Vladimir Lossky, om al Bisericii

Vladimir Lossky, om al Bisericii Mareste imaginea.

„Pentru mine, dorul meu este acela de a fi cu adevărat om al Bisericii": astfel ar fi putut vorbi Vladimir Lossky. Răsădit în Biserica Ortodoxă ca un copac în pământ, el s-a hrănit cu liturghia ei, s-a îmbibat cu învăţătura ei. Cu inteligenţă, libertate şi credincioşie, el a vegheat la transmiterea a ceea ce a primit. A practicat ceea ce i-a învăţat pe alţii. Ataşamentul lui faţă de tradiţia ortodoxă nu l-a făcut niciodată sectar, ci dimpotrivă, i-a dilatat inima şi spiritul. La douăzeci de ani de la moarte, el rămâne un interlocutor pasionant, actual şi tonic. S-a pretins uneori că era dur şi neînţelegător în privinţa tradiţiei apusene şi a Bisericii Romano-catolice, şi s-a şi scris. Am vrea să arătăm că o atare judecată trebuie nuanţată şi îndreptată. Lossky nu este un teolog la moda Occidentului, pe care îl cunoaşte totuşi bine de vreme ce a trăit acolo, a muncit şi s-a rugat. Teza lui magistrală despre Maestrul Eckhart dovedeşte că a avut timpul şi mijloacele să scruteze tradiţia apuseană într-unui din locurile ei de cinste. Evlavia lui faţă de Notre-Dame de la Salette, faţă de sfânta Genoveva, faţă de sfinţii Franţei, arată cu prisosinţă că el nu s-a mulţumit cu o abordare exterioară sau numai intelectuală a creştinismului apusean. In această lumină, am vrea să recitim câteva pasaje din opera sa în care sunt evocate raporturile Bisericii Ortodoxe cu Biserica Romano-catolică, şi să vedem cum a perceput Lossky aceste raporturi. Astfel făcând, vorbim tocmai despre Lossky, omul Bisericii, şi nu de Lossky ecumenistul.

Dimensiunea ecumenică, la el, nu este decât un aspect al eclesiologiei, după cum vom vedea. Textele pe care le vom cita au fost scrise binişor înainte să se ţină în Biserica catolică cel de-al doilea conciliu Vatican. Unele decrete conciliare i-ar fi venit la inimă lui Vladimir Lossky, măcar că nu l-ar fi satisfăcut pe deplin. Şi mă prind că opera lui, mai cu seamă Theologie mystique de l'Eglise d'Orient, nu a fost străină cutărei sau cutărei poziţii luate de Părinţii sinodali.

Este de bonton astăzi să examinezi mai întâi care este locul de unde vorbeşte un autor şi în ce spaţiu se situează atunci când îşi expune punctul de vedere. Lossky pleacă de la experienţa eclesială în ceea ce are ea mai concret şi mai profund, adică de la Biserica adunată pentru celebrarea euharistică în acel moment de plinătate în care Duhul se pogoară deasupra darurilor pentru a le preface în trupul şi sângele lui Hristos şi asupra adunării care devine trup al lui Hristos, în transfigurarea cincizecimică a fiecăruia dintre membrii ei. El ocoleşte astfel primejdia căreia prea adesea tradiţia occidentală i-a cedat şi căreia îi este şi astăzi victimă, această sectorizare nefastă a vieţii bisericeşti în spiritualitate, teologie, liturghie, mistică, pastorală şi drept canonic. Sigur, nevoia de studii riguroase, limitele minţii omeneşti şi vitregia vremurilor silesc la o sectorizare de fapt. Totuşi teologul, cleric sau laic, care nu este totodată celebrant, devine un intelectual şi îşi secătuieşte izvoarele inspiraţiei, exegetul care nu aspiră ca ochii lui să se deschidă şi să-l recunoască pe Cel înviat este un specialist în limbi şi texte moarte, canonistul care încetează să fie în slujba trupului Bisericii devine un avocat, iar duhovnicul care nu este în acelaşi timp teolog se scufundă în pietism. Lossky a ştiut să evite aceste stânci ascunse în apă, iar calitatea operei lui, stă mărturie că aceasta n-a fost pentru el o soluţie facilă.

Pentru Lossky contenciosul dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-catolică este grav. Un şanţ le desparte, iar acest lucru nu provine numai din „cauze de ordin etnic şi cultural". A vorbi astfel vădeşte o insensibilitate vizavi de dogmă, dăunătoare nu numai din punct de vedere ecumenic, ci şi, sau mai ales, pentru sănătatea comunităţii în care ne situăm. A minimaliza divergenţele dogmatice e totuna cu a dezechilibra organismul eclesial. Dezbinarea are rădăcini dogmatice; a o tăgădui sau a nu o cunoaşte ar însemna a construi unitatea pe nisip. Şi se ştie că Lossky cristalizează divergenţele în jurul pnevmatologiei, mai precis al lui filioque. Biserica romano-catolică pe care o vede el este în întregime marcată de un proces de dezrădăcinare în raport cu pământul Bisericii nedespărţite. Acest proces a început o dată cu ruptura de Răsărit şi cu divergenţele dogmatice care au rezultat din ea. Duse odinioară într-un climat de comuniune, aceste diferenţe au ieşit deasupra după schismă şi au pătruns - stricându-le -toate sectoarele vieţii bisericeşti. Păcat la originea acestei dezrădăcinări, filioque însemnează cu pecetea lui diverse sectoare ale teologiei romano-catolice, într-un mod mai mult sau mai puţin direct: mântuire, eclesi-ologie, teologie sacramentală, ca şi practica liturgică şi evlavia, până acolo încât, când un romano-catolic vorbeşte despre teologie, Lossky nu este sigur că acesta pune în acest cuvânt acelaşi înţeles pe care îl pune un ortodox.

O poziţie atât de tare stârneşte reacţii diferite. Unii contestă această lectură a tradiţiei romane şi spun că o astfel de sistematizare prezintă la o primă vedere ceva suspect, în partea de reconstrucţie teoretică şi de a priori pe care o comportă. Alţii l-ar trimite pe Lossky înapoi la studiile lui şi al Biserica lui, zicând că teologia trinitară este atât de puţin vitală şi vivifiantă, încât a te bate pentru astfel de distincţii este zadarnic, este o întoarcere la bizantinismul mort şi îngropat. Alţii în fine vor lăsa braţele în jos, zicând că este cu neputinţă să regăseşti comuniunea şi sinteza dinaintea schismei, într-atât a făcut procesul de fărâmiţare comuniunea de dificilă şi şanţul de adânc. într-adevăr, după un status questionis ca acesta, te întrebi dacă uşa comunicării dintre Biserica ortodoxă şi Biserica catolică nu este pentru totdeauna închisă. Nu aceasta este poziţia lui Lossky. El ne pofteşte, dimpotrivă, la un demers riguros, căruia am vrea să-i marcăm câteva etape pe care el însuşi le-a semnalat. Paradoxal, într-adevăr, acest om care susţine poziţii teologice cu aluri necruţătoare, nu se îndoieşte de o posibilă întâlnire şi o doreşte cu râvnă.

Catolici şi ortodocşi trebuie mai întâi să ia act de divergenţele lor. Ceea ce a putut fi comun înainte-vreme, nu mai este astăzi: „Două tradiţii separate se opun una alteia. Până şi ceea ce le-a fost comun până la un anumit timp capătă retrospectiv un accent diferit, apare în prezent într-o altă lumină, ca nişte realităţi spirituale aparţinând la două experienţe distincte. De-acum, un sfânt Vasile sau un sfânt Augustin vor fi interpretaţi diferit, după cum vor fi consideraţi ca aparţinând tradiţiei romano-catolice sau celei ortodoxe". Abia sfinţii sunt cei care nu prezintă aceste discordanţe: „Ca să cumpănim bine această diferenţă spirituală, ar trebui să o examinăm în expresiile ei cele mai desăvârşite, în tipurile deosebite ale sfinţilor din Apus şi din Răsărit de după despărţire. Ne-am putea da seama atunci de legătura strânsă ce încă există între dogma mărturisită de Biserică şi roadele spirituale pe care le produce, căci experienţa lăuntrică a unui creştin se realizează în cercul trasat de învăţătura Bisericii, în cadrele dogmei care îi modelea ză persoana". Acest demers intra-eclesial nu trebuie să aibă un ţel strict ecumenic: este vorba în fond de a sesiza coerenţa propriei tale tradiţii, fără a aluneca într-o lectură ideologică, ce te-ar face să uiţi suverana libertate şi „poznele" Duhului.

Cea de-a doua etapă constă în prezentarea francă şi limpede a propriilor noastre tradiţii: „Mi se pare că, pentru a ne cunoaşte mai bine reciproc, ar fi de preferat să expunem cu toate francheţea ceea ce ne este cu deosebire drag în tradiţiile noastre spirituale, mai degrabă decât să trecem sub tăcere însuşirile proprii ale spiritu-alităţilor noastre care, adesea rău înţelese şi de o parte şi de cealaltă, au dat naştere atâtor ceruri în trecut". Lossky doreşte să fie depăşită această atitudine îndoită, care constă în a avea un anumit limbaj în interiorul Bisericii proprii şi un altul pentru folosinţă externă. Fie-ne îngăduit în această privinţă să dăm un exemplu: Un pastor reformat, foarte versat în problemele ecumenice, a auzit într-o zi nişte catolici şi ortodocşi rugân-du-se împreună Maicii lui Dumnezeu şi şi-a manifestat uimirea că nişte catolici i se pot adresa Fecioarei Măria în aceşti termeni. Ce îi spuneau deci cei cu care lucra despre credinţa şi despre evlavia lor? Nu este vorba de a ne purta într-un mod provocator în expunerea tradiţiilor noastre spirituale, cum s-a făcut de atâtea ori în trecut, ci de a nu ascunde nimic.

Dacă Contra-reforma a desfigurat pe alocuri romano-catolicismul de pildă, este pentru că s-a încercat mai întâi prezentarea a ceea ce distingea tradiţia catolică de gândirea refor-matorilor, iar nu trăsăturile Bisericii nedespărţite; dacă s-a stăruit atât de mult în Apus pe aspectul sfinţitor al episodului instituirii în euharistie, era pentru a se demarca de Răsăritul creştin şi de teologia epiclezei. Aceste remarci sunt valabile şi pentru ortodocşi, care îşi prezintă prea adesea credinţa începând cu ceea ce o distinge de poziţiile romano-catolice, pe care le cunosc deseori foarte rău. O prezentare polemică este fără interes. Dar mai este un pericol, care ar consta în a tăcea, a acomoda, uneori chiar a ignora. De aceea dorinţa lui Lossky îşi păstrează actualitatea şi urgenţa: nici polemică, nici concordism, ci o expunere lucidă şi fraternă, limpede. Remarca următoare trebuie să ne ajute să evităm tpt ceea ce l-ar despământeni pe interlocutorul nostru: „Ne gândim adeseori la folosirea abuzivă a cuvântului sobornost de către unii autori ruşi, care nu catadicsesc să-l traducă prin corelativul lui francez -catholicite. Ba se încearcă chiar interpretarea lui prin alţi termeni, cum ar fi: «conciliaritate», «spirit de conciliu», «simfonie» etc... Toate acestea pentru a-l pune pe cititorul occidental în prezenţa unor noţiuni insolite, creând astfel o ortodoxie de export, care se vrea a se arăta exotică, stranie, impenetrabilă pentru neiniţiaţi. Dinaintea acestei preţiozităţi, am vrea să zicem împreună cu bravul Marotte al lui Moliere: „II faut parler chretien si vous voulez qu'on vous entende... - Trebuie să vorbiţi creştineşte, dacă vreţi să fiţi înţeleşi...".

O enumerare a noţiunilor insolite ale teologiei occidentale, vechi sau noi, circumstanţiale sau durabile, ar lungi dincolo de cuviinţă acest articol! Este deci urgent ca, romano-catolici şi ortodocşi, întru rigoare, simplitate şi dragoste, să îşi spună într-adevăr cine sunt. Un astfel de demers îi va conduce şi pe unii şi pe ceilalţi la o percepere luminoasă şi fecundă a Tradiţiei celei vii. „Insă cine zice tradiţie, zice mişcare, tranziţie, durată, viaţă; iar a o sesiza pe viu nu va să zică a te întoarce la izvoare, ca la nişte puncte stabile, ci a observa linia mişcătoare ce pare uneori a dispărea, pentru ca mai apoi să ţâşnească iarăşi, ca acele pâraie care nu încetează să curgă sub pământ, rămânând ascunse atâta vreme cât nu sunt degajate din nisipurile ce le acoperă".

Atunci, vor cădea poziţiile curat polemice, tradiţiile care nu sunt, „povestioarele tâmpe şi băbeşti, primite cu evlavie de toţi aceia a căror tradiţie constă în a accepta cu o credulitate neţărmurită tot ceea ce se insinuează în viaţa Bisericii pentru a rămâne acolo prin puterea obişnuinţei", „monstruozităţile liturgice", că sunt vechi sau moderne, şi aceste accente impuse uneori de aerul epocii Bisericilor noastre, şi care nu au fost verificate la lumina Evangheliei şi a Tradiţiei.

Un atare climat ar arăta că „Biserica ortodoxă nu ar fi ceea ce este dacă nu i-ar avea pe sfântul Ciprian, sfântul Augustin, sfântul Grigore cel Mare, după cum nici Biserica romano-catolică nu s-ar putea lipsi de sfântul Atanasie, de sfântul Vasile, de sfântul Chirii al Alexandriei. însă aceşti Părinţi ar fi citiţi ca nişte martori ai unor tradiţii locale ai Bisericii celei una, şi nu ca susţinători ai unor poziţii antagonice, ireconciliabile chiar". Aşijderea şi cu adevărul rugăciunii noastre, atunci când îi pomenim în cadrul slujbelor. In această lumină, s-ar reveni în Occident la un filioque mai discret şi deosebit de filioquismul polemic, în fond, la acela de dinainte de despărţire: s-ar vedea mai bine, într-adevăr, că dacă filioque a luat prim-planul pnevmatologiei într-o anume epocă, din pricini polemice sau „logice", el nu a marcat practic liturghia catolică decât în puţine texte, alcătuite în preajma sinodului de la Lyon. Iar teologul catolic ar trebui să ia act de acest fapt masiv, de vreme ce el este supus, ca toţi credincioşii, acestui adagiu al papei Celestin al V-lea: legeni credendi statuat lex supplicandi. S-ar pune atunci în Biserica romano-catolică problema restabilirii crezului în versiunea lui tradiţională „aşa cum l-a primit şi proclamat la Calcedon Biserica nedespărţită". Atunci s-ar pune într-o altă lumină pentru catolici şi pentru ortodocşi problema locului Bisericii Romei în simfonia Bisericilor. „împăcarea se va putea face şi filioque nu va mai fi un impediemntum dirimens în clipa în care Apusul, care a înţepenit în izolarea lui doctrinară, va înceta să considere teologia bizantină o inovaţie absurdă şi va recunoaşte că ea nu a exprimat decât adevărurile Tradiţiei, aceea pe care o regăsim, sub o altă formă, la Părinţii întâilor veacuri ale Bisericii".

„Atunci tiparele doctrinare ce apar ca nişte puncte de dezacord în trecut vor deveni poate izvoarele fecunde ale unei reînnoiri spirituale în viitor". Pentru moment, suntem la etapa în care, „dacă, rămânând credincioşi atitudinilor noastre dogmatice, am putea ajunge să ne cunoaştem reciproc - şi mai cu seamă în ceea ce ne face diferiţi - ar fi, fără îndoială, o cale către unire mai sigură decât aceea care ar ocoli diferenţele. Ca să cităm o vorbă a lui Karl Barth, «unirea Bisericilor nu se face, se descoperă»".

Lossky scria aceste texte în urmă cu treizeci de ani. Ele păstrează o actualitate uimitoare. De atunci, mari voci s-au ridicat în acelaşi sens în Biserica catolică şi în Biserica ortodoxă. Scopul papei Ioan, când a întrunit sinodul de la Vatican, n-a fost oare acela de a invita Biserica romano-catolică in solidum la acest demers pe carre Lossky îl propune în opera sa? Numai oamenii Bisericii, în înţelesul mare şi frumos al acestui termen, au acest mod de a vedea, departe de orice politică, de orice teamă, dragostea de Biserică este cea care îi mişcă şi îi face să acţioneze. Neobosit, ei ne amintesc că Dumnezeu dă mereu sămânţa, dar că ne revine nouă să plantăm, să arăm şi să udăm. Şi mai ştiu ei că unitatea Bisericii nu este o treabă a clericilor, nici numai a episcopilor, cu atât mai puţin a teologilor, ci a celor mici şi a celor umili care, după chipul Maicii lui Dumnezeu, ştiu, numai ei, să audă glasul îngerilor.

„Acest izvor nu a secat. Insă el curge în adâncuri, nearătându-se decât ochilor celor simpli, celor smeriţi. Căci norodul creştin al Franţei este cel care a recunoscut misiunea divină a Ioanei d'Arc, tăgăduită de prelaţi şi de doctorii de la Sorbona. Şi Bernadettei i s-a arătat Notre-Dame de la Lourdes, ca să facă să curgă un izvor de regenerare şi de mângâiere. Copiilor din Salette le-a vestit Frumoasa Doamnă, cea care plânge, mânia Fiului său, care apasă pe pământurile Apusului, criza credinţei creştine şi misiunea Apostolilor din zilele cele din urmă, a celor prin care Duhul Sfânt va reaşeza Biserica regenerată în dureri". Acest text şi multe altele din opera sa lasă să se întrevadă adevărata faţă a lui Vladimir Lossky, aceea a unui căutător de izvoare, a unui veghetor, a unuia din acei oameni pe care Dumnezeu îi trimite Bisericii Sale ca s-o anunţe că apa cea vie va ţâşni în curând, că zorii se vor ivi şi că trebuie să priveghezi ca acele slugi care aşteaptă întru bucurie întoarcerea Stăpânului lor.

JEAN-RENE BOUCHET,
Teologie şi spiritualitate la Vladimir Lossky, Editura Renasterea

Cumpara cartea "Teologie şi spiritualitate la Vladimir Lossky"

16 Octombrie 2015

Vizualizari: 132

Voteaza:

Vladimir Lossky, om al Bisericii 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

Vladimir Lossky

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE