Valeriu Gafencu

Valeriu Gafencu Mareste imaginea.

Dumnezeu revărsase asupra lui harul frumuseţii. Fizic, părea un arhanghel, purtând când spada de foc a cuvântului dumnezeiesc, când crinul curaţiei plin de parfum tainic. Moral, nu i se putea reproşa ceva, smerenia îmbinându-se cu tenacitatea hotărârilor. Spiritual, era transfigurat tot timpul, într-o stare extatică aproape permanentă; nu puteai să-ţi dai seama dacă ceea ce spune vede în duh sau dacă Duhul vorbeşte prin el. Viaţa lui era zbor spre înălţimi, pe care cu greu îl puteai urmări.

Când eram împreună cu părintele Serghie Vasile, sub a cărui îndrumare ne însuşeam rugăciunea isihastă, Valeriu iradia, la nivelul percepţiilor senzoriale, o căldură interioară de o intensitate greu de înţeles şi de exprimat, cuvântul rămânând dator in actul cuprinderii. Era asupra lui un dar dumnezeiesc care-l situa dincolo de posibilităţile mele de înţelegere.

Eram tânăr, novice în actele de efort spiritual programate conştient, şi de multe ori pe punctul de a mă sminti. Părintele Vasile Serghie mă iubea mult şi mă simţea ca un barometru, mă punea pe linia de plutire duhovnicească şi făcea, cu un tact pedagogic excepţional, punte de legătură între cele două stadii de viaţă duhovnicească, a mea şi a lui Valeriu, ştiind să coboare ştacheta la nivelul posibilităţilor mele de trăire interioară şi exterioară.

In ruga comună mă simţeam ca un pui căzut din cuib, tremurând din aripile abia pudrate cu puful credinţei, iar pe Valeriu îl simţeam ca pe un vultur care pluteşte în înalt, trăgându-mă şi pe mine după el.

Valeriu nu era un conformist. Spărgea formele cu cutezanţa duhului, fără să sacrifice adevărul cu închipuiri personale, vinovate de călcarea hotărârilor canonice. In libertatea duhului său toate se includeau firesc în tiparul arhetipal al Hristosului, Om şi Dumnezeu. Acest urcuş direct la Hristos, ca intrarea în propria-ţi casă, unde legile şi regulile comportării şi manifestărilor, proprii numai ţie, te scutete scutesc de formalism, părea sfidare la adresa lui Dumnezeu. De aceea foarte puţini din cei ce l-au cunoscut au reuşit la început să-l înţeleagă.

Târziu, când Dumnezeu mi-a făcut bucuria să pot aprofunda viaţa duhovnicească, am înţeles că marile spirite prin care şi în cate lucrează harurile speciale nu pot fi judecate de la nivel lumesc sau chiar religios, ci numai după ce, cu setea integrării necondiţionate în Hristos, poţi cât de cât, să te împărtăşeşti şi de înţelegerea altor spirite, Hristos ducându-te pe acelaşi drum, dar cu propriile tale picioare.

Această libertate în duh, de care vorbeşte uluitor Sfântul Apostol Pavel, de a nu te mai judeca singur în ceea ce faci, lăsând să te judece Hristos – un stadiu în care nu tu lucrezi, ci harul lucrează în şi prin tine – o avea Valeriu.

Prezenţa lui, oriunde, în orice fel de întâlnire intre noi, cei apropiaţi sufleteşte – numiţi de unii în chip decent, iar de alţi în chip ironic „mistici” – ca şi in mijlocul celor mai puţin iniţiaţi în viaţa duhovnicească, crea bucurie şi respect şi uneori îngrijorare sau teamă.

Bucurie, pentru cele ce aveai să le cunoşti din gura lui, dincolo de serbedele probleme cotidiene. Cuvântul lui te scotea din timp şi te făcea să ignori mizeria umană, sublimând suferinţa şi acceptând-o ca pe un dar mântuitor. Respect, pentru frumuseţea adevărurilor exprimate la nivelul de înţelegere al fiecăruia. Fiecare putea să guste din fiinţa lui Hristos partea cea mai dulce, cea mai proprie lui. Teamă sfântă sau îngrijorare, pentru gândul neîmplinirii tale, că implicarea personală în cele mărturisite ca adevăruri ce condiţionează însăşi viata ca existentă dăruită de Dumnezeu va cere rupere, sfâşiere şi moarte, jertfă şi jertfire permanentă.

Valeriu personifica luptătorul creştin care se află în acelaşi timp şi pe muntele suferinţei (lepădarea de patimi, stadiul curăţirii) şi în pădurea cu fiare sălbatice (lupta cu duhurile, stadiul iluminativ) şi în mlaştina deznădejdii (despicând-o cu arma Crucii, purtată conştient, subiectiv şi acceptată „nu cum voiesc eu, ci cum voieşti Tu”, stadiul unitiv, desăvârşirea). Prezenţa lui dădea încredere oricărui suflet, conştientizându-i dorinţa de înălţare duhovnicească spre desăvârşire. (…)

Valeriu Gafencu ardea, zic încă o dată.

Ardea… ardere de tot, la propriu, în vazul tuturor, ca o făclie de lumină spre care şi de la care fiecare lua putere sufletească şi trupească. Cuvintele lui erau purtătoare de duh. Gesturile lui erau binecuvântări şi îmbrăţişări. Faptele lui arareori sau târziu sesizate şi descoperite erau daruri integrale ale fiintei lui.
Valeriu nu dăruia, se dăruia.

Capacitatea de jertfă concretizată în cuvintele Mântuitorului: „Dacă îţi dă cineva o palmă pe obrazul drept, întoarce-l şi pe cel stâng”, „Dacă îţi ia haina, dă-i şi cămaşa”, „Dacă te sileşte cineva să mergi ai el o milă pe jos, mergi ai el două”, „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri” şi „Nu este mai mare dragoste decât să-şi pună cineva viaţa pentru prietenii săi”, la Valeriu era aşa de firească, încât dacă n-ar fi făcut-o în ascuns, tainic, pe mulţi i-ar fi tulburat sau i-ar fi smintit chiar.

La începutul prieteniei noastre, voind să mă spovedesc pentru a mă putea împărtăşi, cercetându-mi cugetul, am găsit o stare de îndoială pe care o aveam asupra sincerităţii manifestărilor duhovniceşti ale lui Valeriu. Mi se părea că unele din formele pe care le îmbracă viaţa lui duhovnicească au uneori ceva artificial şi chiar ostentativ. I-am descoperit vinovăţia gândurilor mele. M-a ascultat cu atenţie. La sfârşit, plângând, m-a îmbrăţişat şi, rugându-ne amândoi, a luat asupra lui toată tulburarea pe care mi-o provocase: «Sunt vinovat în faţa lui Dumnezeu pentru tulburarea pe care ţi-am provocat-o. Iti mulţumesc că mi-ai sesizat o lacună de care nu eram conştient cu adevărat, căci nu numai prin pacatul propriu-zis poţi sminti pe cineva, nu numai cu cele de stânga, ci şi cu cele de dreapta, cu virtuţile, când nu sunt făcute cu tact duhovnicesc, spre ferirea cugetului fratelui care se poate sminti din pricina libertăţii tale, tu fiind încredinţat că faci binele».

Am sesizat ideea din epistola Sfântul Apostol Pavel către Corinteni (de la capitolul 8 ); mai târziu aveam s-o înţeleg: toţi Sfinţii Părinţi făcuseră din ea un dreptar al vieţii lor în comunităţile călugăreşti şi pustniceşti mai ales. (…)

Era în iulie 1946. Incepusem a doua sapă la vie. Vişan Nicolae şi Paul Vilescu erau doi dintre camarazii simpatizaţi de noi toţi pentru buna dispozitie pe care o creau totdeauna acolo unde se aflau.

Se mai tachinau, fără ca glumele lor să degenereze in cuvinte vulgare sau dure. Apartenenţa regionala le favoriza suficient material pentru dispute hazlii. Visan era oltean, Vilescu prahovean.

Intr-o zi, săgeţile lor s-au înveninat. Glumele au degenerat de la înţepături fine, fără adresă directa, la ironii şi zeflemisiri cu adresă la persoana si până la urmă cu insulte directe. Diavolul ce altă treabă are? Să strice liniştea şi prieteniile dintre oameni. Fiecare îl acuza pe celălalt de lipsă de bun simt, inconştienţă şi alte acuze jignitoare. Discuţia se purta totuşi pe un ton redus. Vântul adia şi ducea franturi de expresii la urechile celor ce lucrau mai aproape de ei. Ne era jenă de cele întâmplate şi ne uitam neputincioşi unul la altul, neştiind cum sa aplanăm tensiunea între cei doi.

Valeriu Gafencu era în urma lor, pe un rand alăturat şi auzise toată disputa dintre cei doi. Cand au ajuns la capătul parcelei, Valeriu şi-a lăsat sapa, a ieşit în faţa celor doi camarazi şi îngenunchind, cu emoţie în glas i-a implorat: «Vă rog să mă iertaţi că am auzit cuvintele, frumoase ca din psalmi, pe care vi le-ati spus unul altuia». Cu lacrimi pe obraji, i-a sărutat pe fiecare în parte şi s-a întors la lucru. Cei doi s-au prăbuşit unul în braţele celuilalt. Cu glasuri sugrumate şi-au cerut iertare de la noi toţi.

Acestea erau lucrările Duhului făcute prin Valeriu în comunitatea noastră, viată sfântă de iubire între mădularele trupului mistic al lui Hristos.

O, Dragoste sfântă, cum ştii Tu să sfărâmi lucrarea celui rău cu simplitatea manifestărilor Tale! (…)

La Aiud, în 1945, când Ion Ianolide a venit in celula în care mă aflam cu Marin Naidim şi ne-a spus aproape plângând că simte nevoia să fie aproape de noi, să se împărtăşească de aceleaşi bucurii tainice ale Mântuitorului Hristos – deşi avusese până atunci o atitudine niţel de bravadă faţă de provocările administraţiei şi suferise consecinţele – pentru că nu ştiam cum să procedăm, l-am rugat să meargă la Valeriu şi să-i împărtăşească starea şl dorinţa sufletului lui. Ion a crezut că în felul acesta vrem să scăpăm de el, neacordându-i buna-credinţă. Totuşi şi-a destăinuit stările sufleteşti cu toate frământările de conştiinţă.

Valeriu nu l-a lăsat să vorbească, l-a îmbrăţişat ca pe un frate pe care de mult îl aştepta la poarta sufletului său. L-a ridicat cu dragostea lui pe treapta depasirii prea marii scrupulozităţi de conştiinţă, pe care se afla pe o muchie de cuţit, nehotărât încă să rupă cu o formă şi un stil de viaţă întamplatoare şi închipuită, pentru a opta pentru viaţa ordonata în Hristos, confirmată prin rezultatele iesirii din păcat, vădite în creşterea ascultării şi supunerii continue faţă de cuvântul lui Hristos în Biserica Lui.

Am purtat totdeatma în suflet, pentru Valeriu, imaginea tânărului pustnic consumat în Rugăciunea Focului. Starea aceasta s-a concretizat într-un poem pe care i l-am închinat:

ARDERE-DE-TOT

Lui Valeriu Gafencu

… Aici răsare-n mine o chilie
în care s-a sfinţit un pustnic blând…
Zidea virtuţi cereşti în trup plăpând
şi-n ochi purta smerită bucurie…
De priveghere lungă, – albă floare –
se rezema cu fruntea de pervaz
şi luna-i săruta sfinţit obraz
când i-asculta cuvântul, ca o boare:
„O, vino, rob rău, somnule, şi-mi poartă,
cu tine visul, peste unda moartă…,
un ceas de vreme urcă-mă şuviţă
în Crama-împărătească, rod-de-viţă!..,”
De funia nădejdii viu s-agaţă
şi-n rugăciune treapta-naltă suie…,
amiezile simţirilor descuie
şi Ingerilor, iată-l, faţă-n iată.
L-au îmbrăcat cu-a cerului armură…,
cu neaua-mţelepciunii-apoi l-au nins
purificându-i duhul, înadins,
să fie-asemeni lor, chip şi măsură!…
Un înger…, a făcut un semn în cer!…
El vede Fata lumii Nevăzute….
cuvintele aude…, nenăscute,
cu inima topeşte vămi de ger!…
De câte ori pământul, fără splină,
se duce, taur negru, rostogol,
de câte ori îl săgetează-n gol
harapi cornuţi, mereu în nehodină?…
Un sul de carte-i cerul strâns cu nod
şi ui tun semn pământu-n alfabet…
Altarul Viu al Marelui Profet
primeşte jertfa, Ardere-de-tot!…
In Rugăciunea-focului, adoarme…
Târziu, lumina candelei se stinge…
Un înger furişându-se-n chilie
deasupra frunţii nimb subţire-i ninge!…
Vrăjmaşii gem la pragul lui pe coarne!…
Movilă-i stă nisipul lângă uşă…
A tot crescut rugina pe zăvor,
uleiul a-nflorit într-un ulcior,
dar trupu-i stă-n genunchi, deşi-i cenuşă…
Pe-o laviţă, alături, rânduite
mai multe cărţi. Pe-o foaie, în Ceaslov,
scrisese el sfinţitul lui hrisov
în patru rânduri, vorbe aurite:
„Să mă iertaţi părinţilor, vă rog,
c-avănd puţină treabă azi cu Domnul
m-a biruit în rugăciune somnul şi
v-am lăsat cenuşa mea, zălog…”
Dar necrezând că-i mort cu-adevărat
cu mâna l-am atins peste veşminte…
Se risipi cenuşa lui fierbinte
şi sărutând-o…, am plâns îngândurat.

Ceea ce a făcut şi ceea ce a trăit Valeriu de-a lungul anilor de detenţie, pentru fiecare suflet cu care a venit în contact, e greu de imaginat, necum de exprimat în cuvinte. E suficient răspunsul pe care l-au dat toţi cei ce l-au cunoscut. A fost un sfânt. Este un sfânt”.

Virgil Maxim
“Sfantul inchisorilor. Marturii despre Valeriu Gafencu, adunate si adnotate de monahul Moise“, Editura Reintregirea, Alba Iulia

 

18 Februarie 2016

Vizualizari: 133

Voteaza:

Valeriu Gafencu 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

Valeriu Gafencu

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE