Uniatismul in perspectiva ecumenica

Uniatismul in perspectiva ecumenica Mareste imaginea.

 

Uniatismul in perspectiva ecumenica

 

S-a facut nu numai din partea ortodoxa, ci si din cea romano-catolica afir­matia ca, atunci cand a aruncat anatema asupra Bisericii Ortodoxe la 1054, cardi­nalul Humbert  a facut  o  greseala. 

 

Dar daca se recunoaste ca greseala excomunicarea de la 1054, tot ca greseala trebuie sa fie recunoscuta si actiunea intreprinsa in secolele al XVI-lea - al XVIII-lea de Biserica Romano-Catolica pentru a rupe din cadrul Bisericii Ortodoxe gru­purile de credinciosi, constituite in asa-zisele Biserici unite.

 

In actiunea de creare a uniatismului Biserica Romano-Catolica a pornit de la falsa convingere a cardinalului Humbert ca Biserica Ortodoxa nu mai e o Biserica ce poate asigura mantuirea membrilor ei, ca e o Biserica nedeplina.

 

Greseala actiunii de creare a uniatismului s-a vazut si in faptul ca grupurile unite n-au putut fi infiintate propriu-zis printr-un misionarism. Caci ce noutate in credinta putea propovadui "misionarismul" catolic intre ortodocsi ? Nimic altceva decat indemnul de a recunoaste pe papa ca autoritate suprema.

Dar aceasta nu era o chestiune de credinta, care sa atraga sufletele, ci o chestiune de jurisdictie pamanteasca si de eventual oportunism lumesc.

 

Uniatismul este singura forma de crestinism care nu s-a nascut si nu s-a mentinut ca o miscare religioasa pozitiva si originala, ci din propaganda oportunista a primatului papal. Uniatismul a facut opozitie Ortodoxiei traind din  Ortodoxie,  dar  nazuind la subminarea  ei.

 

Propaganda    pentru   atragerea    ortodocsilor   sub    jurisdictia  papala,   neputand oferi motivele pentru o miscare spirituala spontana a maselor spre catolicism,  a fost sustinuta  cu promisiuni de avantaje  lumesti.  Conform mentalitatii  clericaliste  si me­dievale  de  atunci,   s-a promis  clerului   ortodox   din  statele   catolice,  care   va primi jurisdictia Romei, privilegii  egale  cu  ale  clerului  celorlalte Biserici  recepte,  dar po­porului nimic.   Cum  in viata   religioasa  a   credinciosilor  nu   trebuia  sa  se   schimbe nimic,  acesta deocamdata nici nu trebuia sa  stie ceva despre aceasta simpla trecere a lui prin ierarhi si preoti sub jurisdictia Romei. Clerul ortodox,  aflat in situatie  de  iobagie  in imperiul  austriac si in regatul polonez,  a acceptat acest contract,   primind si el asigurari   ca nu i se va cere  nicicand  o  schimbare   a  credintei,   ci  numai   o  acceptare  a   jurisdictiei  papale. Privilegiile  trebuia sa  le  acorde  imparatul  Austriei  sau  regele  Poloniei.  Din  crearea uniatismului castiga  atat   Roma cat si  statul   catolic  austriac   sau polonez :   Roma isi intindea stapanirea peste  alte  grupuri  crestine ;   imparatul Austriei isi  consolida  stapanirea atragand la religia sa un numar de cetateni necatolici si rupand sufleteste pe romanii din Transilvania,  aliata in cadrul  imperiului,  de romanii din Principatele de la sudul si estul Carpatilor. Aceleasi scopuri le urmarea regele Poloniei prin punerea rutenilor   si   ucrainienilor   sub   jurisdictia   Romei.   Uniatismul   a   fost   astfel   produsul unui dublu  act politic: produsul unui  act politic  al Romei combinat  cu un act  poli­tic al statului austriac sau polonez.

 

Daca ne restrangem la poporul roman, uniatismul a fost pentru el si o tentativa de desmembrare nationala, o perspectiva de deznationalizare. Credinciosii ortodocsi, observand ce se intampla, au refuzat sa fie obiectul unei astfel de tranzactii. Atunci au intrat in actiune generalii austrieci cu regimentele lor, la cererea iezuiti­lor si a clerului care a primit unirea. Unirea s-a impus astfel unei parti din popor prin mii de intemnitati, prin sute de martiri, prin confiscarea vitelor si a tuturor bunurilor lor, prin alungarea lor din satele proprii. Peste 300 de schituri ortodoxe au fost arse sau daramate de tunurile generalului austriac Buccov.

 

Ortodoxia a inteles in trecut, intelege azi si va intelege totdeauna unitatea crestina ca o comuniune intre Bisericile nationale autocefale identice in credinta, nu ca un tot uniform dirijat de un centru strain Bisericii din fiecare tara, adeseori prin clerici straini, cum a facut si mai face si azi Biserica Romano-Catolica, ce nu reuseste sa impace naturalul national cu supranaturalul crestin.

 

Fortat de persecutiile cele mai crunte - egale cu cele din timpul imparatilor romani, o parte din credinciosii romani din Transilvania  a  acceptat in secolul  al XVIII-lea jurisdictia Romei,  dar a rezistat la  toate  incercarile ulterioare de  catolici­zare, ramanand  in  comuniune   bisericeasca  si  deci  in   Hristos  cu tot   poporul roman. Numai exterior sau prin subordonarea sub primatul papal s-a despartit. Primatul papal a devenit semnul unic de dezbinare religioasa si nationala.

 

Ortodocsii si unitii au vazut deopotriva in durata uniatismului ca despartire artificiala si fortata intre frati, in dependenta lui de un for bisericesc strain, in incer­carile unor fanatici catolicizanti dintre ierarhii si clericii uniti, crescuti la Roma, de a latiniza treptat Biserica unita, o amenintare crescanda pentru unitatea nationala. De aceea toti asteptau un moment favorabil pentru lepadarea uniatiei si pentru refacerea unitatii bisericesti,   care  sa  incheie   procesul  de unificare  si  de   eliberare nationala.

 

Acest moment i s-a oferit poporului roman in 1948, dupa ce in 1918 isi reali­zase unitatea si eliberarea politica a tuturor partilor sale componente si dupa  aceea isi consolidase deplin aceasta unitate si libertate.

 

Actul de revenire a grupului unit din Transilvania in cadrul Bisericii Ortodoxe s-a realizat in mod spontan si fara dificultati, caci el n-a insemnat o schimbare in viata lui religioasa. Totul a ramas in practicarea vietii religioase cum a fost.

 

Atata vreme cat Roma va mentine grupurile uniate intre popoarele ortodoxe, dialogul oferit de ea ortodocsilor va fi suspectat ca o momeala pentru atragerea lor la o unire cu Roma dupa chipul celei impuse unitilor. Din acest punct de vedere a fost o greseala si Decretul Despre Bisericile Catolice orientale care subordoneaza pe patriarhii orien­tali ai acestor Biserici scaunului papal si indeamna pe uniti sa lucreze intre ortodocsi pentru unirea Bisericii Ortodoxe cu cea Romano-Catolica dupa chipul unirii dintre aceste grupuri si Biserica Romano-Catolica.

Atat timp cat preocuparea Bisericii Romano-Catolice pentru uniatism se mentine, miscarea de apropiere intre cele doua Biserici continua sa fie paralizata.

 

Intre protestanti si ortodocsi exista diferente cu mult mai mari decat intre orto­docsi si catolici. Dar ortodocsii si protestantii inainteaza zi de zi unii catre altii, fiind­ca nu exista intre ei un zid de despartire cum exista intre Biserica Romano-Catolica si cea Ortodoxa, ca semn al contestarii, zidul reprezentat de uniatism. Acest lucru paralizeaza orice miscare de apropiere intre cele doua Biserici. Numai prin disparitia uniatismului, miscarea de apropiere intre Biserica Ro­mano-Catolica si Biserica Ortodoxa ar incepe si ar ajunge la tinta ei, adica la unitate.

 

Se afirma uneori ca uniatismul este o realitate produsa de istorie si ca atare nu mai poate disparea  chiar  daca Biserica Romano-Catolica  ar voi  aceasta.

 

De fapt insa uniatismul nu este o realitate religioasa prin el insusi, asa cum este Ortodoxia sau Catolicismul, sau Protestantismul. El este sustinut de Catolicism si indata ce Catolicismul i-ar refuza sprijinul, credinciosii uniti s-ar reincadra in chip firesc in cadrul Ortodoxiei de care apartin in esenta.

 

Renuntarea la uniatism constituie conditia sine qua non pentru resta­bilirea unor raporturi ecumenice de iubire intre cele doua Biserici. Acesta este un adevar crud pentru unii, dar e unicul adevar "mantuitor" in aceasta chestiune.

.

27 Iulie 2006

Vizualizari: 2835

Voteaza:

Uniatismul in perspectiva ecumenica 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE