Tristetea si akedia

Tristetea si akedia Mareste imaginea.

1. Tristetea si akedia

Tristetea si akedia sunt doua patimi sau boli spirituale indelung cercetate de ascetica crestina, si felul tamaduirii lor a fost cu multa intelepciune cugetat. Ceea ce se numeste astazi depresie tine in mare masura de aceste doua boli spirituale si de aceea pentru ea e potrivita in foarte multe cazuri terapeutica duhovniceasca.

A. Tristetea (lype), dincolo de ceea ce arata insasi cuvantul, este o stare a sufletului caracterizata prin descurajare, slabiciune (astenie), greutate si durere sufleteasca, de mahnire, lancezeala, apasare a sufletului, insotite cel mai adesea de neliniste si chiar spaima.

Aceasta stare poate avea cauze multiple, dar este intotdeauna o reactie patologica a puterii irascibile (thymos) sau a puterii de a dori a sufletului (epithymia, epithymetikon, epithymeike dynamis), fìind in primul caz o urmare a maniei (orge), iar in al doilea, o urmare a neimplinirii unei dorinte. Ea poate fì iscata in suflet si de lucrarea nemijlocita a demonilor sau se iveste aparent fara nici o pricina.

Sa examinam in detaliu aceste etiologii.

1. Parintii au remarcat ca in general tristetea vine din neimplinirea unei dorinte trupesti sau dintr-o nadejde inselata. Placerea fìind legata de dorinta, putem spune, urmand lui Evagrie Ponticul, ca “tristetea este lipsirea de o placere prezenta sau nadajduita”.

Ca rezultat al neimplinirii unei dorinte trupesti – in sensul larg al termenului de trupesc, ca antonim al lui “spiritual” – si al lipsirii de placerea legata de ea, tristetea vadeste alipirea celui stapanit de ea de bunurile materiale, de valorile acestei lumi. De aceea adesea tristetea este provocata de pierderea unui bun material sau de orice neplacere de acest fel. Tristetea poate fì iscata si de poftirea nepotolita a bunurilor altuia, fìe ele materiale, intelectuale, morale sau spirituale. Ea poate fì de asemenea pricinuita de setea dupa onoruri, care nu si-a aflat saturarea, fìind in acest caz legata de slava desarta si de mandrie.

Tristetea insa nu se naste numai din neimplinirea dorintei dupa un lucru anume; vine si dintr-o nemultumire mai cuprinzatoare, din sentimentul de viata neimplinita, care arata ca tainicele dorinte ale sufletului – al caror talc adevarat nu intotdeauna il pricepe omul – n-au fost pe deplin ostoite. Tristetea de acest soi da nastere, pe plan psihologic, la ceea ce se numeste indeobste depresie.

2. Parintii spun ca, in al doilea rand, tristetea vine din manie, indeosebi din dorinta de razbunare neimplinita. Chiar daca uneori e adusa de sentimentul ca prea ne-am maniat pentru un nimic, cel mai adesea, dimpotriva, omul se intristeaza ca nu s-a maniat pe cat se cuvenea, ca n-a dat pe fata tot focul din inima lui si nu L-a ranit, asa cum voia, pe cel spre care s-a pornit cu manie. Jignirile isca si ele tristetea.

In aproape toate aceste cazuri, patima aceasta arata alipire de sine, e legata de slava desarta si de mandrie, ca si mania, de altfel, care o naste. Face vadita reactia eului frustrat in dorinta sa de afìrmare, pretuit mai putin decat crede el ca i se cuvine. Ranchiuna, de care e adeseori legata tristetea, se naste tocmai din mandria ranita, iar mania, care-i si ea izvor al tristetii, de multe ori e semnul dorintei de a redobandi pretuirea celorlalti si stima de sine. Tristetea apare atunci ca expresie a sentimentului de esec sau de neputinta pe care-l incearca eul in aceasta tentativa a sa de reabilitare de sine.

3. Se poate ca pricina tristetii sa ramana nestiuta, si de aceea sa para lipsita de motiv.

„Cateodata – scrie Sfantul Ioan Casian -, chiar fara sa existe un motiv care sa ne pricinuiasca aceasta cadere […], suntem apasati de o neasteptata tristete.”Atunci limita dintre acest soi de tristete si patima akediei, despre care vom vorbi mai jos, este foarte vaga.

4. Parintii spun ca diavolii isi au si ei partea lor de lucrare in nasterea, dezvoltarea si staruirea tristetii. Tristetea sufletului este de altfel unul dintre efectele imediate ale lucrarii diavolesti. Putem spune si invers, ca orice stare de tristete a sufletului este intotdeauna semnul unei lucrari dracesti, de mai mare sau mai mica amploare.

Chiar daca evenimentele exterioare pot isca si motiva tristetea, trebuie sa subliniem ca in realitate nu ele sunt adevarata ei pricina; sunt numai prilejuri, nu cauza, care se afla numai si numai in sufletul omului, mai precis in atitudinea pe care o are fata de evenimentele exterioare, ca si fata de sine insusi. Chiar atunci cand demonii sunt cei care isca si intretin starea de tristete, ei pot sa faca lucrul acesta pentru ca afla in suflet un teren favorabil si benefìciaza de o anumita participare – mai mult sau mai putin constienta – a vointei omului. Adesea tristetea e in suflet mai inainte de a se repezi diavolii asupra lui, ei nefacand altceva decat sa sporeasca patima.

Patima tristetii poate lua forma extrema a deznadejdii (apognosis). Este una dintre cele mai grave manifestari ale ei. Potrivit Parintilor, Satana are un mare rol in nasterea deznadejdii si poate aduce sufletului, prin mijlocirea acestei stari, mari nenorociri. Intr-adevar, intr-o asemenea stare, omul isi pierde nadejdea in Dumnezeu si prin urmare se separa de El. In felul acesta, el lasa camp liber de actiune demonilor si e sortit mortii spirituale. Sfantul Pavel spune ca intristarea lumii aduce moarte (II Cor. 7, 10).

Sursa de moarte spirituala, deznadejdea, il poate face pe om sa-si curme viata trupeasca; facandu-l sa nu mai astepte nimic de la viata, ii pune in suflet gandul sa-si puna capat zilelor si-l mana la implinirea lui.

Efectele patologice ale tristetii sunt mari si de temut. In afara de faptul ca naste in suflet inevitabil deznadejdea si nenorocitele ei urmari, de e lasata sa sporeasca, aceasta patima produce de la primele ei manifestari atitudini patimase, ca rautatea fata de oameni, ranchiuna, acreala, amaraciunea, pomenirea raului, nerabdarea. In felul acesta, ea perturba grav relatiile omului cu semenii sai.

Ca toate celelalte parimi, ea intuneca sufletul, orbeste mintea si reduce considerabil puterea ei de discernamant. Unul dintre efectele specifice este ingreunarea sufletului. Ea produce de altfel in intreg omul o stare de astenie si moleseala, il face fricos si-i paralizeaza activitatea.

B. Akedia se invecineaza atat de mult cu tristetea, incat traditia ascetica apuseana, urmand Sfantului Grigorie cel Mare, le socoteste una si aceeasi patima. Traditia ascetica rasariteana insa le deosebeste, si pe drept. Termenul grec akedia a fost preluat in latina sub forma acedia. Este greu sa i se dea o traducere in acelasi timp simpla si completa; termenii „lene” si „plictis”, prin care este adesea redat in limbile moderne, nu exprima decat in parte realitatea complexa desemnata de el. Akedia este si lene, si plictis, dar si sila de viata, toropeala, descurajare, lehamite, nepasare, somnolenta, dormitare, ingreunare a trupului si a sufletului care-l mana pe om la somn, chiar daca nu s-a ostenit cu nimic.

Este in akedie o nemultumire de tot si de toate. Celui stapanit de ea nimic nu-i mai trebuie, nimic nu-i mai place, toate ii par searbade si plicticoase, iar viata lipsita de rost. Ca si starile dinainte, si aceasta are pe plan psihic caracteristicile depresiei. O alta trasatura a akediei, legata de cele precedente in masura in care astfel se cauta in mod inconstient compensarea acelora, este aceea ca il face pe om instabil din punct de vedere fìzic si psihic. Facilitatile sale sunt inconstante; mintea, incapabila sa se fìxeze pe ceva anume, trece de la un obiect la altul. De e singur, nu suporta sa ramana in locul in care se afla; patima il mana sa iasa si sa bantuie dintr-un loc in altul. Adesea ajunge pribeag si vagabond. Cauta cu orice pret intalnirea cu ceilalti oameni, sub cuvant de trebuinta, chiar daca e lipsita de orice rost. Legaturile sale cu semenii sunt de aceea usuratice, intretinute prin vorbire desarta si duh iscoditor.

Akedia starneste in sufletul celui imbolnavit de ea o mare si statornica sila de locul unde ii e dat sa vietuiasca, nascoceste pricini de nemultumire si-l amageste cu gandul ca in alta parte i-ar fi mult mai bine. Il face sa tanjeasca dupa meleaguri straine, in care tot ce-i lipseste e, dupa cum socoate, lesne de aflat. Tot akedia il face sa-si lase treburile – mai cu seama munca sa, care nu-i aduce nici o bucurie – si sa caute altele, mai placute si mai atragatoare si care sa-l faca in fine fericit… Trebuie sa observam insa ca in anumite cazuri akedia nu da nastere unor astfel de factori compensatori, ci e insotita de o inchidere totala in sine, de sila pentru tot ce inseamna activitate si miscare si de refuzul oricarui contact cu exteriorul, factorii de inertie si de inapetenta fìind mai puternici.

Oricare ar fi ele, starile legate de akedie sunt insotite de neliniste si anxietate, care, alaturi de sila, sunt caracteristicile fundamentale ale acestei patimi. Ceea ce distinge esential akedia de tristete este faptul ca ea nu-i motivata de nimic precis, ca „mintea e tulburata fara pricina”, cum spune Sfàntul Ioan Casian. Dar faptul ca ea nu are motiv nu inseamna ca nu are cauza. Potrivit Parintilor, akedia are o etiologie preponderent demoniaca. Pentru a putea actiona, are insa nevoie de un teren prielnic, pe care il ofera mai ales sufletul iubitor de placeri si cel stapanit de tristete.

Principalul efect patologie al akediei este intunecarea intregului suflet (ca si in cazul tristetii): mintea e cuprinsa de intuneric si orbita, sufletul invaluit in tenebre. Ratiunea isi pierde puterea de discernamant si justa cunoastere a realitatii. Parintii au constatat ca akedia, care este „molesire a sufletului” si „lancezeala a mintii”, naste golul inimii, il face pe om delasator in toate si fricos. Daca se insoteste cu tristetea, o sporeste, si asa mana usor la deznadejde. Grabnica maniere a celui stapanit de ea este o alta bine stiuta urmare a ei.

Terapeutica duhovniceasca a tristetii variaza potrivit cauzelor ei.

1. Prima cauza posibila a tristetii este lipsirea de o placere prezenta sau dorita si deci, fundamental, pierderea unui bun material, neimplinirea unei dorinte sau dezamagirea legata de o nadejde trupeasca. In cazul unei astfel de etiologii, tratarea tristetii implica esential renuntarea la dorinte si placeri „trupesti” si, legat de aceasta, detasarea fata de „bunurile” materiale, mergand pana la dispretuirea lor totala. Cum orice patima are la radacina ei o dorinta trupeasca de placere a simturilor, e de la sine inteles ca tamaduirea tristetii este legata de tamaduirea celorlalte patimi.

Omul supus carnii doreste cu ardoare nu numai bunuri materiale, ci si onorurile si slava omeneasca, si atunci cand am analizat patima tristetii am aratat legatura stransa pe care o are ea cu patima slavei desarte, dezamagirile legate de neprimirea onorurilor visate si a slavei de la oameni fìind o cauza frecventa a tristetii, atat pentru cei care le au si ravnesc altele mai mari, cat si pentru cei care-si viseaza sa li se stie numele. In acest caz, lecuirea de tristete se face prin dispretuirea slavei de la oameni si a cinstirilor lumesti sau, si mai bine, prin deplina nepasare fata de ele, fìe ca ai parte de ele, fie ca esti lipsit.

2. O a doua cauza esentiala a tristetii este mania, fie ca simpla urmare a ei, fie ca urmare a unei jigniri, luand in acest caz forma ranchiunii. In oricare dintre aceste cazuri, se cuvine sa iertam pe cei ce ne-a jignit, sa lasam deoparte supararea si sa dam dovada de bunavointa si iubire.

Decat sa-l invinuim pe cei care ne-a jignit, mai degraba sa ne invinuim pe noi insine, recunoscand ca suntem vrednici sa induram batjocuri pentru pacatele noastre si ca poate chiar noi l-am starnit pe celalalt prin vreun cuvant sau gest nesocotit.

3. Pe langa tristetea ale carei pricini sunt stiute, exista, dupa cum am vazut, si o tristete fara de pricina, ivita in suflet fara motiv vadit. Pentru o astfel de tristete nu este un leac anume, ci e nevoie de o terapeutica generala, care de altfel completeaza tratamentele indicate in cazul ce-lorlalte forme de tristete despre care am vorbit mai sus. E important ca omul stapanit de tristete sa nu se inchida in sine, sporindu-si astfel boala, ci sa-si deschida sufletul, sa-si descopere cugetele unui duhovnic iscusit, sa vorbeasca cu el despre suferinta sa. Asa scapa de gandurile negre si primeste prin cuvantul aceluia o mangiere pe care nimeni altul nu i-o poate da.

Potrivit Parintilor, leacul de capetenie al tristetii, oricare i-ar fi pricinile, este rugaciunea. Batranii spun, din cercarea lucrului, ca psalmodia alunga mai cu seama tristetea adusa sufletului de demoni, si ca rugaciunea inimii, lucrata cu luare-aminte si trezvie, este cel mai bun leac pentru orice soi de tristete. Pentru tamaduirea akediei, care, dupa cum am vazut, vatama toate puterile sufletului fi pune in lucrare mai toate patimile, e nevoie de un tratament duhovnicesc divers.

Mai intai, boala trebuie scoasa la iveala si reperata ca atare, pentru ca, neavand pricini anume, ramane adesea nestiuta si de neinteles, cu atat mai mult cu cat are adesea drept efect orbirea mintii si intunecarea sufletului. De aceea Sfantul Ioan Casian spune ca acela care vrea sa stinga aceasta patima din sufletul sau trebuie „s-o smulga grabnic din ascunzisurile inimii”.

Cand akedia se manifesta sub forma somnolentei, omul trebuie sa se impotriveasca si sa nu cedeze somnului si ingreunarii, si sa-si vada de treburile sale. Orice chip ar lua, dupa cum spune Sfantul Ioan Casian, „experienta arata ca de ispita akediei nu scapam prin fuga, ci numai impotrivindu-ne”. Impotrivirea fata de patima nu da niciodata roade pe data. Biruinta asupra akediei presupune o lupta lunga si sustinuta. De aceea lecuirea ei cere mai inti de toate rabdare si staruinta. Virtutea rabdarii apare de altfel drept principalul leac al acestei patimi.

Nadejdea este si ea un alt leac bun, alaturi de rabdare. Nu-i vorba doar de nadejdea ca mai devreme sau mai tarziu vei fi izbavit de patima si iti vei afla odihna, ci de nadejdea in bunatatile ce vor sa fie, care, dupa cum spune Sfantul Ioan Scararul, „aduce la judecata” aceasta patima si „o omoara cu desavarsire”.

Un al treilea leac este pocainta, plansul (penthos) si strapungerea inimii (katanyxis).

Frica de Dumnezeu este si ea un antidot puternic contra acestei patimi; „nimic nu poate alunga asa de mult trandavia ca frica de Dumnezeu”, spune Sfantul Ioan Scararul.
Printre leacurile prescrise de Parinti este si lucrul mainilor (Sfàntul Ioan Casian mai ales lauda mult foloasele muncii). Cu adevarat, munca il fereste pe om de plictis, de nestatornicie, de moleseala si somnolenta, stari specifice acestei patimi. Ea il deprinde pe om cu staruinta, cu sederea intr-un loc, cu indurarea greului, cu luarea-aminte, insusiri pe care le cere viata duhovniceasca si pe care akedia voieste sa le surpe. Munca se impotriveste direct lenei, unul dintre chipurile akediei si izvor al multor rele.

Rugaciunea, in fine, este cel mai bun si mai potrivit leac pentru akedie, pentru ca de boala aceasta nu se izbaveste omul deplin decat prin harul lui Dumnezeu, care e rodul rugaciunii. In lipsa rugaciunii, toate celelalte leacuri aduc o slaba alinare, si numai de la ea isi iau puterea lucratoare. De aceea lupta cu aceasta patima, taria in fata ei, rabdarea, nadejdea, plansul inimii, aducerea aminte de moarte, lucrul mainilor, toate trebuie insotite de rugaciune, care le intemeiaza in Dumnezeu si face sa nu mai fie simple stradanii omenesti.

Chiar daca in mod frecvent aflam o legatura intre starile depresive si tristete si akedie, lucrurile nu trebuie privite ingust si strict. Caci, pe de o parte, aceste stari pot fi legate de factori spirituali care depasesc cadrul tristetii si akediei ca patimi si, pe de alta parte, depresia poate avea cauze corporale sau somatice.

Unul dintre astfel de alti factori spirituali care intervin in depresii este acela al sensului pe care omul il da existentei sale. In domeniul psihoterapiei, acest fapt a fost in mod deosebit subliniat de curentul califìcat drept „psihanaliza existentiala”.

Un alt factor important este natura atasamentului pe care omul il are fata de sine, de semeni si de realitatile acestei lumi.

Un al treilea factor este natura relatiei omului cu aproapele.

Un al patrulea, valoarea pe care gandeste omul ca o are in propriii sai ochi si ai altora.

Al cincilea este legat de constiinta unei vinovatii proprii.

Analiza dezvoltata de Parinti pe aceste teme inlesneste aprofundarea intelegerii lor, iar felul de vietuire duhovniceasca pe care il recomanda ei da unele solutii care permit, daca nu vindecarea deplina, cel putin ameliorarea unui numar de stari depresive sau prevenirea lor. In vietuirea cu adevarat crestineasca, omului ii este dat sa cunoasca si sa experieze adevaratul sens al vietii sale, care nu-i iluzoriu, nici inselator, amagitor si dezamagitor, nici cale spre moarte, pentru ca ii e dat de Cel ce este Logosul Insusi (altfel spus ratiunea de a fi, in dublu sens, de obarsie si capat – si deci ratiune a sensului- fiecarei fapturi), de Cel care a spus: Eu sunt Calea, Adevarul si Viata (In 14, 6).

Vietuirea duhovniceasca il ajuta pe om, prin lupta cu patimile, sa se desprinda din alipirile sale desarte, amagitoare si pricinuitoare de boala, fìe de propria-i persoana, fìe de ceilalti, fìe de lucrurile lumesti, si sa puna in locul lor, prin lucrarea virtutilor, iubirea de Dumnezeu, de sine si de aproapele, in Domnul, si iubirea celor duhovnicesti, neinselatoare si cu neputinta de rapit. Caci numai prin iubirea si virtutile care-i sunt date se pot stabili legaturi nevatamatoare cu semenii, ferite de teama, de neliniste ori de vrajmasie. Iubirea si rugaciunea il incredinteaza tainic pe om ca Dumnezeu il iubeste, ca e de mare pret in ochii Lui si de neinlocuit, si pretuirea Sa covarseste cinstirile omenesti.

Smerenia si pocainta il ajuta sa-si vada limpede locul si rostul sau pe lume, ca nici sa se inalte, nici sa se osandeasca pe sine pentru inchipuite greseli. Prin Taina Spovedaniei primeste iertarea lui Dumnezeu si curatirea pacatelor in chip adeverit, afla pacea launtrica si pune bun inceput vietii sale.

In fine, credinta si nadejdea il apara pe om de infricosata deznadejde care duce la moarte, si in cele mai grele imprejurari sa nu se scarbeasca de viata pe care Ziditorul sau i-a dat-o si sa-si pastreze credinta in Dumnezeu, asteptand mantuirea adusa de Hristos tuturor oamenilor, pana la unul, pentru care a si primit sa patimeasca El Insusi in trup.

Aceste cateva consideratii dintre multe altele posibile arata ca solutia pentru starile depresive care implica cauze spirituale nu rezida numai in vindecarea de tristete sau de akedie, ci intr-o terapeutica duhovniceasca globala, care cere lupta cu toate patimile – toate legate intre ele – si, totodata, implinirea tuturor virtutilor. Se vede asadar o data mai mult ca tamaduirea unei boli psihice legate de o boala spirituala nu poate fi rodul unei terapeutici partiale, ci tine de ansamblul vietii ascetice, care, la randul ei, nu poate fi despartita de viata Bisericii.

Jean-Claude Larchet,

Inconstientul spiritual sau Adancul nestiut al inimii, Editura Sophia, Bucuresti

Cumpara cartea "Inconstientul spiritual sau Adancul nestiut al inimii"


18 Septembrie 2015

Vizualizari: 1589

Voteaza:

Tristetea si akedia 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

Tristetea akedia

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE