Prefaţă la ediţia a doua:

„Tumbe de bucurie"

Vreau să povestesc pe scurt cum s-a ajuns să fie scris acest mic volum. într-o bună zi, părintele meu duhovnic mi-a spus să relatez în Buletinul parohial ce am trăit în perioada de după accidentul prin care am trecut, când am văzut Raiul. Aşa, cu propriile mele vorbe, pentru a împărtăşi celorlalţi experienţa prin care am trecut. Cum nu m-am priceput niciodată să scriu, m-am străduit să pun în aplicare ascultarea dată, bine ştiind că ascultarea de duhovnic este sfântă. Mărturia a apărut ulterior şi în revista Lumea credinţei.

După câţiva ani, duhovnicul mi-a cerut să scriu o mărturie mai extinsă. După ce am încropit un „manuscris", m-am prezentat cu producţia mea „literară" în faţa unui literat adevărat - cu adevărat om de litere, pentru care păstrez un mare respect. După ce mi-a evaluat „opera", după toate criteriile scriitoriceşti, cu mult tact şi delicateţe, m-a sfătuit să pun în sertar manuscrisul dat şi să-l citesc, pentru sufletul meu, doar când voi simţi nevoia de a-mi reaminti tot ce am trăit la un moment dat. Numai că părintele meu duhovnic, privindu-mă foarte serios, mi-a dat canon să scot manuscrisul din sertar şi să-l dau spre editare. Şi, plecând eu amărâtă spre casă, mi-am spus în gând: „Sfinte Antime, chiar aşa vrei tu să mă smereşti? Cine crezi că-mi va edita povestioara?" Şi, uite-aşa cum nu poate gândi omul, a apărut şi editorul. Eu, dându-i ceea ce am scris, l-am întrebat timid: „Dar cine oare va citi această carte?" Şi răspunsul a venit foarte încurajator: „Ei, lasă, s-or găsi cinci oameni care s-o citească: eu, Nectaria (fetiţa cea mare a editorului, care era în clasa a patra), soţul tău şi mai găsim vreo doi cititori". Şi aşa s-au aranjat lucrurile încât cartea a fost lansată chiar de ziua Sfântului meu drag, Antim Ivireanul, care a fost şi un mare om de cultură.

După un timp, întâlnindu-l şi cunoscându-l pe părintele Gheorghe, un cititor care a apreciat cartea în mod deosebit, dânsul mi-a spus bucuros: „Dacă ai şti câţi oameni te iubesc în urma citirii acestei cărţi, atunci ai face tumbe de bucurie".

Dar uite cum sfântul meu drag a avut grijă să mă smerească în prealabil, înainte de a primi această frumoasă confirmare că trebuia să îndeplinesc ceea ce a spus duhovnicul meu. Dacă tot am vorbit despre tumbele de bucurie, aş dori să revin la unul dintre subiectele mele de suflet: prietenia. Şi să le mulţumesc (încă o dată) tuturor celor care prin mbirea lor au făcut posibilă redresarea mea şi care de-a lungul timpului şi până as-tăzi sunt alături de mine. Tuturor celor care sunt în ţară şi pe care nici nu i-am numit, dar şi celor care sunt în afara ei.

De exemplu, în această vară am primit invitaţia de a sta pe la fiecare dintre vechii mei colegi şi prieteni, aflaţi fiecare în altă ţară, fiecare avându-şi rostul, recunoaşterea şi familiile lor de oameni serioşi în diferite colţuri ale Europei. Nu aş vrea să omit pe niciunul dintre ei, având în vedere că ne-au alocat din timpul lor, ne-au găzduit şi ne-au primit la ei cu toată ospitalitatea -atât cea materială, cât şi cea sufletească. Pe unii dintre ei nu i-am mai văzut de mai mult de douăzeci de ani şi, cu toate acestea, prietenia noastră s-a reluat. Iubirea este în Veşnicia lui Dumnezeu. Pe unii îi veţi regăsi în această carte.

Deşi grizonaţi şi cu dureri de şale, eram ca la douăzeci de ani: acelaşi Ciprian, prietenul meu cel cald, Andu, cel cu „tortul de pe 4 martie", Radu, pianistul din dărâmături, Lorelei, vechea mea prietenă din Batiştei, care la 65 de ani este încă profesoară de sport în Paris, Răzvan, fratele meu de la Viena, Diana, scriitoare de marcă, care locuieşte în Strasbourg, şi Dana, de care mă leagă o amintire extrem de semnificativă, dar pe care nu am uitat să o menţionez iureşul scrierii primei ediţii a cărţii de faţă.

După accident şi după recuperarea mea fizică, a urmat, după cum am povestit deja, o perioadă de frământări şi reflecţii, de tristeţi, de răzvrătiri şi încrâncenări, de recon-stituire a tot ceea ce s-a întâmplat cu mine. Amintirea Raiului a fost una marcantă pentru tot restul vieţii mele. Trăirea aceasta a răsturnat în mine întregul sistem de valori după care mă ghidam până atunci, dacă pot spune că acel mod de a gândi era cu adevărat un sistem de valori.

In tot acest context de viaţă, nu am putut accepta din prima că ceea ce trăisem fusese şi real, adică mi-a pus semne de întrebare asupra autenticităţii experienţei mele în legătură cu Raiul şi asupra existenţei Raiului în sine. Mă îndoiam uneori sincer că Raiul ar exista. Eram tributară educaţiei mele materialiste şi girului pe care îl acordam ştiinţei. Fiind tributară cunoştinţelor mele din domeniul medical şi psihanalizei în mod special, mă întrebam adeseori dacă nu cumva ceea ce percepusem nu fuseseră decât plăsmuiri ale imaginaţiei mele, păstrate undeva în inconştient, formate poate în urma diverselor lecturi „paranormale", căci a-vusesem o atracţie şi către această zonă.

Aveam nevoie de o confirmare a faptului că fusesem în mod real în acel loc real. Raiul, dacă el chiar există. Şi această confirmare chiar a venit.

In timpul şederii mele în Rai, eu primisem o informaţie de care mi-am adus aminte la un moment dat, informaţie care mă năucea complet. Un înger de acolo mi-a transmis că prietena mea, Dana, de la Paris, nu este la Paris, ci la Moscova, nu este măritată cu un avocat, cum ştiam eu despre ea, ci este logodită cu un balerin rus şi, culmea culmilor, că are şi un papagal, şi nu câini sau pisici cum ştiam eu că îi plac.

Dana reuşise să fugă din România pe vremea lui Ceauşescu şi trăia la Paris, practicând avocatura, iar noi nu mai ştiam nimic despre ea, pentru că pe vremea aceea nu se putea lua legătura cu cei fugiţi din ţară. După accident, când în frământările mele ajunsesem să mă gândesc la realitatea fiului, fiind după revoluţie, am dat sfoară-n ţară ca să dau de prietena mea Dana.

Şi tatăl meu, Mac (că aşa îi spuneam eu de copil), a dat de Dana şi a vorbit cu ea, spunându-i toată întâmplarea. La auzul întregii poveşti, Dana a închis brusc telefonul. Astfel că toată nădejdea mea de confirmare a Raiului s-a năruit. în plus, telefonul ăsta în nas nu mi-a picat deloc bine, construindu-mi deja un scenariu cum că Dana nici nu mai vrea să audă de mine.

Pe vremea aceea, nu apăruseră în România telefoanele mobile, aşa că noi nu a-veam cum să ştim de la ce număr ne sunase Dana. Şi, la un moment dat, Dana a revenit şi m-a cerut la telefon. Eu eram chiar în perioada grea a recuperării şi eram foarte vulnerabilă, reacţionam foarte amplu la orice cuvânt sau la orice reacţie de respingere.

Dintr-un cuvânt puteam face o dramă, urmată evident de o depresie.

Aşa că tata, încercând să mă apere, a avertizat-o pe Dana că nu mai este cazul să vorbească cu mine. Doar că Dana a insistat şi şi-a luat toate măsurile de precauţie ca să mă protejeze în ceea ce avea de spus. Şi acum apreciez delicateţea cu care mi-a vorbit atunci. Cred că aceasta este o problemă foarte importantă, pe care simt nevoia să o accentuez: când omul e în suferinţă, contează enorm cum îi vorbeşti, cum te porţi, cum îi transmiţi o veste, un mesaj, cum îl asculţi pur şi simplu. Să-ţi rupi puţin din timpul tău şi să te aşezi lângă el, pentru a asculta ce spune, fie că ţie ţi se pare important sau neimportant ceea ce crede el. Oricum ar fi pentru tine, problema lui e cea mai mare. Cred că lipsa deschiderii reale faţă de celălalt reprezintă o mare carenţă a societăţii de azi.

Şi Dana, într-un mod foarte delicat, mi-a spus că închisese telefonul din cauza emoţiilor care au încercat-o şi că, într-adevăr, ea mă suna din Moscova. Şi că, într-adevăr, era logodită cu un balerin rus. Şi că, într-adevăr, se bucura de tovărăşia unui papagal.

Cu alte cuvinte, telefonul Danei a fost confirmarea de care aveam nevoie, că Raiul pe care îl şi văzusem există cu adevărat şi că oamenii care trăiesc după voia lui Dumnezeu ajung acolo...

Ada Mihaela Calciu
Am vazut Raiul, Editura Areopag

Cumpara cartea "Am vazut Raiul"