Tu esti de vina!

Tu esti de vina! Mareste imaginea.

E foarte important să avem grijă ca în cuvintele de consolare adresate omului ce suferă de singurătate să nu răsune note de condamnare, căci câteodată te mănâncă limba să spui: „Tu eşti de vină, ai meritat-o" - iar dacă mai adaugi şi: „Păi te-am avertizat că aşa o să se întâmple, şi nu m-ai ascultat: acum n-ai decât să-ţi dai cu pumnii în cap, că meriţi!", asta o să semne mai degrabă a bucurie răutăcioasă. Cuvintele de acest gen nici măcar nu trebuie rostite cu voce tare, întrucât condamnarea se poate reflecta în privire, transmite prin intonaţii - atitudinea se simte întotdeauna. O astfel de atitudine faţă de omul care suferă nu poate fi justificată, chiar dacă există dovezi de netăgăduit ale faptului că propriul lui comportament, propria lui alegere au dus la starea deplorabilă din prezent. Da, situaţia morală a omului ce are nevoie de ajutor chiar este câteodată foarte gravă (înşelăciune, trădare, infidelitate, în urma cărora a rămas singur). Dacă respectivul a dat de necaz în urma propriului comportament riscant sau nechibzuit, înseamnă că într-o măsură sau alta îşi dă seama de preţul vieţii şi gesturilor sale.

Sfânta Scriptură spune: Nu judecaţi, şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi, şi nu veţi fi osândiţi (Mt. 7,1; Lc. 6,37). Fiecare om a auzit măcar o dată în viaţă acest avertisment, şi totuşi puţini se abţin de la condamnarea altora. Bineînţeles, răspunderea respectivului pentru greşelile sale şi pentru consecinţele lor rămâne şi nu are cum să nu rămână, ceea ce provoacă uneori un sentiment apăsător de vinovăţie - însă această vinovăţie decurge din propria conştientizare, nu din mustrarea altcuiva. Sarcina oamenilor aflaţi alături de cel ce suferă este de a-l ajuta să ducă această responsabilitate prin suferinţe. Nu s-o sporească, nu să o deprecieze, ci s-o respecte şi s-o recunoască fără a condamna.

Se întâmplă chiar ca cel care consolează să capete, fără să-şi dea seama, satisfacţie în urma posibilităţii de a-l condamna pe celălalt, pentru a simţi „dreptatea" sa, pentru a se autoafirma pe seama celui ce a greşit. Câteodată, în suflet se aude şoapta: Ce bine că eu nu sunt aşa (v. Lc. 18, 11), dar cu voce tare sunt rostite cuvintele: „Pentru păcatele tale ţi-a trimis Domnul asta". Nu nimic mai rău decât ajutorul care începe prin osândire!

Osândindu-l pe cel ce suferă, vrei imediat să-l îndrepţi, să-l schimbi, să-l îndrumi pe calea adevărată, să-l înveţi cum trebuie să trăiască (bineînţeles, din punctul tău de vedere) - şi îl înveţi, de regulă, printr-un monolog: tu, omul ştiutor şi de succes, „predici", iar el, ratatul, „ia aminte". De regulă, lecţiile şi „predicile" le provoacă însă celor ce au nevoie de sprijin respingere, iritare şi lipsa oricărei disponibilităţi pentru contact ori le sporesc sentimentul şi aşa chinuitor al vinovăţiei, ducând la depresie şi la deznădejde. Şi atunci, cui îi este adresat un asemenea „ajutor"?

Vrei să-l îndrepţi pe celălalt? Dar cine ştie cum anume trebuie să trăiască el? Cine ştie cum anume trebuie el să fie? Aceasta nu este treaba lui Dumnezeu şi a bunei Sale purtări de grijă? Cine suntem noi ca să-l îndreptăm pe celălalt? Nimeni nu ştie dinainte calea pe care îl duce Domnul pe om. Noi suntem chemaţi să fim alături de cei singuri, nu să îi îndreptăm - asta nu stă în puterile noastre. Omul se va îndrepta singur, şi adeseori suferinţele provocate de singurătate îl împing să schimbe ceva în sine însuşi, în viaţa sa.

Doar preotul poate, într-o formă foarte prudentă - de regulă, la spovedanie -, să-i vorbească omului despre aspectul moral al situaţiei sale. Această discuţie duce însă la un rezultat pozitiv atunci când ambele părţi sunt disponibile în acest sens. Câteodată, omul nu poate veni la pocăinţă fiindcă nu-şi recunoaşte responsabilitatea pentru ceea ce s-a întâmplat, iar câteodată trebuie să străbată lunga cale de la conştientizarea vinei şi regret („îmi pare rău că am făcut asta") până la pocăinţa sinceră pentru păcatul său.

Căinţa şi pocăinţa sunt evenimente diferite în viaţa interioară a persoanei. Căinţa este recunoaşterea vinei pe care o porţi pentru dauna pe care ai provocat-o unui om, unei organizaţii, societăţii, naturii etc. De regulă, cel care se căieşte nu doar constată faptul obiectiv al greşelii sale, ci îl şi trăieşte emoţional, fiindcă există cazuri când cineva declară: „Da, eu am făcut asta. Şi ce dacă? Nu-i nimic de speriat", sau: „Ei sunt de vină. Aşa le trebuie!", sau: „Toţi fac aşa. Cu ce sunt eu mai prejos?" - variantele sunt multe. In exemplele de mai sus bineînţeles că nici nu poate fi vorba de pocăinţă. Căinţa presupune tristeţe şi amărăciune provocate de recunoaşterea propriei greşeli, nu de faptul că omul este învinuit, mustrat sau pedepsit.

Pocăinţa e, dacă putem spune aşa, treapta următoare. Fără căinţă, pocăinţa e imposibilă. Pocăinţa nu este un concept psihologic, ci religios - şi cu toate că psihologia recunoaşte că pocăinţa este indispensabilă omului, aceasta din urmă e imposibilă fără credinţă în Dumnezeu şi fără conştientizarea poruncilor Lui. Pocăinţa presupune un sistem de valori bine definit şi clar, în raport cu care greşeala poate fi numită „păcat". Intrucât Dumnezeu îi dă omului porunca, încălcarea acesteia reprezintă păcatul, iar pocăinţa este mărturisirea propriului păcat, rugăminte pentru iertare şi pentru refacerea unirii cu Dumnezeu.

Este important să ne amintim că nu este corect să vorbim de căinţă şi pocăinţă dacă ceva s-a întâmplat din cauze independente de voinţa omului. Atunci, acesta n-are de ce să se căiască şi să se pocăiască: nu rămâne decât să-i pară rău pentru ceea ce s-a întâmplat.

Singuratatea, Olga Krasnikova; Editura Sophia

Cumpara cartea "Singuratatea"

20 Octombrie 2015

Vizualizari: 510

Voteaza:

Tu esti de vina! 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE