Zile inchinate adorarii divine si sfintirii omului

Zile inchinate adorarii divine si sfintirii omului Mareste imaginea.


Zile inchinate adorarii divine si sfintirii omului

Odata cu crearea lumii nevazute si vazute, Dumnezeu a creat si timpul care este indisolubil legat de aceasta, "la inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul" (Facerea 1, 1). Acest inceput este interpretat de Sfintii Parinti si teologi ca fiind inceputul creatiei cat si inceputul timpului insusi. Sfantul Vasile cel Mare formuleaza astfel aceasta idee: "Precum inceputul unui drum nu este inca un drum, nici cel al unei case nu este o casa, la fel inceputul timpului nu este un timp, nu este nici acesta nici cea mai mica parte". Existenta lumii apare la hotarul vesniciei cu timpul.

Fericitul Augustin precizeaza ca "lumea nu a fost creata in timp ci cu timpul", iar Origen zice si el ca "inainte de a fi lumea, timp nu era".

Odata cu acest "la inceput" apare si succesiunea timpului pentru creatura. Timpul pare a fi "o masura si o succesiune de masuri" in insasi opera Creatorului, creatia fiind deci tributara timpului caci "lumea - asa cum zice Fericitul Augustin - a fost creata odata cu timpul".

Dumnezeu care a ales pe Israel din randul celorlalte popoare si l-a rezervat pentru Sine i-a cerut ca din timpul sau, consacrat in cea mai mare parte ocupatiilor sale pamantesti, sa inchine cateva zile lui Iahve. Altfel zis sa le sfinteasca pentru Domnul, sa le consacre Lui. De fapt intreg timpul este al lui Dumnezeu dar a fost daruit si omului o parte pentru a se implini in el dupa cum exclama psalmislul: "A Ta este ziua si a Ta este noaptea, Tu ai intocmit lumina si soarele, vara si primavara, Tu le-ai zidit" (Psalm 73, 17-18).

Dupa ce a creat lumea vazuta in sase zile, Dumnezeu s-a odihnit de toate lucrurile Sale in ziua a saptea pe care a sfintit-o si binecuvantat-o (Facerea 2, 2-3). Sfarsitul fiecarei etape a creatiei corespunde sfarsitului unei zile, iar terminarea intregii creatii este sfintita de Dumnezeu prin odihna. Sfarsitul creatiei este incununat cu aceasta sarbatoare in care Dumnezeu s-a odihnit.

Dumnezeu a sfintit ziua a saptea dupa incheierea actului creatiei si a poruncit-o omului in vremea lui Moise ca zi de odihna, cand zice: "adu-ti aminte", si cere totodata ca el sa o sfinteasca. Cu alte cuvinte omul trebuie sa-si aduca aminte de Dumnezeu care din nimic a adus toate la existenta si sa-l imite pe Creatorul sau sfintind ziua a saptea prin incetarea activitatii Sale obisnuite pentru a arata ca timpul insusi face parte din lucrarea Lui. Fiind creat "dupa chipul lui Dumnezeu" (Facere 1, 27), omul preamareste pe Dumnezeu folosind din plin timpul care i s-a dat spre implinirea propriei sale persoane. Astfel el implineste voia Creatorului supunandu-se poruncii Lui. Iar a implini porunca divina cu privire la timp inseamna a sfinti timpul adica a-l umple cu ceea ce voieste Dumnezeu.

Potrivit invataturii Sfintei Scripturi omului i s-a cerut si i se cere sa lucreze si el dupa exemplul Creatorului sau. Marturia ca intre cele doua subiecte, Dumnezeu si omul, exista o relatie certa este exprimata in cuvintele: "Cinstiti zilele Mele de odihna ca sa fie semn intre Mine si voi, ca sa stiti ca Eu sunt Domnul vostru" (Iezechiel 20, 20). Aceste cuvinte se refera la Israel insa ele se pot aplica si omului in general.

In Vechiul Testament termenul "qadhos" apare printre primele mentiuni asupra timpului ceea ce inseamna ca autorii sfinti "acorda intaietate sfintirii timpului fata de sfintenia spatiului", probabil pentru a sugera credinciosului ideea ca timpul este acela care il confrunta pe om cu vesnicia si in cele din urma cu divinitatea. Se pare ca Iahve insusi da o mai mare importanta timpului prin faptul ca El il sfinteste mai intai prin incetarea, odihnirea "de toate lucrurile Sale" (Facere 2, 2) si dupa aceea spatiului, Cortului marturiei si celorlalte legate de el pe care le-a sfintit prin intermediul lui Moise. (Iesire 40, 9).

Lumea vazuta creata de Dumnezeu a fost incadrata in spatiul oferit omului spre sapanire, dupa cum citim in cartea Facere cand Dumnezeu insusi a zis primei perechi de oameni, dupa ce i-a asezat in gradina Eden; "Cresteti si va inmultiti si umpleti pamantul si-l stapaniti" (Facere 1, 28). Deci spatiul s-a dat omului spre lucrare si spre transformare dar timpul ramane inca ceva care depaseste puterile omului, ceva independent de el. Daca prin existenta noastra noi traversam timpul, ocupam un anumit loc in spatiu, "realitatea in sine a timpului ramane in afara puterii noastre si mai presus de noi, ramane se pare ceva sfant".

Ca dar al energiilor necreate ale lui Dumnezeu sfintenia este total diferita fata de tot ceea ce este sensibil si din aceasta cauza! Iahve este numit "Sfant" (Qadhos). In acest fel Dumnezeu nu se poate compara cu nimic din cate exista sub soare dupa cum zice si proorocul: "Cu cine Ma veti pune alaturi si Ma veti face egal, cu cine Ma veti asemana, ca sa fim deopotriva?" (Isaia 46, 5). Iar daca pe pamant lui Iahve I s-a rezervat un loc anumit pe care I s-a inaltat un templu la fel si in timp I se rezerva o perioada oarecare.

Si la fel cum in templul pamantesc, in special in Sfanta Sfintelor, nu putea sa aiba acces oricine si oricand, tot asa si in timpul consacrat pentru Iahve nu trebuie amestecate preocuparile pentru hrana trupului cu cele pentru cultivarea si intarirea sufletului. Adica timpul sfintit nu poate fi umplut cu aceleasi indeletniciri ca in restul timpului obisnuit. Porunca respectarii zilelor de odihna forma una din conditiile cele mai importante ale Legamantului dintre Iahve si Israel si a pastrarii sfinteniei in mijlocul israelitilor. Sarbatorile israelite se impart in doua grupe:

a. Sarbatorile sabatice, care se refera in primul rand la repausul fizic. Din randul acestora fac parte: sabatul, instituit din porunca divina "Adu-ti aminte de ziua odihnei ca sa o sfintesti" (Iesire 20, 8), apoi lunile noi "Neomeniile care se serbau prin aducerea jertfelor sangeroase si nesangeroase" (Numeri 28, 11-15), anul sabatic sau anul al saptelea care trebuie sa fie "an de odihna a pamantului, odihna Domnului" (Levitic 25, 4) si anul jubiliar adica anul al cincizecilea (Levitic 25, 8-11) sau anul libertatii pentru ca in acest an fiecare evreu isi recapata si libertatea "odata cu proprietatea daca si-a pierdut-o".

b. Sarbatorile anuale in numar de trei, aveau menirea de a aminti poporului marile binefaceri impartasite lui de Dumnezeu si anume Pastile instituit in amintirea eliberarii evrevreilor din robia egipteana "Ziua aceea sa fie spre pomenire si sa praznuiti intr-insa sarbatoarea Domnului din neam in neam" (Iesire 12, 14).

Cincizecimea praznuita in amintirea darii Legii pe muntele Sinai. Ea se mai numeste si "sarbatoarea saptamanilor" (Iesire 34, 22; Deuteronom 16, 10; II Paralipomena 8, 13)

Sarbatoarea colibelor (Leviticul 23, 34; Deuteronom 16, 13-16; 31, 10; Zaharia 14, 16-18), tinuta in amintirea locuirii evreilor in corturi pe timpul calatoriei prin pustiul Sinai care avea totodata si un caracter euharistic, pentru ca se multumea lui Dumnezeu pentru produsele pamintului cu care Dumnezeu i-a binecuvantat pe israeliti in pamantul fagaduintei.

Din primul ciclu de sarbatori face parte si ziua a saptea adica Sabatul, atat pentru faptul ca este in legatura cu actul crearii lumii in sase zile si este cea dintai zi de odihna si sfintita de Dumnezeu cat si pentru aceea ca sta in relatie cu celelalte sarbatori sabatice bazate pe numarul sapte.

Pana la eliberarea evreilor din robia egipteana totusi nu a fost poruncita ziua a saptea ca zi de odihna a carei importanta religioasa a fost pusa in legatura atat cu facerea lumii cat si cu iesirea israeiitilor din Egipt. Daca despre celelalte porunci ale Decalogului se spune in mod imperativ "Sa nu furi", "Sa nu ucizi", "Sa nu fi desfranat" etc. (Iesire 20, 13-17), in ce priveste ziua odihnei, Iahve zice lui Moise si prin el de fapt intregului popor ales: "Adu-ti aminte" (Iesire 20, 8), ceea ce inseamna ca sarbatoarea ei era pusa in legatura cu cele spuse de Dumnezeu lui Moise despre odihna cea sfanta in cinstea Domnului, in care nu trebuie sa faca nimic ci sa lase pe a doua zi (Iesire 16, 23). P

rin aceste cuvinte fiii lui Israel iau cunostinta de importanta zilei de odihna oare urmeaza dupa sase zile de lucru si in acest sens s-a dat si o porunca speciala cuprinsa in Decalog. Porunca a IV-a din Decalog este pusa atat in legatura cu ziua a VIl-a in care Dumnezeu s-a odihnit si in felul acesta a incetat restul creatiei lumii cat si cu eliberarea israeiitilor din Egipt (Deuteronom 5, 14-15). Fiind legata de actul facerii lumii putem spune ca "ziua de odihna n-a fost instituita pentru intaia oara pe Sinai ci ea exista deja mai inainte. Acum ea a fost doar poruncita din nou ca sa nu se uite". Fiind cuprinsa in Decalog cinstirea zilei de odihna inseamna ca prin aceasta mentiune se reinnoieste cinstirea timpului de odihna "conferindu-i un sens nou si maret".

Din punct de vedere etimologic cuvantul "sabbath" nu insemneaza "sapte" cum eronat se interpreteaza uneori, ci "sabatul" isi are originea in verbul (sabbath), care a fost redat in limba greaca prin adapata "a odihni", pe cand numarul sapte este redat prin termenul (saba) care semnifica atat ziua ultima adica cea care incheie saptamana, cat si celelalte sarbatori, urmand ciclul de sapte (Deuteronom 15), anul jubileu (Levitic 25) sau orice sarbatoare care se succed dupa o perioada de 7 ani, cum sunt anul sabatic (Deuteronom 15), anul jubileu (Levitic 25) sau orice sarbatoare instituita de Dumnezeu (Levitic 16, 31; 23, II). Astfel "identificarea intre sabat si ziua a saptea s-a produs printr-o coincidenta sacra a saptamanii in Vechiul Testament cu zilele creatiei care determina ritmul muncii si al odihnei credinciosului".

Pentru evrei orice sarbatoare era socotita un sabat pentru ca in aceste zile nu se lucra nimic si ele erau inchinate lui Dumnezeu, in cultul mozaic sunt consemnate o seama de sarbatori (Moadhim - Leviticul 23, 2), si solemnitati (Chagim - Iesirea 23, 14; 34, 18; Deuteronom 16, 10, 13, 16; II Paralipomena 5, 3; 8, 13) pentru a le aminti israelitilor continuu de binefacerile pe care Iahve a binevoit sa le impartaseasca acestui popor pentru ca prin ajutorul ceremoniilor si prin maretia oultului extern sa-l oblige pe popor la pastrarea religiei revelate, dar mai ales si pentru "a-i procura un oarecare repaos si odihna de lucru si sa-i dea ocazie sa invete Legea si "sa-si afle desfatarea sa in Domnul" (Isaia 58, 14).

Intalnirea credinciosului cu Dumnezeu in ziua odihnei era timpul sfintirii omului. Dumnezeu este infinitatea sfinteniei si a "puterii creatoare si a-L intalni reprezinta momentul unei regenerari si zamisliri ziditoare", precum si a sfintirii lui. Aducandu-si jertfa sa in zi de odihna, caci "nu trebuia sa vina cu mainile goale" (Deuteronom 16, 16), credinciosul primea binecuvantarea divina si se sfintea rodul eforturilor sale. Aceeasi preocupare pentru cele sfinte era poruncita de Legea si la celelalte sarbatori cum era prima zi a azimelor (Levitic 23, 11,15), sarbatoarea pastilor (Iesire 34, 22; Levitic 23, 5; Numeri 9, 2, 5; 28, 16; Deuteronom 16, 1; Iezechiel 45, 21) si a Cincizecimii; Ziua a zecea a lunii a saptea, ziua impacarii (Leviticul 16, 31; 23, 27-32), ziua intai a sarbatoririi corturilor (Leviticul 23, 34; Deuteronom 16, 13, 16; 31,10; II Paralipomena 8, 13; Ezdra 3, 4; Zaharia 14, 16), ziua a opta a sarbatorii corturilor si anul sabatic (Iesirea 23, 11; Leviticul 25, 4).

Sabatul a fost poruncit si impus ca o zi consacrata lui Dumnezeu odata cu incheierea Legamantului pe muntele Horeb-Sinai si el este o institutie a Legii vechi (Iesire 20, 8-11). Cand le-a dat evreilor porunca de a respecta sabatul, Dumnezeu a voit sa "sacralizeze amintirea eliberarii poporului israelit din robia egipteana, dar in acelasi timp este si o prevenire de inlaturare a unei mari primejdii, anume aceea a caderii in idolatrie". Iahve singur a decis sa scoata acest popor din robia Egiptului si in amintirea acestei eliberari tot din porunca divina se instituie si sarbatoarea pastilor care tine sapte zile, in ziua intai si a saptea fiind adunare sfanta (Iesire 12, 16-17).

Importanta religioasa a zilei sabatului este subliniata in cuvintele Domnului adresate lui Moise din care rezulta indemnul ca poporul sa adune hrana in cantitate dubla in ziua premergatoare odihnei (Iesire 16, 5). In ziua a sasea israelitii trebuiau sa adune "cate doua omere" pentru ca ziua a saptea este zi de odihna sfanta si poporul trebuie sa se odihneasca (Iesire 16, 23-26,30). Cu toata claritatea acestei porunci totusi in ziua a saptea unii evrei au iesit sa stranga mana dar n-au aflat. De aceea la reprosul lui Iahve, "Pana cand aveti de gand sa nu paziti poruncile Mele?" (vers. 28), Moise la porunca divina va pedepsi cu moartea pe cei ce nu respectau ziua odihnei (Iesirea 31, 14).

Sfintenia divina se manifesta nu numai prin locurile si obiectele sfinte din Cortul sfant si templul, ci si prin inscrierea zilei de odihna ca a patra porunca din Decalog, cand "evreii incep sa cunoasca timpurile sfinte in care vreme Iahve era in mod deosebit mai aproape de popor".

Aceasta zi este binecuvantata de Domnul si sfintita ca una care este o incununare a credintei. In ea Dumnezeu a incetat sa mai creeze lucruri si fiinte si exemplul Sau trebuia respectat de israeliti, carora nu le este permis nici o lucrare (Iesire 20, 10).

Cinstirea sabatului si mai ales sfintirea lui se explica prin insasi denumirea sa de "ziua Domnului". Prin respectarea lui "se consolideaza si se pastreaza conceptia monoteista in mijlocul acestui popor. Sarbatorirea lui potrivit conceptiei monoteiste inseamna recunoasterea omului ca Dumnezeu a creat toate si tot El sfinteste ziua sabatului" si pe credinciosul care cinsteste cum se cuvine aceasta zi. Ziua a saptea nu este tot una cu sambata de astazi pentru ca asa cum am mai aratat Dumnezeu dupa ce a sfintit lucrarea pe care o facuse a binecuvantat ziua a saptea si a sfintit-o fara a fi poruncita prin Lege pana la Moise. In textul biblic nu se spune ca Dumnezeu a binecuvantat ziua odihnei ci ziua a saptea.

Evreii ca si multe popoare vechi orientale n-aveau nume precise pentru zilele saptamanii cum aveau noi astazi ci le numarau pur si simplu. Astfel babilonenii "numarau zilele lunii de la 1 la 28, iar evreii le numarau de la 1 la 7 repetandu-le de patru ori pe luna". Consideram ca nu putea sa existe o zi de odihna legiferata si inainte de vremea lui Moise din moment ce ea este inclusa acum in poruncile Decalogului si sabatul devine ziua a saptea. Pentru cei dintai oameni nu a fost poruncita respectarea zilei de odihna deoarece "pentru Adam, in rai toate zilele erau sfinte si sarbatoresti, pentru ca el traia in apropierea lui Dumnezeu sfintind numele Lui si slavindu-L zilnic fata catre fata". Pana la Moise nu a fost cinstita ca porunca aceasta zi de odihna si probabil ca in timpul sederii in Egipt israelitii au tinut aceeasi zi de odihna a egiptenilor, fiindca dupa cum se stie acestia aveau o zi de odihna, ziua a zecea a lunii.

Dupa ce Moise aduce la cunostinta evreilor obligatia de a tine ca sfanta ziua a saptea, el simte parca nevoia sa explice motivele pentru care a fost fixata aceasta zi si nu alta pentru cinstire. Cel dintai motiv este ca Dumnezeu a ales aceasta zi pentru ca in ea a terminat lucrarea Sa si tot in ea s-a si odihnit de lucrurile Sale, iar al doilea motiv este de ordin moral-soeial trebuind ca in ea sa se odihneasca servul si dobitocul. Ziua sabatului la evrei a avut pe langa caracterul religios-moral si o insemnatate cultica sau de inchinare si slujire lui Iahve. Tinerea lui este legata de un serviciu divin adus de popor lui Iahve si care consta in adunarea sfanta si aducerea de sacrificii.

Caracterul simbolic al sabatului consta in aceea ca omul ridicat de Dumnezeu deasupra tuturor fiintelor nu trebuie sa traiasca tocmai ca ele ci sa se deosebeasca de acestea si prin slujirea Creatorului sau, indicandu-i-se chiar si forma acestei slujiri. Pazirea cu strictete a sabatului era un semn vazut al unirii lui Dumnezeu cu fiii lui Israel potrivit cuvintelor: "Bagati de seama sa paziti zilele Mele de odihna, caci acestea sunt semn intre Mine si voi din neam in neam ca sa stiti ca Eu sunt Domnul Cel ce va sfinteste. Paziti deci ziua de odihna, caci ea este sfinta pentru voi. Cel ce o va intina acela va fi omorat" (Iesire 31, 13-14). Din acest text rezulta faptul ca numai israelitii trebuie sa tina ziua de odihna a sabatului fiindca numai ei au facut Legamant cu Iahve, iar sabatul este tocmai acest semn care-i sfinteste. Aceasta zi ca timp de odihna nu putea fi imprumutata de la alte popoare, caci "motivul principal la instituirii sabatului este de a imita odihna divina" de la sfarsitul creatiei si "contribuia la conservarea si consolidarea monoteismului la poporul israelit".

Profetul Iezechiel vorbind despre sfintenia sabatului il recunoaste si el drept semn al legaturii lui Iahve cu Israel: "De asemenea le-am dat si zilele Mele de odihna, ca sa fie semn intre Mine si ei, ca sa cunoasca ei ca Eu sunt Domnul sfintilor lor" (Iezechiel 20, 12). Iar cand ii mustra pe israeliti pentru nelegiuirile lor aseaza nerespectarea sabatului alaturi de cele mai importante porunci ale Legii zicand: "La tine tatal si mama sunt dispretuiti, la tine strainul este chinuit, la tine orfanul si vaduva sunt asupriti. Cele sfinte ale tale tu nu le cinstesti si zilele Mele de odihna le calci" (Iezechiel 22, 7-8).

Fiind poruncit de Dumnezeu sabatul era sfant si trebuia respectat cu sfintenie, iar calcarea lui constituia o vina atat de mare pentru Israel incat se putea compara chiar cu idolatria dupa cum zice profetul: "Au pangarit locasul Meu cel sfant in aceeasi zi si zilele Mele de odihna le-au calcat" (Iezechiel 23, 38). Respectarea zilei de odihna si a sarbatorilor in general era implicit legata de cinstirea locasului sfant pentru ca erau legate de acesta deoarece numai prin implinirea prescriptiilor rituale de la locasul sfant se cinsteau asa cum se cuvine zilele de odihna. Ele nu se limitau numai la abtinerea israelitiior de la efortul fizic ci constau mai ales in implinirea unor ritualuri sfinte ce se savarseau in templu.

Chiar dainuirea templului sfant, a locului sfant prin care Iahve este prezent in mijlocul poporului Sau depindea dupa unii prooroci tocmai de respectarea sabatului: "Nu scoateti sarcini din casele voastre in ziua odihnei si mi va indeletniciti cu nici un fel de munca, ci sfintiti ziua odihnei., caci de Ma veti asculta. si veti sfinti ziua odihnei pe portile acestei cetati vor intra regi. si se vor aduce arderi de tot si jertfe de multumire in templul Domnului" (Iezechiel 17, 22-26).

Termenul "qadhos" este utilizat pentru prima oara in Sfanta Scriptura, dupa cum am vazut pentru a desemna ziua a saptea pe care Dumnezeu a ales-o pentru Sine si in care s-a odihnit si a binecuvantat-o la sfarsitul creatiei. Daca Dumnezeu a sfintit-o insemneaza ca a deosebit-o de restul zilelor dandu-i o binecuvantare speciala si o destinatie aparte pentru om.

In Decalog, acest termen nu este utilizat decat cu referire la sabat (Iesirea 20, 8). "A se odihni", nu inseamna un repaus absolut al divinitatii, o neimplinire a ceva ci dimpotriva, terminarea unei activitati, faptul de a nu mai exercita ceva fiindca Dumnezeu nu-si inceteaza definitiv activitatea Sa, dupa cum o marturiseste chiar Fiul Sau. "Tatal Meu pana acum lucreaza si Eu lucrez" (Ioan 5, 17). Chiar si pentru om nu se impune o odihna absoluta.

A sfinti ziua a saptea insemna a inceta cu preocuparile obisnuite ale zilei "a fi disponibil pentru Iahve", a avea indeletniciri de natura spirituala care sa contribuie la sfintirea omului asa cum citim in Deuteronom (16, 8); "sase zile sa mananci paine nedospita, iar in ziua a aptea este incheierea sarbatoririi Domnului Dumnezeului tau; sa nu lucrezi in acele zile nimic, fara numai cele pentru suflet".

Serbarea zilei a saptea avea doua aspecte: unul negativ care cuprinde oprirea de la orice lucru chiar si pentru straini, sclavi si animale, adica erau oprite lucrarile ce cuprind solicitudinea pentru sustinerea vietii fizice, si unul pozitiv in sensul ca aceasta zi trebuie rezervata preocuparilor de ordin duhovnicesc care-l sfintesc pe om. Altfel spus Dumnezeu porunceste incetarea lucrului obisnuit al omului pentru a face din ziua a saptea zi de rugaciune, de aducerea aminte de Iahve si de Legea data de El.

Aceasta zi nu se cinsteste prin inactivitate ci prin lucrare spirituala, in fiecare sabat nu se implinea decat munca strict necesara pentru trup cum este curatirea trupului, imbracarea vesmantului de sarbatoare dupa care credinciosul mergea la templu unde toti membrii comunitatii se apropiau unii de altii si toti laolalta de Dumnezeu formand adunarea sfanta.

Inaintea fetii Domnului fiecare trebuia sa se prezinte cu daruri in maini, "dupa cum l-a binecuvanta Domnul Dumnezeu pe fiecare" (Deuteronom 16, 16-17). Deci ziua sfanta, ziua de odihna era inchinata exclusiv lui Dumnezeu si ea era considerata drept o zi de "petrecere spirituala cu Iahve in care credinciosul praznuia opera lui Dumnezeu, patrundea in taina Sa creatoare, adincea semnificatia adevarata a existentei si a vietii in Dumnezeu", si era sfintit de Dumnezeu. In ziua de odihna omul trebuia sa aiba mintea libera de orice preocupare putand mai bine sa se ridice cu sufletul la Dumnezeu care l-a creat si sa fie mai usor inclinat catre lucrurile dumnezeiesti.

Pentru israeliti sabatul este ziua lor sfanta adica deosebita de restul zilelor si care in mod firesc trebuia sa apartina in intregime lui Iahve, adica sa fie "sfanta pentru Iahve". Asa cum crescatorul de animale trebuia sa dea zeciuiala din turmele sale tot astfel credinciosul in general "trebuia sa dea zeciuiala din timpul sau lui Iahve fiecare a saptea zi".

In inteles spiritual sabatul era o adevarata zi de odihna spirituala a credinciosului. Acum el sta in fata lui Dumnezeu, isi "afla desfatarea sa in Domnul" (Isaia 58, 14). Era asadar vremea intalnirii cu Dumnezeu, intalnire care nu lasa loc inertiei si pasivitatii. Dumnezeu fiind o infinita si continua putere creatoare, a-L intalni in acest timp sfant insemna pentru credincios momentul unei regenerari spirituale, al sfintirii sale.

Porunca data de Dumnezeu lui Moise ca in orice zi de sarbatoare credinciosii israeliti sa se indeletniceasca si cu cele spirituale voia sa spuna ca ei in acest moment sa se sfinteasca prin darurile aduse Domnului si prin participarea la adunarea sfanta: "in ziua intai sa aveti adunare sfanta si in ziua a saptea iar adunare sfanta" (Iesire 12, 16-17; Levitic 23, 7).

Oricum sabatul pentru poporul Israel avea o importanta covarsitoare caci prin el se reglementa atat viata sociala cat si cea religioasa. S-ar putea spune ca el era pentru istoria lui Israel ceea ce era templul pentru univers si pentru spatiu. Astfel sabatul in general "exprima consacrarea timpului lui Dumnezeu, dupa cum si templul exprima consacrarea spatiului".

Pe langa caracterul ei sfant ziua de odihna mai avea si un aspect moral care la randul sau avea doua laturi. Cea dintai latura se refera la Iahve care trebuie slavit in aceasta zi prin pietate si purtare buna. In aceasta zi se dublau sacrificiile de toate zilele si se schimbau painile punerii inainte. De asemenea ziua era sfintita si prin citirea din Sfanta Scriptura, mai intai din cartile lui Moise, iar mai tarziu si din ale profetilor. Tot acum unii evrei mai piosi obisnuiau sa mearga chiar la un profet zis "om al lui Dumnezeu sau la un alt barbat cunoscator al Legii ca sa fie invatati Legea" (IV Regi 4, 16-22). Cea de a doua latura sau aspect al zilei de odihna era cel umanitar, in sensul ca in acest repaus cei truditi, in special sclavii, puteau sa-si refaca si ei puterile si sa se bucure de Dumnezeu cei Atotbun care a instituit acest repaus (Iesire 23, 12).

La darea poruncii cu privire la aceasta zi li se aminteste evreilor ca in Egipt au fost si ei sclavi si ca in aceasta calitate simtisera povara grea a muncii fortate si neintrerupte. De aceea li se cere sa fie mai ingaduitori in a acorda acest repaus saptamanal strainilor si sclavilor, chiar si animalelor. Precum Iahve s-a odihnit dupa creatie la fel si omul in aceasta zi trebuia sa inceteze orice activitate prin care isi asigura cele necesare trupului si sa faca numai lucrul folositor sufletului, adica sa se gandeasca la Dumnezeu citind Legea Lui cea sfanta si sa mediteze la poruncile Sale aducatoare de binecuvantare.

Strictetea in pazirea zilei de odihna s-a accentuat din ce in ce mai mult incat s-a ajuns uneori chiar la exagerari. Astfel in timpul Macabeilor evreii fiind atacati de armatele lui Antioh IV Epifanos o mare multime dintre ei au fost ucisi intrucat fiind zi de odihna nu au raspuns cu armele la atacul dusmanului (I Macabei 2, 36-38). Israelitii acordand o importanta exagerata repausului fizic ei n-au inteles sensul spiritual al odihnei. Dar adevaratul sabat "consta nu in a consacra o zi lui Dumnezeu ci toate zilele si nu numai in a se abtine de la munca ci mai ales de la pacat".

Din ciclul sarbatorilor sabatice face parte si anul sabatic care se serba dupa o perioada de sapae ani cand nu se semana nimic si pamantul se odihnea potrivit poruncii: "Sase ani sa semeni tarina ta si sa aduni roadele ei, iar anul al saptelea las-o sa se odihneasca" (Iesire 23, 10-11; Levitic 25, 3-4). Prin interzicerea cultivarii pamantului in acest an se arata ca Iahve este Stapanul pamantului, si de aceea se poruncea prin Lege ca tarinile, gradinile, viile sa nu se mai munceasca si nici sa se cultive.

Prin nelucrarea pamantului in acest an se desfiinta parca deosebirea intre proprietar si cel sarac care putea sa stranga ceea ce pamantul producea in mod spontan. Porunca cu privire la odihna ogorului scoate in evidenta invatatura vechitestamentara ca pamantul este al Domnului, iar omul, credinciosul evreu este numai uzufructuarul. In timpul anului sabatic se putea reface egalitatea sociala tulburata adesea de dreptul de proprietate "si totodata se urmarea o protejare a pamantului de pericolul de secatuire si saracire din cauza permanentei exploatarii".

Pentru ca evreii sa nu-si fara griji in ceea ce priveste hrana in anul sabatic, Iahve ii asigura de belsug in anii precedenti incat sa le ramana produse necesare de pe un an pe altul si indeosebi in anul al saselea: "Iar de veti zice: Dar ce sa mancam in anul al saptelea, cand nici nu vom semana, nici nu vom aduna roadele noastre? Va voi trimite binecuvantarea Mea in anul al saselea si va aduce roadele sale pentru trei ani."(Leviticul 25, 20-21).

Legiuitorul voia sa aminteasca poporului ca numai prin purtarea de grija a lui Dumnezeu provine totul, adica tot ceea ce oamenii au pe pamant se datoreaza milei lui Dumnezeu, iar ei sunt straini si vremelnici in lumea Sa. Asa ca nu trebuie sa se mandreasca cu nimic fiindca tot ceea ce au vine de la El, Stapanul intregului pamant nu numai al tarii Canaan. De aceea cand Iosua dupa intrarea in Canaan imparte pamantul poporului, ca proprietate stabila si spre mostenire urmasilor, il imparte in numele lui Iahve.

Dumnezeu fiind adevaratul proprietar al pamantului (Levitic 25, 23), nelucrand pamantul in anul al saptelea se considera ca el se intoarce la adevaratul sau proprietar, la Domnul cel vesnic, iar anul in sine se numeste "Sabbath - El Adonai" (Sabat pentru Domnul), produsele lui fiind destinate in egala masura bogatilor si saracilor, strainului ca si bastinasului, animalelor domestice si salbatice pentru ca toate sunt fapturi ale lui Dumnezeu.

Iahve a promis ca va darui si a daruit de fapt tara Canaanului tuturor urmasilor lui Avraam, deci intregului popor spre folosire. In acest an folosirea pamantului trebuie sa fie pusa in serviciul aproapelui, a celui sarac mai ales. A ajuta pe un om lipsit constituia un act de dreptate. Primind ajutorul din partea confratilor sai mai instariti, saracul primea de fapt un drept al sau poruncit de Lege care-l facea si pe el copartas la dreptul de folosire a pamantului.

Prin anul sabatic sau repaosul sabatic al pamantului se sublinia binecuvantarea lui Iahve asupra acestei tari si se amintea poporului ca posesorul pamantului este numai Iahve, iar el este numai oaspete si strain. Acest an se mai numea si anul iertarii (Senat hassemita) deoarece nelucrandu-se pamantul, israelitul nu avea venituri ca in ceilalti ani si nu putea sa-si achite o datorie. In aceasta situatie Legea cerea creditorilor amanarea datoriilor pana in anul al optulea, si ea mai prevedea de asemenea ca celor saraci care ar solicita imprumuturi de la cei mai instariti, acestia sa le acorde sprijinul solicitat chiar daca anul sabatic era aproape si in acel an nu se puteau plati totee datoriile, in baza Legii mozaice orice evreu avea obligatia de a se purta cu mila fata de aproapele sau asa cum Dumnezeu insusi s-a milostivit de toti membrii comunitatii israelite daruindu-le o tara imbelsugata.

Prin normele legale ale anului sabatic se incerca a se tine treaza constiinta poporului despre aceeasi origine si chemare, despre egalitatea tuturor inaintea lui Iahve cel sfant si mai ales despre dragostea fata de oameni deoarece intr-adevar in acest an se incerca o desfiintare a diferentelor economice, ca toti sa fie egali.

Anul sabatic ca de altfel si cel jubileu era sabatul pamantului adica incetarea oricarui lucru in tarina si el sta in stransa legatura ou ideea de libertate si egalitate a tuturor oamenilor care au dreptul la odihna. In rugaciunea de la sfintirea templului regele Solomon "cere bunavointa si indurare din partea lui Dumnezeu si pe mai departe pentru Israel si pentru celelalte popoare", adica si pentru strainul care va trai in mijlocul lui Israel, care are dreptul la odihna in ziua sabatului, iar la celelalte sarbatori sabatice sa beneficieze de privilegiile acordate tuturor oamenilor evrei sau straini.

Ziua sabatului pentru poporul Israel nu este pur si simplu un repaus fizic ci si o zi sacra dedicata exclusiv lui Iahve. Acelasi lucru se potriveste si anului sabatic care era ceva mai mult decat o simpla odihna a pamantului. In acest an la sarbatoarea colibelor se citea poporului Legea la locul sfant (Leviticul 23, 35), pentru a se aminti israelitilor minunile facute de Iahve cu parintii lor de la iesirea din Egipt si pana la intrarea in Canaan dar si pentru a le aminti prescriptiile Legii (Iesire 23, 10; Levitic 25, 2-7; Deuteronom 5, 1-11; 31, 10-13).

Daca prin eliberarea din robie fiecare membru al poporului Israel a fost eliberat de orice autoritate, exceptand pe cea a Domnului sabatului, tot astfel si pamantul nu are decat un Domn si stapan in anul sabatic. Ideea era ca pamantul trebuia si el lasat un timp oarecare "nesupus vointei omului, ci lasat in propria sa stare adica spre a fi pamant al tuturor".

Cat priveste scopul instituirii pentru poporul ales al anului sabatic acesta era mai ales spiritual, religios. Dupa cum am vazut Legea dispunea ca la sarbatoarea Colibelor din anul sabatic sa se citeasca poporului la locasul sfant toata Legea data pe Sinai pentru a le reaminti evreilor minunile pe care le-a facut Iahve cu parintii lor si indatoririle religios-morale pe care le aveau fata de Dumnezeul Legamantului. Totodata se urmarea ca asa "precum ogorul prin incetarea muncii se reinnoieste si aduna puteri noi, tot asa prin repausul agriculturii sau muncii vietii si prin citirea si meditarea Legii divine credinciosul evreu trebuia sa intinereasca sufleteste".

Dupa trecerea celor sapte ani sabatici urma anul jubiliar (Senath hajjobel), sau anul al 50-lea dupa o perioada de 49 de ani (Levitic 25, 8) care se anunta israelitilor in ziua a zecea a lunii a saptea prin sunarea din trambita in toata tara (Levitic 25, 9).

Ca si anul sabatic, anul jubiliar era an de nelucrare a pamantului potrivit poruncii care zice: "Anul al cincizecilea sa va fie an de slobozenie: sa nu semanati, nici sa secerati ceea ce va creste de la sine pe pamant, si sa nu culegeti poama de pe vitele netaiate, ca acesta e jubileu: sfant sa fie pentru voi" (Levitic 25, 11-12). In cazul in care vreun israelit isi pierdea proprietatea sau libertatea in anii precedenti, in anul jubiliar acesta si le recastiga deoarece potrivit Legii mozaice in anul acesta fiecare trebuia sa se intoarca la mosia sa (Levitic 25, 13).

Pamantul nu putea fi vandut decat pana in acest an cand revenea vechiului proprietar. Legea poruncea dreptul rascumpararii pamantului si a caselor vandute. Dupa Legea mozaica pamantul nu se vindea ci numai recolta pamantului pentru un anumit numar de ani "Pamanmtul sa nu-l vindeti de veci ca pamantul este al Meu, iar voi sunteti straini si venetici inaintea Mea" (Levitic 25, 23). De asemenea in anul jubiliar orice proprietate imobila vanduta, tarinile si casele de la sate reveneau vechiului proprietar, fara nici o rascumparare, sau mostenitorilor acestuia, rudelor celor mai apropiate in caz ca el murea.

Anul jubileu se mai numea si "anul libertatii" pentru ca erau lasati sa se intoarca la casele lor israelitii impreuna cu sotiile si copiii lor, in cazul in care datorita saraciei devenisera sclavi si nu au avut posibilitatea sa se rascumpere pana in acest an. Prilejuind iertarea datoriilor prin care se restabileste starea economica, anul jubiliar l-am putea numi drept anul iubirii aproapelui.

In anul acesta se incerca un fel de restabilire a starii economice primordiale, cand proprietatea pamantului era colectiva, si se amintea in acelasi timp israelitilor ca toti oamenii au o origine si o chemare comuna. Daca toti aveau aceeasi origine prin indemnul de a respecta cu strictete prescriptiile referitoare la acest an, Legea cauta sa le insufle ideea ca toti sunt egali inaintea lui Dumnezeu, iar daca sunt egali trebuie sa se foloseasca in mod egal si de bunurile pe care le producea pamantul pentru toti.

Prima zi sfanta din cadrul sarbatorilor anuale este Sarbatoarea Pastilor care se serba in 14 Nisan (Levitic 23, 5), in amintirea eliberarii israelitilor din robia egipteana si in acelasi timp a crutarii celor intai nascuti din fiii israelitilor cand ingerul Domnului a trebuit prin Egipt si a lovit pe cei intai nascuti ai egiptenilor (Iesire 12, 12; Numeri 33, 4). Chiar denumirea de Pesach (trecere), care vine de la verbul Pasach (a trece), sugereaza acest lucru chiar daca se refera la trecerea israelitilor prin Marea Rosie in chip minunat sau la trecerea ingerului pe langa casele evreilor unse la usori ca sangele mielului sacrificat cu acel prilej. Sarbatoarea pastelui semnifica "o dubla trecere a lui Iahve: una nefasta prin mijlocul egiptenilor, alta binefacatoare pentru israeliti".

Ca si sabatul sarbatoarea pastelor a fost instituita la porunca lui Iahve, drept pentru care se mai numea si Pesach Iajahve (Pastele Domnului). Pastele mozaic se serba timp de 7 zile cu mare bucurie (Ezdra 6, 22), israelitii indeplinind exact acelasi ritual ca in momentul iesirii lor din Egipt, cand au sacrificat mielul si cu sangele caruia au uns usorii de la intrarea in locuinta lor. De la consumarea mielului pascal erau cu desavarsire exclusi cei necircumcisi si cei necurati. Totusi acestia din urma ca si cei oare se aflau la acea data in calatorie aveau posibilitatea sa serbeze pastele respectand intocmai prescriptiile Legii in ziua a paisprezecea a lunii urmatoare (Numeri 9, 10-11; II Paralipomena 30, 2). O importanta deosebita era atribuita zilei intai si a saptea (Iesirea 12, 16) care trebuiau sa fie zile de odihna ca si ziua sabatului.

Obiceiul consumarii azimelor la sarbatoarea Pastelor aminteste de iesirea grabnica a israelitilor din Egipt cand n-au avut timp necesar sa lase la dospit si sa coaca painile si nici sa pregateasca alimentele necesare pentru drum (Iesire 12, 39).

Sfintenia si importanta Pastilor nu consta numai in aceea ca ea era o comemorare a iesirii israelitilor din Egipt ci mai ales vrea sa arate ca prin ospatul pascal se serba de fapt infierea sau alegerea - lui Israel - ca popor al lui Dumnezeu". Iar faptul ca nici un os era zdrobit din mielul consumat "inchipuia unitatea si integritatea poporului, consumandu-se de o singura familie spre a simboliza comuniunea Iui Israel cu Domnul". Mai tarziu inainte de inceperea sarbatorii Pastilor evreii scoteau din casa orice framantatura din paine dospita ca semn al inlaturarii coruptiei din mijlocul acestui popor consacrat lui Iahve si prin urmare chemat la o viata curata si sfanta. Pentru Noul Legamant insa, mielul pascal era prototipul lui Iisus Hristos "Mielul lui Dumnezeu Cel ce ridica pacatele lumii" (Ioan 1, 29).

Tot din ciclul sarbatorilor anuale mai face parte si Cincizecimea numita si sarbatoarea saptamanilor (Iesire 34, 22; Deuteronom 16, 10), ori sarbatoarea secerisului (Hag hakkasir) care tinea o singura zi si se serba prin incetarea lucrului si adunarea la Cortul sfant sau emplu unde se aduceau sacrificii.

Sarbatoarea colibelor (Hag hassukoth - Levitic 23, 34; Deuteronom 16, 13; 31, 10; II Paralipomena 8, 13; Ezdra 3, 4; Zaharia 14, 16), se serba cu repaos sabatic si cu adunare sfanta doar in prima si a opta zi, adica ziua cincisprezecea si a douazeci si una. Specific sarbatorii era serbarea ei cu mare bucurie. Ea se serba mai ales prin odihna ca si in alte sarbatori si prin aducerea diferitelor sacrificii. In tot timpul acestei sarbatori israelitii locuiau in colibe facute din crengi, iar manifestarea bucuriei lor se vedea din prima zi cand purtau stalpari de palmier. Pe langa caracterul sfant si comemorativ aceasta sarbatoare mai avea si un caracter euharistie, israelitii multumind lui Dumnezeu pentru roadele cu care i-a binecuvintat.

Pe langa sarbatorile sabatice si cele anuale mentionam si ziua de Jom Kipur care se caracterizeaza ca un moment de umilinta si de expiere a pacatelor. Aceasta sarbatoare care poarta numele de "ziua ispasirii" (Jom Hakkipurim) este cinstita cu multa rigurozitate sabatica: "in luna a saptea, in ziua a zecea a lunii sa postiti si mei o munca sa nu faceti, caci in ziua aceasta vi se face curatire ca sa fiti curati de toate pacatele voastre inaintea Domnului si curati veti fi. Aceasta e cea mai mare zi de odihna pentru voi si sa smeriti sufletele voastre prin post" (Levitic 16, 30, 31; 23, 27-32).

Fiind o zi de mare sfintenie israelitii aveau adunare sfanta (Levitic 23, 27), iar arhiereul aducea jertfele randuite de Lege Domnului Dumnezeu.

Sarbatoarea de Jom Kipur a fost instituita in urma savairsirii pacatului de a aduce foc strain la altar de catre fiii lui Aaron, Nadab si Abiud (Levitic 10), pentru a le insufla israelitiior mult respect pentru locasul sfaint cait si pentru "a se face o expiere generala a poporului pentru pacatele savaasite in decurs de un an". Ziua expierii generale a israelitiior simboliza expresia generala a pacatelor prin sangele Domnului Iisus Hristos care a purtat slabiciunile noastre. In ziua impacarii arhiereul intra in Sfanta Sfintelor curatind-o cu sangele jertfei aduse cu acel prilej, si aceasta jertfa pre-inchipuia jertfa Mantuitorului Hristos Care si-a jertfit scump sangele Sau in Sfanta Sfintelor cea nefacuta de maini omenesti pentru toti oamenii Jertfa Sa este singura care poate asigura mantuirea tuturor oamenilor din toate timpurile. Prin jertfa lui Iisus Hristos se adevereste slujirea Sa de mare Arhiereu dupa randuiala lui Melchisedec.

Dupa intoarcerea din robie au fost introduse si alte sarbatori in cultul divin al israelitiior. Este vorba de sarbatorile: Purim sau a sortilor, ziua innoirii sau a sfintirii Templului, etc.

Din scrierile Vechiului Testament cunoastem faptul ca pe langa ziua a saptea a mai capatat o semnificatie sacra si prima zi care a fost consacrata de Dumnezeu in legatura cu Pastile. In acest sens se arata: "in ziua intai sa aveti adunare sfanta, in ziua a saptea, iar adunare sfanta" (Iesire 12, 16). Aceeasi precizare se face si in legatura cu prima zi a sarbatorii corturilor (Leviticul 23, 35), ceea ce inseamna ca ele sunt consacrate impreuna cu ziua a saptea si a opta, aceasta din urma fiind si cea dintai zi a saptamanii.

In contextul de fata s-ar parea ca se incearca oarecum o iesire din ciclul de sapte zile ale saptamanii cand se spune de adunare sfanta in ziua a opta (Levitic 23, 36). Altfel zis se pare ca e vorba de "o iesire din timpul ciclic si deschiderea spre intrarea in timpul celei de a opta zi, simbol al plinatatii timpului, timp al invierii, timp al unei neincetate innoiri nu al unei repetitii monotone intre nastere si moarte". Ziua a opta incheie timpul ciclic: "in ziua a opta sa aveti incheierea sarbatorii"(Numeri 29, 35), in care de asemenea era oprita orice lucrare.

Insemnatatea celei de a opta zi este subliniata si de stabilirea ritualului taierii imprejur si aceasta este o porunca data de pe vremea lui Avraam pentru toti pruncii evrei de parte barbateasca ca un semn vazut al Legamantului: "Legamantul dintre Mine si tine si urmasii tai este aceasta zice Iahve: "toti cei de parte barbateasca ai vostri sa se taie imprejur in ziua a opta" (Facerea 17,10-20; Levitic 12, 3).

Tot in ziua a opta, dupa sfintirea preotilor la "usa cortului adunarii timp de sapte zile" (Levitic 8, 35), Moise a chemat pe Aaron si poporul Israel si le-a zis: "Iata ce a poruncit Domnul sa faceti ca sa vi se arate slava Domnului. Iar lui Aaron aparte: "Apropie-te de jertfelnic si savarseste jertfa ta cea pentru pacat." (Levitic 9, 6-12). "Iar dupa ce a savarsit jertfa pentru pacat, ardere de tot si jertfa pentru mantuire, Moise si Aaron au intrat in cortul adunarii si cand au iesit au binecuvantat poporul atunci s-a aratat slava lui Dumnezeu la tot poporul" (Levitic 9, 22-23).

Dupa cele sapte zile de sfintire a lui Aaron si a fiilor sai, in ziua a opta a urmat intrarea lor in slujirea preoteasca si odata cu aducerea holocaustelor mistuite cu foc din cer, s-a aratat slava lui Dumnezeu. Aceasta zi poarta un evident mesaj profetic, vestind jertfa Arhiereului Noului Testament - Domnul nostru Iisus Hristos si slava invierii Sale in ziua intaia a saptamanii.

Odata cu venirea Mantuitorului Hristos cand "cele vechi au trecut" (II Corinteni 5, 17) toate sarbatorile Legii vechi au fost inlocuite. In primul rand sabatul a fost inlocuit cu ziua invierii, adica Duminica, sau ziua intaia a saptamanii cum o numesc Sfintele Evanghelii. Daca in Vechiul Testament sabatul este pus in legatura cu actul zidirii lumii in 6 zile, Duminica sau Ziua Domnului in care a inviat Domnul Iisus Hristos (Matei 28, 1; Marcu 16, 1; Luca 24,1; Ioan 20, 1) incepe zidirea lumii oorupte prin pacat, innoirea si transfigurarea ei.

Neobligativitatea de a mai respecta sambata reiese si din aceea ca sabatul si-a indeplinit rolul sau de a fi "o amintire permanenta a starii originale si a fericirii protoparintilor in paradis si simbolizeaza fericirea eterna si repausul ceresc pierdut prin pacat, dar care se va redobindi prin Mesia" (Evrei 4, 3-11), dar mai ales pentru ca la aceasta ne indeamna si Sfanta Biserica prin Sfintii Parinti.

Astfel Sfantul Iustin Martirul ii spune iudeului Trifon: "Uitati-va ca stihiile nu stau in repaus si nici nu pazesc simbetele. Ramine-ti cum ati fost facuti. Caci daca mai inainte de Avraam n-a fost nevoie de a pazi sabatul, sarbatorile si ofrandele tot asemenea nici acum dupa Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos cel nascut din vointa lui Dumnezeu, fara de pacat, prin Fecioara cea din neamul lui Avraam nu mai este nevoie".

De fapt Domnul Hristos prin invatatura si faptele Sale a dovedit caracterul trecator al sabatului care nu era o lege absoluta ci o institutie provizorie care tinea de Legea veche. Instituirea sabatului n-a fost pentru Israel un progres suficient in realizarea mantuirii, ei fiind impus de Iahve pentru ca poporul sa pastreze ziua pe care El a sfintit-o dupa facerea lumii vazute in sase zile, si de a pregati, ca intreaga Lege a Vechiului Testament, venirea lui Mesia.

Din istoria biblica vechitestamentara stim ca sabatul dateaza de la Moise si este respectat de isiaeliti. Acest sabat nu este respectat de Noe si Melchisedec care si fara tinerea lui au fost bineplacuti inaintea lui Dumnezeu, de aceea vechimea lui este legata de numele lui Moise in timpul caruia poporul Israel si-a facut un vitel de aur in desert uitand de adevaratul Dumnezeu care i-a scos din robia egipteana. In timpul iui Moise a fost instituit sabatul pentru ca israelitii sa nu se mai abata de la credinta in adevaratul Dumnezeu si sa-si aminteasca mereu de EI. Prin urmare Dumnezeu a poruncit respectarea cu strictete a sabatului ca pe un mijloc educativ de pastrare a credintei monoteiste in constiinta israelitilor.

Ideea ca in ziua de odihna israelitii trebuiau sa se ooupe de cele spirituale se intalneste intr-un mod mult mai accentuat la profeti, mai ales la Isaia, la care apare intaia oara afirmatia ca adevaratul sabat nu insemneaza doar venirea la templu cu bratele incarcate de daruri ori numai incetarea lucrului ci incetarea de a mai pacatui (Isaia 1, 13-19). Si tot el adauga: "Daca iti vei opri piciorul tau in ziua de odihna si nu-ti vei mai vedea de treburile tale in ziua Mea cea sfinta, ci vei socoti ziua de odihna ca desfatare si vrednica de cinste, ca sfintita de Domnul, si vei cinsti-o fara sa mai umbli, fara sa te mai indeletnicesti cu treburile tale si fara sa mai vorbesti desertaciuni. Atunci vei afla desfatarea ta in Domnul, te voi bucura de mostenirea tatalui tau Iacob, caci gura Domnului a grait aceasta" (Isaia 58, 13-14).

Adevaratul sabat placut lui Iahve nu consta numai in efortul omului de a consacra doar o zi lui Dumnezeu ci toate zilele, si nu doar de a se abtine numai de la munca fizica ci mai ales de a se abtine de la pacat. Israelitii n-au inteles pe deplin rostul inalt al sabatului pentru ca a sfinti timpul inseamna practic a te indeparta de toate lucrurile desarte, a fugi de zarva obisnuita a zilei ca sa te poti pune fata in fata cu Cel vesnic. Prin toate sarbatorile si in special prin respectarea anului sabatic si a anului jubileu credinciosului evreu i se aminteste de dependenta sa de Dumnezeu, unicul Stapan al oamenilor si proprietare al pamintului.

Dupa Vechiul Testament timpul este sfant cand se consacra lui Dumnezeu si este folositor vietii omului care trebuie sa slujeasca Ziditorului sau si sa caute sa se indeparteze de pacat pricina indepartarii sale de sfintenia divina. Adevaratul sens al poruncii vechitestamentare cu privire la respectarea sabatului l-a aratat si Mantuitorul Hristos in timpul propoveduirii Sale, cand a combatut viziunea ingusta a fariseilor cu privire la importanta acestei zile de odihna. Cu prilejul vindecarilor minunate facute in zi de sabat, Domnul Hristos a aratat ca mila si ajutorarea aproapelui au intaietate fata de formele rituale pe care fariseii le respectau mai mult (Matei 12, 10; Marcu 1, 21; Luca 13, 10-17; Ioan 5, 8-10; 9, -16).

pr.conf. dr. Petre Semen

.

23 Aprilie 2014

Vizualizari: 3367

Voteaza:

0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE