbii, credintei si practicilor majoritarilor, datorata, mai ales, casatoriilor mixte, dar si convietuirii in comunitati multietnice si pluriconfesionale.

Minoritatile recunosc drept componenta a patrimoniului lor identitar o parte din cel al majoritarilor. Iar acesta din urma contine elemente si valori care nu-i sunt specifice in totalitate, ci apartin unor etnii care au trecut sau cu care au convietuit in aceste tinuturi. Din punct de vedere cultural, aceste imprumuturi dau culoare si specific patrimoniului unei etnii. Minoritarii acuza insa, intotdeauna, tentativa majoritatii de a-i asimila, de a le confisca, intr-un fel, sau dizolva identitatea, desi unele miscari de acest fel s-au produs, in parte, din interiorul minoritatii respective. Desigur, sub felurite influente si sub impulsul anumitor nevoi sau interese.

Cert este ca, in zilele noastre, sufera cele mai importante componente ale traditiei si identitatii etniilor minoritare: tinerii nu mai cunosc si nu mai vorbesc limba, nu mai practica religia, nu mai cunosc si nu mai practica decat o mica, aproape nesemnificativa, parte din traditie. Cele mai multe dintre minoritati refuza sa-si asume destinul si stadiul actual de evolutie, regretand bogatia trecuta a elementelor identitare sau dand vina pe intentiile si politica de asimilare a majoritarilor si mai putin pe sistemul global, pe tehnicizarea si desacralizarea societatii, de care sufera si acestia. Si mai putini vorbesc despre influentele pe care le au sau le-au avut minoritarii asupra majoritatii, desi si acestea sunt evidente, mai ales in cadrul comunitatilor mixte.

Pe de alta parte, influentele occidentale sau transatlantice pe care, sub impulsul globalizarii, le resimte comunitatea majoritara romaneasca sunt si ele un fenomen remarcabil al lumii contemporane. Este vorba de importuri si implanturi culturale, care cauta sa se acomodeze societatii romanesti actuale si sa devina, poate, in viitor, traditie. Un alt aspect pe care il imbraca criza actuala a traditiei este nu doar evolutia de la ritual la spectacol a obiceiurilor vii, ci si recunoasterea de catre insideri a unor mai vechi festivaluri de folclor sau evenimente comunitare recente, cum ar fi ziua fiilor satului, anumite serbari campenesti sau chiar expozitii organizate periodic, drept traditie a respectivei comunitati.

Cum mai putem defini, asadar, traditia? In ce masura mai este ea reprezentativa pentru o anumita comunitate sau relevanta pentru recunoasterea identitatii acesteia? Ce este astazi mai important: ce este specific comunitatii respective sau modul in care comunitatea a stiut sa-si improprieze si sa adapteze implanturile culturale? Daca nu cunoastem, cu certitudine, mai ales in cazul comunitatilor mixte, cine a performat pentru prima oara un obicei sau cine a rostit pentru prima data un text, mai putem vorbi de specific etnic, de valori identitare? In ce masura, mai ales in lumea actuala? Lumea contemporana da prilejul existentei unei comunitati deschise, in care se pune accent pe circulatia informatiei, pe cunoasterea reciproca, pe convietuirea pasnica si respectul reciproc al valorilor, pe afirmarea unor datini si obiceiuri care sa nu-l deranjeze, in niciun fel, pe Celalalt. Aceasta, atunci cand e vorba de traditie.

Pentru ca tot comunitatea actuala face spectacole rock ce ating sfera magiei sau chiar a satanismului modern, parade ale homosexualilor, care contrazic spiritul oricarei traditii si morale, legi care abroga norme de viata crestine, morale si traditionale, spectacole si televiziuni care se dezic de orice norme de dragul audientei, kitsch-uri vandabile care nu tin cont de valoarea autentica etc. Sub pretextul de a tine in frau influentele si tentatiile moderne, societatea actuala ofera, de multe ori, variante-surogat, semne nu doar ale unei crize a valorilor traditionale, ci si ale unei slabiri a celor ontologice - a constiintei, moralei, in sensul cel mai larg, a rigorii vietii crestine si traditionale.

Rezultatul il constituie, in crestinism, ecumenismul, iar in cultura - globalizarea, forme sincretiste, hibride, care, in loc sa faca mai buna convietuirea dintre oameni, genereaza si adancesc crize, dezradacineaza si falsifica identitatea, promoveaza spatii si obiceiuri virtuale, globale, unde fiinta umana nu se mai regaseste, creand o noua criza a valorilor. Daca traditia, prin valorile ei crestine, sociale, comunitare, sustine moral, psihologic, social si chiar material omul, lumile virtuale, sincretice si globalizate ii sterg identitatea, oferindu-i un univers in care este vesnic strain, desi si l-a impropriat, o adanca criza de constiinta, morala, culturala, din care iesirea este in alcoolism, droguri, sex si alte placeri sau amagiri.

Studiind modul in care evolueaza traditiile actuale, ar fi bine sa surprindem pendularea intre criza si sincretismul valorilor, lucruri evidente mai ales in cadrul comunitatilor multietnice si pluriconfesionale de azi. Deopotriva de "periculoase" pentru omul modern, atat criza, cat si sincretismul valorilor pot avea efecte neprevazute nu numai in plan cultural si social, ci chiar in plan ontologic, facand din om o fiinta fara radacini, fara identitate, fara comunitate (o fiinta tot mai insingurata, desi, aparent, socializeaza in spatiul virtual) si, in final, fara perspectiva si fara fireasca deschidere si comuniune interpersonala.

De aceea, credem in datini, traditii si obiceiuri populare, care fac din sarbatori momente de bucurie, din indivizi o comunitate, personalizand viata si destinul omului, oferind diversitate culturala si individualitate personala sau de grup. Nu sustinem traditia ca pe o suma de valori perimate, care nu mai sunt actuale, ci ca pe o totalitate de valori care definesc si sustin omul la nivel individual si social, dand sens si valoare existentei umane. Si, poate ca nu e prea mult daca afirmam ca de valorile autentice ale traditiei depinde valoarea noastra ca oameni si bogatia noastra spirituala in orice comunitate (oricat de stearpa si globalizata) ne-am afla.

Conf. dr. Iuliana Bancescu, etnolog, Centrul National pentru Conservarea si Promovarea Culturii Traditionale Bucuresti

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 3358

Voteaza:

Traditia - intre criza si sincretismul valorilor 0 / 5 din 0 voturi. 1 review utilizatori.

Comentarii (1)

  • Tudor StefanPostat la 2010-08-05 04:43

    Un articol "academic" foarte bine fundamentat, spunând lucrurilor pe nume dar, un pic prea tehnicizat (teoretizat). De ce nu vorbim de etnia maghiară? Sigur, fără a avea studii de specialitate în domeniu, problema etniei cred că nu se poate rezuma doar la păstrarea unor obiceiuri populare şi a continuităţii vorbirii limbii etniei. Sigur, aici vorbim despre limba în sine care, chiar dacă se vorbeşte din ce în ce mai puţin, aceasta nu dispare (spre deosebire de limba dacilor care a dispărut fără a avea teoretic cum să dispară dar practic, s-ar părea că cineva a ascuns-o) fiind un element identitar extraordinar de puternic, imprimând modul de gândire al etniei respective sau al unei naţiuni. Şi atunci ce ar mai fi în afara obiceiurilor populare şi a limbii ca elemente identitare ale unei etnii sau naţiuni? Desigur, zestrea genetică. Ce cuprinde aceasta? Paricularităţile formate de-a lungul timpului. Dacă poporul are la origine o mişcare de migraţie sigur că acesta va fi mai puternic din punct de vedere al păstrării identităţii etnice deoarece supravieţuirea strămoşilor depindea de apartenenţa la grup. Dacă strămoşii unei naţiuni provin dintr-un amalgam de rase şi culturi, credinţe, atunci, identitatea este polimorfă şi accentul cade mai mult pe libertatea de exprimare decât pe tradiţii. Sigur, când spunem germani ne gândim la punctualitate, disciplină dar şi la intoleranţă rasială fiind singurii care şi-au propus distrugerea unei naţii (a evreilor) răspândită pe un areal geografic multietnic. Când spun acest lucru mă gândesc, bineînţeles, la civilizaţii dispărute în urma cuceririi teritoriilor în care trăiau (vezi băştinaşii australieni sau indienii americani sau mayaşii) pentru care nu e culpabilizată public nici o naţiune pentru genocid. Aici desigur că există şi diferite moduri de abordare. Pentru unii se exagerează, pentru alţii se trece cu vederea sau chiar se denigrează. Desigur, istoria nu este o ştiinţă obiectivă. Întotdeauna au fost prezente accente politice care au denaturat adevărul. Care ar putea fi caracteristicile zestrei noastre genetice, a românilor? Sigur, ar trebui să coborâm mult în timp, poate chiar până la civilizaţia indoeuropeană. Dar poate că ne apropiem de caracteristici prea generale acolo, fiind vorba de leagănul civilizaţiei, deci de caracteristici care ar trebui să afecteze pe toată lumea. Să ne rezumăm deci la daci şi la ultimii 2.000 de ani. Şi aşa mi se pare aproape o veşnicie dar, ce să facem, dacii au trăit aici unde suntem noi acum, cât şi în afara hotarelor României. Despre daci ştim prea puţin şi poate felul lor de a fi a infuenţat mai multe popoare actuale, raza lor geografică fiind mult mai întinsă decât a poporului român. Mulţi spun că poporul român s-a format din daci şi romani uitând că romanii lăsau "la vatră" legiuni străine în teritoriile nou cucerite că doar nu a emigrat în Dacia (să nu uităm că Dacia a fost vremelnic ocupată şi au existat şi teritorii cu daci "liberi" neocupaţi de romani) crema romană. Deci, din Decebal, da din Traian mai puţin. A propos, unii spun că dacii şi romanii erau pe undeva rude precum arabii cu evreii. Ceea ce ştim, de exemplu, este că în zona Olteniei actuale s-a stabilit o legiune semită. Trecînd şi peste aceste elemente, să ne gândim mai ales, la ultimii 2.000 de ani în care din România toţi au luat, nimeni nu a adus, ştiut fiind faptul că românii nu au avut niciodată un imperiu colonial. Şi totuşi mai este de luat din România! Bogată ţară, cu oameni săraci. Cu oameni obişnuişi să-şi ia "ce poate duce" şi să se retragă în munţi din faţa invadatorilor dar care ştiau să se şi opună, în numele apărării credinţei (aş spune chiar a identificării credinţei creştine şi mai apoi ortodoxe, cu tradiţia populară). Sigur că avem puncte comune foarte puternice cu taoismul primar, desigur până la elementele creştine care apar doar cu 2.000 de ani în urmă. Dar creştinismul şi Ortodoxia preiau, integrează organic aceste elemente. Deci, în acest spaţiu, avem genetic oameni conştienţi de efemeritatea celor materiale, oameni obişnuiţi să piardă totul şi să reconstruiască iară şi iară. Am construit socialismul în 50 şi ceva de ani, acum construim capitalismul şi de fiecare dată conştienţi fiind că adevăratele valori nu sunt cele materiale.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE