Trauma imbatranirii

Trauma imbatranirii Mareste imaginea.

Este dificil pentru fiecare dintre noi să ignore semnele îmbătrânirii. Imediat ce apar, îşi pun amprenta asupra stării noastre psihologice. Fiecare dintre acestea poate provoca propria sa traumă: părul grizonat şi rar, creşterea în greutate, riduri pe pielea feţei şi a mâinilor, bărbia dublă, pernuţe şi alte adaosuri nedorite pe faţă. Industria cosmetică oferă trucuri pentru cele mai multe dintre ele. Mai demult femeile erau cu precădere cele care făceau uz de toate astea, dar astăzi industria cosmetică atrage un număr mereu în creştere de bărbaţi. Intr-o lume dominată de factorul economic, care se debarasează de cei în vârstă, este evident că se constituie într-un avantaj faptul de a nu arăta că eşti la o vârstă înaintată. Reclamele diferitelor produse rezonează cu dorinţa noastră de a părea tineri. Este clar că încercăm să întârziem un lucru sau chiar să-l negăm cu desăvârşire. Trauma îmbătrânirii se fundamentează pe ameninţarea că în scurt timp ne vom afla pe tărâmul celălalt.

E evident că societatea noastră nu vede vreun privilegiu în vârsta înaintată. Sfârşitul drumului este cu totul de neacceptat. Mai rău decât a ajunge pe tărâmul celălalt pare eventualitatea azilului de bătrâni. In acesta vedem acumularea tuturor dezavantajelor îmbătrânirii. Dacă ai vizitat vreun azil, îţi vei fi spus probabil în sinea ta: „Aici nu-i
de mine. Prefer să mor". Cei care se află acum într-o astfel de instituţie îşi vor fi spus ceva asemănător în urmă cu câţiva ani. Aceste instituţii diferă, după cum e firesc, esenţial una de alta în raport cu cât îşi permite cineva să plătească, dar nici una dintre ele nu poate evita atmosfera neplăcută de izolare şi de dependenţă.

Avem tendinţa de a-i izola pe bătrâni. La fel facem cu toate situaţiile pe care nu vrem să le vedem. Făcând instituţii pentru indivizii retardaţi, infirmi, deformaţi, diferiţi rasial, limitaţi cultural, pentru bolnavii cronici şi dependenţii de droguri, putem foarte uşor să uităm de existenţa lor. Dacă aceşti indivizi ar fi trăit în cartierele noastre sau ar fi venit în bisericile noastre nu ne-am fi amintit doar de existenţa lor, ci şi de răspunderea proprie pentru starea lor şi de eventualul nostru destin.

Acest destin poate deveni ameninţător de clar începând cu vârsta de mijloc. Părinţii tăi îmbătrânesc şi se apropie de ceasul în care probabil nu vor mai putea să trăiască singuri. Ce-o să faci? Ai nevoie, eventual, de ajutor pentru această hotărâre. Dacă te-ai mai întâlnit cu aşa ceva, ştii cât de greu este. Dacă membrii comunităţii ar încerca împreună să-i ajute pe bătrâni, mulţi dintre ei ar putea să rămână la casele lor pentru mai multă vreme. In alte ţări, azilele îşi extind serviciile la domiciliul persoanelor în vârstă, pentru a nu fi nevoie ca aceştia să le părăsească. Există de asemenea mari ansambluri de apartamente pentru vârstnici, cu administraţie centrală, care le oferă toate serviciile necesare pentru acoperirea nevoilor lor. Societatea noastră nu a creat astfel de posibilităţi, pentru că interesele ei sunt mai narcisiste şi mai mioape. Astfel, singura posibilitate care rămâne pentru bătrânii ce au nevoie de ajutor sunt azilurile care în fapt sunt afaceri private, de profit, ce-i tratează pe vârstnici aproape exclusiv ca sursă de câştig. Este evident că bătrânii au nevoie de o societate şi comunităţi care să-şi asume o anume răspundere faţă de bătrânii aflaţi în sânul lor şi să coopereze pentru a-i ajuta să rămână membri independenţi ai comunităţii pe cât este mai mult cu putinţă.

Procesul de îmbătrânire nu doar duce la moarte, ci şi sfârşeşte în moarte. Stadiile avansate de declin ale vârstei a treia ridiculizează imaginea societăţii cu oameni frumoşi. Este dificil pentru oricine să conceapă imaginea bărbatului frumos, cu un trup musculos, plin de masculinitate şi rezistenţă, care este aproape invulnerabil, în raport cu bătrâneţile. Este foarte dificil pentru societate să-şi vadă idolii bolnavi şi foarte speriaţi. Este atât de dificil pentru unii oameni să trăiască semnele îmbătrânirii, încât plănuiesc să-şi pună capăt vieţii înainte ca bătrâneţile să le-o devasteze, iar când vine ceasul îşi pun planul în aplicare. Un actor, cunoscut pentru întruchiparea unui hegemon crud şi neîmblânzit, a vorbit despre deplorabilele umilinţe şi insulte care vin odată cu bătrâneţile.

Din cauza părinţilor în vârstă, persoanele vârstei a doua sunt prinse în capcana unor răspunderi impredictibile. Părinţii noştri, din cauza incapacităţii sporite de a-şi purta de grijă singuri, pot cere din ce în ce mai mult din timpul, energia şi interesul nostru. Am crezut că i-am lăsat pe părinţi ca să ne unim cu partenerii noştri de viaţă, dar acum părinţii au nevoie de noi. Concomitent, copiii, despre care am crezut că au plecat de acasă ca să-şi asume răspunderile pentru vieţile lor, pot avea şi ei nevoie de noi. O fiică poate să treacă prin trauma divorţului şi să cadă pe umerii ei grija copiilor încă mici. Sau un fiu poate să aibă dificultăţi în găsirea unui serviciu şi să vrea să se întoarcă pentru o vreme acasă. Cuplul care are de înfruntat toate acestea poate începe să-şi simtă vârsta. Desigur, vârsta de mijloc nu înseamnă abandonarea responsabilităţilor de familie, dar ar trebui să nu-şi aibă propria viaţă? Copiii ar trebui să-şi petreacă jumătate din viaţă încercând să satisfacă aşteptările părinţilor privitoare la felul în care îşi vor trăi viaţa, iar cealaltă jumătate îngrijindu-şi părinţii la vârsta bătrâneţii şi satisfăcându-le adesea pretenţiile absurde şi egoiste? Este oare datoria faţă de părinţi care îi face pe oamenii de vârsta a doua să se preocupe exclusiv de părinţii lor şi să neglijeze aproape în întregime relaţia conjugală?

Oare nu cumva cordonul ombilical care îi leagă de părinţi nu a fost tăiat? Oare nu cumva relaţia lor maritală este o aparenţă care disimulează faptul că adevărata relaţie de camaraderie sau -de ce nu? - erotică este cu părinţii, al căror loc în viaţa lor nimeni altcineva nu-l poate revendica? Şi oare, în cele din urmă, aceşti oameni n-au învăţat despre viaţă şi despre legăturile cu ceilalţi decât acest lucru, iar atunci când părinţii vor muri, vor repeta acelaşi şablon şi cu copiii lor? Oare nu cumva nu nevoile copiilor sunt acelea ce dau naştere datoriei părinţilor de a se grăbi să le vină în ajutor, ci nevoia, atât a unora, cât şi a celorlalţi de a fi lipiţi unul de altul, este cea care născoceşte nevoile imaginare şi stringente ale copiilor care funcţionează asemenea unui pretext desăvârşit pentru ca relaţia „incestuoasă" să continue la nesfârşit?

Oare nu încearcă tradiţia creştină să rezolve toate acestea, atunci când prin gura lui Iisus Hristos subliniază: „Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine." (ML 10, 37), lămurind că El este „Calea, Adevărul şi Viaţa" (In. 14, 4) şi, prin urmare, datoria faţă de viaţă este deasupra datoriei faţă de părinţi şi copii? Nu acelaşi lucru scoate în evidenţă şi rânduiala Tainei căsătoriei, susţinând: „pentru aceasta (pentru căsătorie) va lăsa omul pe tatăl şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup"? Oare viaţa constă în relaţiile dinafară căsătoriei şi relaţiile „incestuoase" sunt o formă de apărare ce-i „păzeşte" pe cei care se tem în viaţă de întâmplările ce pot avea loc în afara relaţiilor de familie? Pentru dezvoltarea necesară a unui individ şi pentru o suficientă plenitudine a vieţii este imperioasă ieşirea sa din cadrul familiei, fapt care-i va da posibilitatea să-şi extindă cercul relaţiilor, acesta fiind motivul pentru care Biserica interzice unirea prin căsătorie dintre rude.

Oricum, vârsta de mijloc este a doua şi ultima şansă ca omul să se dezlege de vrăjile „incestuoase" şi să realizeze, poate pentru prima dată, faptul că „amândoi sunt un trup" într-o relaţie în afara cadrului familiei, care până atunci nu a avut loc, sau să reînvie o astfel de relaţie care a prins viaţă dintru început, dar s-a stins pe drum.
Experienţa a evidenţiat că aşteptarea unei asemenea minuni nu este irealizabilă, chiar dacă aceeaşi experienţă a demonstrat că această minune este o excepţie. Norma ne atestă că relaţiile „incestuoase" continuă până la prăbuşirea finală, care este inevitabilă, şi pentru un anume interval de timp par să funcţioneze, asigurându-le celor implicaţi clipe infinite de frumuseţe erotică „incestuoasă".

Primul contact cu moartea este de obicei în cazul unui bunic sau al unei bunici. Mulţi oameni la vârsta a doua au trăit deja decesul unuia dintre părinţi, fraţi, copii sau prieteni. Cu cât creştem, cu atât mai mult este de aşteptat să trăim asemenea pierderi care, în afară de durere şi întristare, ne amintesc şi de moartea noastră care ne aşteaptă. Viaţa implică şi moartea şi este necesar să ne împăcăm cu această realitate.

Pentru viaţa ce ne rămâne de trăit avem nevoie de sprijinul celorlalţi. Fiecare relaţie umană este unică. De aceea fiecare pierdere lasă un gol ce nu poate fi umplut. Totuşi, locul deţinut de cel pe care l-am pierdut este necesar să nu rămână pentru totdeauna gol. Există oameni care au la cei optzeci de ani ai lor tot atâţia prieteni câţi au avut la patruzeci de ani. Aceşti oameni au capacitatea sau motivaţia de a lega noi prietenii ce înlocuiesc pe cei pe care moartea i-a luat de lângă ei. Unii pot fi tineri, mult mai tineri decât ei. Cu toate acestea, prieteniile lor nu sunt mai puţin de substanţă decât cele pe care le-au pierdut.

In pofida previziunilor care vorbesc despre îmbătrânire şi moarte, rar le tratăm pe acestea în mod deschis. Isidor, soţul care a dorit să-şi destrame căsătoria, n-a vorbit niciodată pe faţă despre neliniştile sale privitoare la bătrâneţe. Vorbea în schimb de căutarea împlinirii lui înainte de a fi prea târziu. Ce să fie prea târziu? Acestea sunt cuvinte cumplite pentru un om preocupat obsesiv de frica îmbătrânirii. Disperarea lui Isidor reiese clar din afirmaţia sa: „Indiferent cine va fi cel rănit, eu trebuie să-mi duc la capăt hotărârea şi acest lucru trebuie să-l fac acum".

Aristotel îşi manifesta neliniştea din cauza îmbătrânirii într-un alt mod. Era dependent de alcool. Cu cât treceau anii, cu atât mai mult era silit să se preocupe de serviciu. Serviciul funcţiona ca o deviere de la neliniştea sa, iar dependenţa de alcool era modul în care trata inevitabilul impas. Dacă şi-ar fi privit direct în faţă spaimele, ar fi putut să descopere un mod mult mai eficace de a le înfrunta.

Modul în care Eugenia îşi trata spaimele îmbătrânirii erau mai evidente decât cele ale lui Aristotel. Chiar dacă era la vârsta de patruzeci de ani, continua să se îmbrace asemenea unei adolescente. Se entuziasma mai ales atunci când i se spunea că ea şi fiica ei de nouăsprezece ani seamănă ca nişte surori. Nu doar îmbrăcămintea şi pieptănătura, dar şi felul în care vorbea o aşezau în aceeaşi categorie cu cei de vârsta fiicei sale. Amuzamentul iniţial resimţit de fiică faţă de încercarea mamei de a părea tânără s-a transformat în cele din urmă în nemulţumire. Avea de înfruntat destul de multă concurenţă din partea celor de vârsta ei şi fără rivalitatea din partea mamei. Intr-o seară, la un picnic, când mama sa flirta cu destulă artă cu prietenii fiicei sale, aceasta i-a spus: „Pentru numele lui Dumnezeu, mamă, încearcă să te comporţi pe măsura vârstei tale".

Mulţi oameni la vârsta de mijloc, încercând să pară tineri - cu toate că nu mai sunt - se zbat să încropească cu ajutorul cosmeticelor sau al intervenţiilor chirurgiei plastice sau prin vopsirea părului o înfăţişare tinerească. Işi creează adesea nişte măşti îngrozitoare, pentru că lucrul adevărat cel mai urât este mai frumos decât cel mai frumos lucru fals. Este păcat că risipesc o preţioasă energie pentru a fi ceea ce nu vor mai fi niciodată şi n-o folosesc pentru a fi ceea ce pot fi. In ciuda acestor moduri penibile de tratare a îmbătrânirii, vârsta de mijloc este momentul în care trebuie să investim în procesul îmbătrânirii creatoare. Dacă vom îndepărta „ochelarii de cal" culturali, vom vedea că îmbătrânirea are şi deosebite avantaje şi oferă şanse preţioase. O mare parte a perspectivelor negative ale îmbătrânirii este determinată de factori culturali. Cei la o vârstă înaintată au fost aşezaţi arbitrar în afara curentului principal al vieţii sociale. Sunt împiedicaţi să contribuie la viaţa socială şi chiar la cea de familie. Această desconsiderare, sentimentul pe care îl are cel aflat la vârsta senectuţii că nu este de folos, îl duce de asemenea la pierderea scopului. Omul are nevoie de o motivaţie pentru a se trezi dimineaţa. Dacă nu există această raţiune, poate foarte uşor să uite ce zi este. Ce importanţă mai are?

Vârstnicii sunt informaţi cu certitudine de lumea afacerilor şi de cea medicală că simptomele degenerative ale îmbătrânirii sunt inevitabile, ireversibile şi globale; şi acest lucru sugerează că valoarea unui individ cu astfel de simptome se diminuează. Aşadar, vârstnicii vor trebui să se retragă nu doar de la serviciu, ci şi din viaţă. Chiar şi la vârsta de mijloc, atunci când uităm ceva sau când simţim o oarecare durere, putem spune „am îmbătrânit". Suntem programaţi în această direcţie de prejudecăţile epocii noastre. Ai nevoie de o personalitate foarte puternică ca să poţi refuza să urmezi acest drum predeterminat.

Acum este momentul să investeşti în bătrâneţea ta. în timp ce oamenii se maturizează, tind să rămână fixaţi în limitele modelelor pe care le urmează. Evident, merită să aducem cu noi la vârsta senectuţii o moştenire valoroasă a felului de a ne purta. Am auzit pe un om în vârstă de optzeci de ani spunând că dacă ar fi ştiut că avea să trăiască atât de mult, şi-ar fi purtat mai mult de grijă. La început mi s-a părut comic. Cum ar fi putut ajunge la optzeci de ani dacă nu şi-ar fi purtat de grijă? Dar este un fapt cert că ar fi putut. E cu putinţă ca cineva să abuzeze de trupul său, de mintea sa, de spiritul său şi să trăiască totuşi până la adânci bătrâneţi. Omul acesta avea dreptate. Este posibil, într-adevăr, ca omul să nu se îngrijească cum trebuie şi să trăiască mulţi ani, pentru faptul că viaţa umană este extrem de complicată şi este determinată de mulţi factori, adesea de neînţeles; dar motivul principal pentru care este necesar să ne îngrijim cum trebuie de viaţa noastră nu este lungimea vieţii, ci calitatea ei. Omul acesta ar fi avut poate nişte bătrâneţi mai bune dacă la vârsta de mijloc şi-ar fi purtat de grijă mai bine din punct de vedere trupesc, mintal şi sufletesc.

PR. FILOTEU FAROS

LA JUMĂTATEA DRUMULUI. CRIZA VÂRSTEI DE MIJLOC, EDITURA SOPHIA

Cumpara cartea "LA JUMĂTATEA DRUMULUI. CRIZA VÂRSTEI DE MIJLOC"

11 Februarie 2016

Vizualizari: 294

Voteaza:

Trauma imbatranirii 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE