Viata monahala

Viata monahala Mareste imaginea.


Viata monahala

Generalitati

"Desertul a insemnat pentru calugari, in acelasi timp, locul cel mai propice pentru lucrarea isihiei (adica a linistirii), ca fundament al oricarui ideal monastic, dar si locul demonilor, care se manifestau indeosebi subforma "gandurilor", si impotriva carora monahul trebuia sa lupte pentru a-si apara isihia si a implini telul pentru care se afla plecat in pustie: unirea cu Dumnezeu".

In aceasta pustie se adunau calugarii pentru a se pocai. A face pocainta este o datorie a tuturor celor ce ravnesc la imparatia lui Dumnezeu (Mc. I, 4). Monahii mai ales pun in practica aspecte extrem de aspre ale pocaintei si cu toate acestea vor sa arate lumii ca pocainta crestina e bucuroasa, mangaierea venind din convingerea ca toate pacatele pot fi iertate.

In general, Parintii pustiei faceau distinctie intre "metanoia" si "penthos". "Metanoia sau pocainta este un act prin care omul cere lui Dumnezeu iertare pentru pacatul sau", iar aceasta pocainta avea efect imediat. Cand un frate l-a intrebat pe avva Pimen: "de voi cadea in vreo ispita, ma roade cugetul si ma invinuieste, pentru ce am cazut?", i-a zis lui batranul: "in orice ceas va cadea omul in greseala si va zice am gresit, indata a incetat". Abia dupa ce primeste Dumnezeu aceasta pocainta - si o primeste, deci, imediat - se poate continua in pace viata duhovniceasca. Atunci pentru ce mai plangeau parintii, uneori toata viata, ori pentru pacate grave sau mai putin grave, ori doar, pur si simplu, ca sa se mantuiasca? Caci unui frate ce l-a intrebat: "Ce sa fac, parinte, ca sa ma mantuiesc?", batranul i-a raspuns: "Mergi, fiule si sezi cu liniste si cu tacere in chilia ta si sileste-ti inima sa plangi si sa versi lacrimi din ochii tai! Asa fa si te vei mantui". De ce sa mai plangem, daca stim ca pacatele ne-au fost iertate? Pentru ca aceste lacrimi nu sunt motivate de intristare, ci din contra, de bucuria de a fi fost mantuiti, si de aceea aduc mangaiere. "Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia!" (Mat. 5,4). Aceasta mangaiere e numita "penthos".

"Certitudinea iertarii nu seaca izvorul lacrimilor, ci ii deschide mai degraba o vana noua inca si mai bogata. Omul nu va inceta sa se socoteasca pacatos si o va face chiar cu un fel de pasiune, pentru a da marturie atat despre adevar, cat si despre iubirea lui Dumnezeu". Acest plans este numit de Sfantul Ioan Scararul, "plans de bucurie facator" (charopoion penthos), iar Sfantul Nil Ascetul scrie ca: "Plangerea pacatelor e plina de dulce intristare si o amaraciune asemenea mierii, dat fiind faptul ca e insotita de o nadejde buna si minunata. De aceea ea hraneste trupul, face sa straluceasca bucuria in adancul sufletului, intareste inima si face sa infloreasca intreaga faptura".

Avand aceasta stare sufleteasca, monahul va duce o viata ascetica. Intrebat de unul din parinti "ce este monahul", avva Ioan Colov "a zis: osteneala. Caci monahul la tot lucrul se osteneste". Deci ceea ce-l caracterizeaza pe calugar este osteneala. De altfel, in vocabularul scrierilor duhovnicesti, termenii "monah" si "ascet" coincid. Asceza poate fi definita in mod sintetic ca un efort constient, liber consimtit pentru a atinge desavarsirea. Dar la desavarsire nu se poate ajunge prin simpla dezvoltare a posibilitatilor firii omenesti, fiindca firea este limitata.

Desavarsirea nu se realizeaza decat in Dumnezeu si este darul Duhului Sfant. Asceza ca atare nu devine niciodata un scop in sine; ea nu este decat un mijloc, necesar si potrivit pentru cei ce se lupta; prin asceza se manifesta libertatea noastra ce consimte la primirea acestui dar.

Posturile, infranarile, privegherile, viata aspra, saracia inteleasa ca "neagonisire", ca absenta dorintei de a avea; ascultarea, ca biruinta asupra vointei noastre; viata pustniceasca, ca o cautare a isihiei; fecioria, ca biruinta asupra miscarilor "nerationale" ale trupului; smerenia si indelunga rabdare, ca manifestare a dragostei - acestea toate constituie asceza rationala si libera a crestinilor. Dar, atata vreme cat lucrarea harului lipseste, cat Dumnezeu nu vine sa pecetluiasca aceste eforturi ascetice, ele raman o lucrare omeneasca si deci, supuse stricaciunii.

Fara indoiala, asceza crestina e altceva decat un simplu exercitiu de vointa. Este o cautare a vietii in Dumnezeu si o expresie a iubirii. Ea crede cu fermitate in eficacitatea conlucrarii dintre Dumnezeu si om si vede in aceasta conlucrare, sensul progresului vietii duhovnicesti. De aceea, in ceea ce priveste asceza practica, totul consta in realizarea armoniei dintre vointa si viata noastra, pe de o parte, si vointa si viata Dumnezeului si Mantuitorului nostru, de cealalta parte. Iar cel mai important element al acestei armonii este rugaciunea si, de aceea, ea constituie "varful tuturor lucrarilor ascetice".

Ascetul isi concentreaza atentia principala asupra rugaciunii si consacra cea mai importanta parte a nevointei sale rugaciunii. Aceasta poate varia, atat in intinderea ei, cat si in exprimarea ei. Starea si chipul cel mai inalt al rugaciunii este intalnirea cu Hristos Dumnezeu, in iubire. Aceasta este asa numita rugaciune curata. Pentru a ajunge aici, ascetul crestin paraseste toate lucrurile, iar aceasta parasire constituie insasi esenta renuntarii monahale.

Asa s-a petrecut cu anahoretii. Ei se afunda in desert pentru a-si desavarsi renuntarea la lume, la bogatii, la placerile pamantesti si la slava omeneasca. Renunta pentru totdeauna la a mai detine vreun rol pe scara lumii, pentru a nu mai exista decat in ochii lui Dumnezeu. Ei n-au fugit de semenii lor din cauza salbaticiei. Cand a plecat in desert, Sfantul Antonie era unul dintre cei mai entuziasti crestini, ce se dedicase deja infranarii si ascetismului. Ca si alti crestini, el renuntase definitiv la casatorie pentru a nu se mai ingriji de nimic altceva decat de a bine placea Domnului si a nu fi impartit. Auzind la biserica cuvintele Mantuitorului: "Daca vrei sa fii desavarsit, du-te, vinde tot ce ai, apoi vino si urmeaza-Mi Mie" (Matei 19, 21), Antonie lasa toate si pleaca adanc in pustie. Nu-si schimba planul, ci doreste sa-l realizeze desavarsit, mergand sa vietuiasca in plin desert, intr-o singuratate totala, "ca sa nu puna nimic din lume inaintea dragostei fata de Hristos", dupa cum ii va invata si pe ucenicii sai sa faca. El se retrage in desertul arabic, stancos si pietros, de la est de Nil, pe la anul 313, impreuna cu ucenicii sai.

La putin timp dupa aceasta, in jurul anului 330, s-a retras in pustie Amun, in locul ce a dat nastere faimoasei pustii a Nitriei, ce in cativa ani a devenit suprapopulata. Pentru cei ce doreau o singuratate mai mare, Amun a instalat, la sfatul lui Antonie, noi chilii, situate la 18 - 19 kilometri de Nitria. Astfel s-a nascut o alta pustie - Kellia (Chiliile). La 50 de kilometri se gasea o vale unde a luat fiinta pustia Sketis, atunci cand in 330 s-a stabilit aici avva Macarie. Sketis a devenit curand centrul cel mai infloritor al vietii anahoretice, aici locuind Parintii cei mai renumiti.

Toti acesti trei parinti, Antonie, Amun si Macarie s-au retras din lume in mod progresiv, mai intai ducand o viata casta in mijlocul lumii, iar mai pe urma - din dorinta de a se sustrage total de sub stapanirea lumii, pentru a fi cu totul ai lui Dumnezeu - in singuratatea desertului indepartat. "Caci atata vreme cat ramanea in apropierea satului sau, anahoretul risca sa fie prins de felurite preocupari, familiale sau de alta natura, de atractia bucuriilor de aici si de capcana slavei desarte".

Plecarea in desert a insemnat pentru primii anahoreti "o fuga de oameni, o fuga de regiunile populate, de orase si sate", o fuga de lume, ca o consecinta necesara a iubirii de Dumnezeu. Sfantul Apostol Ioan scria catre tineri: "Nu iubiti lumea, nici cele ce sunt in lume. Daca cineva iubeste lumea, iubirea Tatalui nu este intru el; pentru ca tot ce este in lume, adica pofta trupului si pofta ochilor si trufia vietii, nu sunt de la Tatal, ci sunt din lume" (I Ioan 2, 15- 16). Preluand aceste cuvinte, Origen, cel ce este socotit "precursorul fugii de lume in sens monahal", indeamna pe toti crestinii: "Trebuie sa iesim din Egipt.

Trebuie sa parasim lumea daca vrem sa slujiim pe Domnul. Trebuie sa-l parasim, nu in spatiu, ci cu inima, nu sa inaintam in drum, ci sa inaintam prin credinta"; pentru ca "atata vreme cat traiesti viata intunecoasa a veacului si esti coplesit de noaptea intereselor, nu poti sluji Domnului", dupa cum poporul, cat se afla in Egipt, nu a putut sa aduca jertfa, ci numai cand au iesit in pustie au putut sa-L slujeasca.

Pentru a progresa, urcusul spre Dumnezeu cere o separatie tot mai concreta si intensa de societate si o apropiere de desert. Insa desertul nu era numai un loc nelocuit, cat era un pamant de nelocuit, sterp. De ce n-au ramas in preajma gradinilor sa vietuiasca? Avva Avraam ii spune Sfantului Ioan Casian: "Intorcandu-ne fata de la toate acestea si dispretuind toata placerea acestei lumi, noi ne simtim desfatati de asprimea desertului, mai presus de toate bucuriile punem intinderea infioratoare a acestui pustiu si nu comparam cu amarul acestor nisipuri nici o bogatie a ogoarelor, urmarind nu castigurile vremelnice ale acestui trup, ci mangaierile vesnice ale Duhului".

Acesti monahi "au prefacut pustia in oras"; ei "fertilizeaza" desertul.Primii anahoreti nu s-au bucurat prea multa vreme de singuratatea totala ce o cautasera in desert. La sfarsitul secolului al IV-lea, in 390, Paladie a plecat in Nitria si apoi in Pustia Kellia (a Chiliilor) unde a vietuit noua ani. El noteaza in Istoria sa Lausiaca, ca "in acest munte locuiesc barbati ca la cinci mii, cu diferite moduri de vietuire, fiecare precum poate si voieste, traind pe cat le e cu putinta, cate unul, sau cate doi, sau mai multi", iar in pustia deplina, cea mai dinlauntru (adica in Chilii) vietuiesc vreo sase sute. Aceasta a determinat pe unii anahoreti sa se retraga si mai adanc, ca pe acel Pafnutie, de care vorbeste Sfantul Ioan Casian, care "desi locuia de tanar intr-o chilie la o departare de cinci mile de biserica, nu s-a mutat niciodata in alta mai aproape si nici in anii batranetii (avand nouazeci de ani) nu l-a suparat lungimea drumului, cand venea sambata si duminica la biserica".

Fuga de lume era inteleasa, in primul rand, ca o renuntare la familia lor, ca "aceia ce au fost primiti odata in comunitatea fratilor sa nu se departeze de frati sub pretextul vizitarii rudelor, nici sa nu li se incuviinteze sa-si ia griji, prin ocrotirea rudelor dupa trup".

"Daca parintii sau rudele unuia dintre frati duc o viata dupa poruncile lui Dumnezeu, sa fie cinstiti de toti fratii" din comunitate, dar "grija acestora revine proiestosului comunitatii fratilor". Pe de alta parte, daca rudele "dispretuiesc poruncile lui Dumnezeu . nu se cuvine a le primi, ca unii ce nu iubesc pe Domnul". Aceasta deoarece monahului ce se straduieste in exercitarea virtutilor trebuie sa-i luam toate ocaziile de a pacatui, dintre care - spune Sfantul Vasile - cea mai mare este aducerea aminte de viata trecuta.

Reguli monahale

Acesti calugari ce renuntasera la tot pentru a nu se mai raspandi din pricina lucrurilor lumesti traiau la inceput dupa intelegerea proprie a vietii pustnicesti sau monahale, fara a avea anumite randuieli comune. De aceea, in functie de modul in care intelesesera trairea in pustie, unii se mantuiau, ajungand la o viata de sfintenie, dar altii duceau o viata nu prea potrivita, care ducea de multe ori la cadere, ori din pricina nepazirii temeinice a celor duhovnicesti, ori, din contra, din pricina mandriei pentru realizarile lor, distantandu-se chiar de scopul pe care-l avusesera la inceput, de a ajunge la desavarsirea morala. Astfel s-a ivit nevoia intocmirii de catre parinti mai duhovnicesti, cu dreapta socoteala, a unor randuieli de viata valabile pentru toti monahii sau cel putin pentru un anumit tinut in care se practica, de catre mai multi, asceza.

Cel ce a intocmit cel dintai niste reguli ale vietii monahale este Cuviosul Pahomie cel Mare. Dar el n-a alcatuit mai intai regulile pe care sa le aplice apoi in viata, ci mai intai le-a trait si apoi au fost formulate de el sau de ucenicii sai, sub forma de legi si regulamente. Acestea se adreseaza ucenicilor care, in mare parte, erau recrutati dintre oamenii de rand, care erau mai apropiati sufleteste de viata curata. De aceea si regulile lui sunt mai mult de natura practica, materialista chiar, prin care cauta sa disciplineze pe cei grosolani ca viata, dar sinceri in nazuinta. Invatatura este lasata pe seama indrumarilor orale si ocazionale pe care trebuia sa le faca fiecare carmuitor la casa sa, sau staretul, la anumite timpuri.

"Pentru cel simtitor care isi intelege chemarea sa, povetele si indemnurile dascalului ii sunt suficiente, apeland foarte rar sau chiar deloc la mijloace de constrangere, pe cand pentru cel grosolan mijloacele aspre sunt pe primul plan, iar cele superioare raman pentru el de multe ori ascunse si neintelese, chiar daca i se spun cu grai de foc". Dupa Regulile Cuviosului Pahomie, organizarea monahala era asemanatoare celei militare. Calugarii erau impartiti in cete de cate zece insi care se ocupau cu aceeasi meserie. Ei locuiau intr-un corp de chilii care erau numite impreuna "casa" (domus), in fruntea careia statea un dascal (praepositus). Cateva case alcatuiau un "trib" (tribus), al carui sef era dascalul celei mai vechi "case". Fiecare "casa" avea un econom si un ajutor de econom, iar peste toata manastirea era un econom general.

Dascalul avea toata grija gospodareasca si duhovniceasca a ucenicilor sai. Deasupra tuturor era "avva", adica staretul manastirii. Sfantul Vasile cel Mare ce aspira, impreuna cu prietenul sau, Sfantul Grigorie de Nazianz, sa imbratiseze viata ascetica, fusese dezamagit, nefiind de acord cu felul de viata si de organizare pe care le vazuse la ascetii din partea locului sau de nastere. Acestea nu corespundeau nici modestiei ce trebuie sa caracterizeze pe adevaratul monah, nici felului de organizare a vietii manastiresti care trebuie sa fie - socotea el - ca o comunitate de frati, care sa se poata ajuta, sub povatuirea unui parinte, la imbunatatirea vietii duhovnicesti, dar si la producerea celor necesare pentru intretinerea lor si pentru ajutorarea saracilor.

A petrecut si Sfantul Vasile cam doi ani printre anahoretii adepti ai randuielilor Sfantului Antonie si indeosebi printre ascetii ce urmau vietuirea obsteasca stabilita de Sfantul Pahomie, ceea ce l-a ajutat sa-si fixeze planul de organizare a vietii monahale si a manastirilor intemeiate de el. Exista multe asemanari intre regulile sale si cele ale Sfantului Pahomie, ceea ce arata ca Sfantul Vasile si le-a insusit pe acestea din urma si le-a adaptat randuielilor sale mult mai largi si mai perfectionate.

El si-a ales vietuirea monahilor acestora din Egipt, dar si din Siria si Palestina, ce i se intiparise in minte, ca un indreptar pentru viata sa. "Asezand randuieli obstesti in manastirile infiintate de el, Sfantul Vasile le-a dat si un scris, staruind sa arate nu numai chipul cel din afara al vietii, ci indeosebi duhul ei, facand ca sa se vada intruchiparea acestei vieti in Cuvantul lui Dumnezeu, si aratand totodata potrivirea desavarsita a duhului ei cu viata in Hristos Iisus". Importanta acestor randuieli a fost recunoscuta nu numai pentru prestigiul autorului, cat mai ales pentru rezultatele duhovnicesti si practice pe care le-a obtinut aplicarea lor, deopotriva in Rasarit si in Apus.

Se poate desprinde din Regulile lui atat priceperea deosebita la care ajunsese in cunoasterea si interpretarea Sfintei Scripturi, cat si tactul sau pedagogic, tinand sa usureze intelegerea si celor mai simpli, a ceea ce trebuiau sa faca pentru a ajunge la implinirea poruncilor, prin care se poate atinge desavarsirea morala.

Pe la anul 380, dupa ce cu doi ani inainte intrasera in monahism in Bethlehem, Sfantul Casian cu prietenul sau Gherman, au cerut binecuvantarea sa viziteze Egiptul, cu atractiile si prestigiul randuielilor lui monahale, cu centrele manastiresti din Nitria, Chiliile, Porfirion, Calame. Dupa sapte ani s-au intors in Bethlehem pentru a primi binecuvantarea de a ramane in pustie pana la sfarsitul vietii. Dar in curand au fost siliti sa paraseasca Egiptul - din pricina unor tulburari din pustie, cauzate de miscarile eretice - si sa se refugieze in Apus, ceea ce a fost providential pentru monahismul apusean. Caci, sosit in 415 in Marsilia, intemeiaza acolo doua manastiri, una de calugari si alta de calugarite; pentru acestia va incepe opera sa de scriitor, cu aprobarea ierarhiei bisericesti, de care era apreciat pentru nevointele sale pustnicesti si pentru activitatea sa din pustiile Egiptului. Va scrie doua lucrari mari cu cuprins duhovnicesc: Asezamintele manastiresti si Convorbiri duhovnicesti ce vor fi publicate imediat dupa aparitia lor.

Aceasta va face sa se raspandeasca cu usurinta si sa fie de mare folos monahilor si contribuind la o mai buna organizare a manastirilor apusene, dupa modelul preluat de Sfantul Casian din Rasarit. Sub forma de sentinte monastice, traduse in greceste, parte din operele sale s-au raspandit, prin asa-numitele Apophtegmata Patrum (Apoftegme ale Parintilor), in toata lumea crestina. Dar mai ales in manastirile apusene, operele Sfantului Casian se foloseau in mod obisnuit, in secolul al VI-lea, alaturi de cele ale Sfantului Vasile, pentru ca, in cele din urma, aparitia benedictismului sa generalizeze definitiv importanta operei Sfantului Casian, folosit pe larg si impus de marele intemeietor al celui mai bine organizat ordin calugaresc apusean, de Benedict de Nursia. In lucrarile sale, "Sfantul Casian a pledat, ca si prin viata si activitatea sa, pentru valoarea suprema a vietii pustnicesti, ca mijloc de infrangere a vietii pacatoase, prin departarea de lume si unirea cu Ziditorul a toate, prin asceza si contemplare. Asa a scos in evidenta valorile eremitilor - ca rugaciune si contemplare, si cele chinovitice - avand in centru linistea si ascultarea care nu le exclud pe cele dinainte, ci nazuiesc spre ele".

Cuviosul Benedict de Nursia (n. cca. 480 - +549) va imprumuta,deci, in randuiala sa (Regula Magistri), asezata in manastirile intemeiate de el in Italia, unele parti de la Sfantul Vasile cel Mare si altele de la Sfantul Casian. Si acesta, ca si inaintasii lui, "nu putea sa invete altfel decat asa cum el insusi vietuia".

Episcopul Teofan nota in prefata sa la o lucrare ce rezuma randuielile acestor parinti: "Asadar, cuviosul Benedict ne duce la Sfantul Vasile si la cuviosul Casian, iar amandoi la cuviosul Pahomie cel Mare.

De la cuviosul Pahomie nu e greu a ne ridica la asceti, iar de la ei la Sfintii Apostoli si la Insusi Domnul Iisus Hristos. Iata unde e izvorul vietii noastre monahale". Pe de alta parte, este recunoscuta influenta scrierilor acestor parinti asupra monahismului ulterior, in special influenta Sfantului Vasile cel Mare. In Rasarit mai ales, randuielile sale au determinat dezvoltarea monahismului pana intr-acolo incat calugarii ortodocsi sa primeasca si in prezent numele de "vasilieni". Spre deosebire de monahismul apusean, cel rasaritean nu a evoluat propriu-zis, ci a ramas in cea mai mare parte la modelul ce i l-a dat Sfantul Vasile. Intregul ascetism din Bizant avea la baza invatatura acestuia, incat Sfantul Teodor Studitul se inspira din regulile lui, in infaptuirea reformei sale monahale bazata, ca si la Sfantul Vasile, pe viata de obste.

Nu ca sa ostenim pe cel ce va parcurge aceste randuri am dat cateva amanunte cu privire la regulile monahale, ci ca sa lamurim faptul ca viata monahala, ce fusese la inceput lasata in seama fiecaruia, - din cauza nepotrivirilor ce luau nastere intre viata si adevaratul scop al "retragerii din lume" - a necesitat anumite randuieli care sa nu mai permita atata libertate, prost inteleasa de unii asa-zisi "asceti". Aceste randuieli descriu calea cea stramta pe care calugarul . si chiar orice crestin, trebuie sa ajunga la mantuire, consacrandu-se unei vieti "dupa Dumnezeu".

Dupa Sfantul Vasile, "monahul trebuie sa renunte la lume si la placerile ei, pentru aceasta nu trebuie sa aiba avere; toate agonisirile lui trebuie sa treaca in posesiunea manastirii din care el face parte; este obligat la ascultare neconditionata fata de superiorii sai directi si fata de altii mai batrani, este obligat la renuntarea trupeasca si la stapanirea tuturor dorintelor corporale, de aceea trebuie sa posteasca si sa se supuna la munci fizice". Pentru ca viata monahului are tinta unica mantuirea vesnica, el trebuie sa si-o consacre in totalitate lui Dumnezeu, prin rugaciune neincetata si prin citirea de carti sfinte.

Un crestin poate intra in manastire doar daca se angajeaza sa respecte aceste randuieli, cu specificul fiecarui loc, conformandu-se astfel in mod tacit vietii comunitare, de obste; la inceput, angajamentul lui lua forma unei fagaduinte solemne, chip al fagaduintei monahale de mai tarziu.

Monahi si monahii

Cele aratate se refera atat la monahi, cat si la monahii, desi de cele mai multe ori nu se adreseaza in mod explicit si celor din urma. Atunci cand, in secolul al IV-lea, au inceput sa se infiinteze manastiri pentru calugari, s-au infiintat si unele de calugarite. Dar acestea din urma de obicei stateau sub indrumarea staretilor de la manastirea de monahi si cu siguranta ca urmau acelasi fel de viata si respectau aceleasi reguli monahale.

De altfel, Sfantul Apostol Pavel este cel dintai care sfarama barierele ce opreau femeia sa fie considerata la fel de vrednica de mantuire ca barbatul: "nu mai este parte barbateasca si parte femeiasca, pentru ca voi una sunteti in Hristos Iisus" (Gal. III, 28). Cu atat mai mult in viata monahala legamantul fecioriei sterge deosebirile intre firi, intre firea in trup". Foarte putine sfaturi ale Sfintilor Parinti sunt alcatuite anume pentru femei sau pentru barbati; de regula, ele sunt rostite pentru toti, fara deosebire, barbati si femei. In Pateric, atat avva, cat si amma, sunt sfatuitori la fel de ascultati, incat cuvintele Sarei sau ale Singlitichiei au aceeasi autoritate ca ale lui Antonie sau Macarie. Odata, "au venit la maica Sara doi batrani pustnici mari, din partile Pilusiului. Si cand mergeau, ziceau intre ei: Sa smerim pe batrana aceasta! Si i-au zis: Vezi sa nu se inalte cugetul tau si sa zici: iata pustnicii vin la mine, care sunt o femeie. Le-a zis lor maica Sara: Adevarat, cu firea sunt femeie, dar nu cu mintea".

Este adevarat insa ca dintre toate sfintele femei ce ne sunt prezentate de Paladie sau de alte Istorisiri ale monahilor, nici una n-a trait insa in "desertul cel mare", in "pustiul cel mai adanc". Pe de o parte, o femeie, oricat de viteaza ar fi fost, nu putea vietui aici singura fara mari riscuri, atat pentru cinstea, cat si pentru viata ei. Pe de alta parte, anahoretii nu erau de acord ca femeile sa vina in desert, nici macar in vizita, pentru simplul motiv ca o femeie in mijlocul lor ar fi fost o ispita permanenta.

Aceste "amma" din Pateric nu locuiau in plin desert, ci "langa rau", adica in apropierea Nilului (ca Sara), sau pe la periferiile cetatilor (Teodora si Singlitichia). Pe de alta parte, cele ce vor dori o nevointa mai aspra se vor ascunde sub portul barbatesc, traind o viata mult mai placuta lui Dumnezeu (Apolinaria, Ilaria si Anastasia sunt cele mai cunoscute).

Totusi, in secolul al VI-lea, Sfantul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, istoriseste viata unei femei ce fusese desfranata si apoi se adapostise in pustie pentru a petrece in pocainta tot restul vietii, Cuvioasa Maria Egipteanca, pe care Biserica a recunoscut-o ca sfanta.

Se spune in Viata ei ca un avva, anume Zosima, dorea sa cunoasca un monah care sa-l invete un nou chip de pustnicie si care sa-l intreaca in ce priveste fapta si contemplatia. Vietuind pentru un timp in manastirea Sfantului Gherasim de la Iordan, dupa obisnuita oranduiala a manastirii, la inceputul Postului Mare a trecut Iordanul si s-a adancit in pustiu, urmand sa se intoarca in Duminica Floriilor; pana atunci trebuia sa petreaca in pustie, in post si rugaciune. Si patrunzand in adancul pustiei, dupa o cale de douazeci de zile a intalnit-o pe aceasta maica ce de patruzeci si sapte de ani vietuia in pustie, departe de orice fiinta omeneasca. Ceea ce-i mai surprinzator este ca atunci cand  s-au intalnit, unul altuia si-au pus metanie, fiecare cerand sa fie binecuvantat de celalalt. In cele din urma, la staruinta batranului care si-a cunoscut nevrednicia, cu toate ca era preot, de a o binecuvanta pe aceea ce era plina de multe daruri sufletesti, femeia a rostit chiar ea o inecuvantare.

Iata cum o femeie se invrednicise, cu toate ca avusese o viata din cele mai pacatoase, dupa o pocainta indelunga, de mai mari daruri sufletesti decat cel despre care ni se spune ca era "atat de vestit in cele duhovnicesti incat, adeseori, multi din monahii din manastirile invecinate, ba chiar din cele indepartate, veneau la el ca sa fie povatuiti in ce priveste infranarea", iar pe deasupra primea de multe ori descoperiri dumnezeiesti, "fiind luminat de Dumnezeu".

Nici urma de dispret fata de femei nu intalnim in aceasta istorie, ca de altfel in intreaga documentatie veche asupra Parintilor desertului, desi adeseori se atribuie monahismului masculin "o adevarata fobie sau repulsie fata de femeie". Insa asta nu impiedica pe Parinti sa recomande fuga de femeie ca de foc sau ca de vin. Sfantul Ioan Casian zicea ca "monahul trebuie sa fuga de orice chip de femei si de episcop" (pentru a nu primi hirotonia si a pierde linistea chiliei). De altfel, si in scrierile adresate fecioarelor se recomanda ca acestea sa evite intalnirea si convorbirile cu barbatii. Atat monahii, cat si monahiile trebuiau insa sa se straduiasca a nu mai deosebi partea femeiasca de cea barbateasca.

Avva Avraam, de pilda, s-a dus sa dea o lectie unui batran ce se pretindea in intregime eliberat de pofta trupului, zicand ca "a omorat curvia": "Daca intrand in chilie gasesti o femeie intinsa pe rogojina ta, poti sa gandesti ca nu este femeie? - Nu, raspunde celalalt, dar indepartez gandul ce-mi vine sa o ating. Atunci a zis Avraam: Iata, n-ai omorat patima, ci este vie; dar este legata".

Am putea sa conchidem cu talcuirea ce o aduce Sfantul Vasile, psalmului I: "Pentru ce profetul face o alegere si fericeste numai pe barbat?

Nu exclude, oare, pe femei de la aceasta fericire? Doamne fereste! Una este virtutea, atat pentru barbat, cat si pentru femeie; pentru ca, asa precum crearea amandorura s-a bucurat de aceeasi cinstire, tot asa si rasplata sa fie pentru amandoi tot de aceeasi cinstire. Asculta ce spune Cartea Facerii: "a facut Dumnezeu pe om; dupa chipul lui Dumnezeu l-a facut pe el; barbat si femeie i-a facut pe ei" (Facerea I, 27). Cei care au aceeasi fire [omeneasca - n.n.] au si aceleasi lucrari; iar cei care savarsesc aceeasi fapta, aceia primesc si aceeasi plata".

Protos. Eftimie Zeca

.

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 4109

Voteaza:

Viata monahala 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE