Cultul

a) Locurile de cult. Templele babilonene, construite din caramida de argila uscata la soare, aveau forma unor piramide patrate la baza si cu mai multe etaje. Interesante sunt mai ales ziguratele, turnuri foarte inalte, atingand la Khorsabad si la Babilon 91 m si fiind alaturate principalelor temple. Uneori ziguratul era comun mai multor temple din jurul lui, alteori doua zigurate se inaltau de o parte si de alta a unui templu consacrat mai multor divinitati. Destinatia acestor extraordinare constructii a ramas nelamurita. S-au facut numeroase supozitii, intre care si aceea ca, cel putin la Babilon, ziguratul a servit preotilor ca observator astronomic.

 

Templele asiriene aveau forma de turnuri si erau mai putin monumentale decat cele babilonene. Cel mai adesea ele constituiau o anexa a resedintei regale.

Edificiile  anexe  ale templelor serveau ca institutii publice, scoli teologice etc.

 

b) Preotii Este foarte probabil ca in vremea comunei primitive seful familiei sa fi implinit actele de cult. Dupa formarea statelor gasim la asiro-babiloneni o casta sacerdotala puternica. De altfel puterea politica si cea religioasa erau din timpurile cele mai vechi reunite intr-o singura persoana. Si mai tarziu regele a continuat sa implineasca functia de mare preot, aducand sacrificii in numele supusilor sai.

 

Clasa sacerdotala era formata dintr-o multime de categorii de persoane sacre, pregatite pentru diferite functii ale oficierii cultului. Astfel, unii preoti aduceau sacrificiile, altii rosteau rugaciunile oamenilor catre zei, altii transmiteau si interpretau vointa zeilor. Exorcistii practicau riturile si recitau descantecele pentru insanatosirea bolnavilor. Ghicitorii, interpretii viselor si cercetatorii maruntaielor animalelor sacrificate preziceau viitorul prin diferite mijloace specifice fiecarei categorii preotesti.

 

Ca si la alte popoare din antichitate, preotii erau si la asiro-babiloneni invatatii, literatii si artistii vremii. Ei cunosteau arta complicata a scrisului si compuneau operele literare si melodiilor imnelor sacre. Tot ei cunosteau si practicau astronomia si medicina.

 

Existau si preotese, "surorile zeului", care erau un fel de vestale, si "femeile sfinte", care de fapt implineau riturile prostitutiei sacre, indeosebi la templul de la Uruk al zeitei Istar.

 

c) Sacrificiile. Sacrificiul constituia si la asiro-babiloneni partea principala a cultului. El era considerat ca masa zilnica a zeilor, carora li se aduceau sacrificii in fiecare templu de doua ori pe zi, dimineata si seara. Mai erau apoi sacrificiile extraordinare: la inceputul si la sfarsitul unui razboi, cand se pleca la vanatoare, la sfintirea templelor, pentru purificari individuale etc. Se aduceau ofrande din aur, argint, alimente dulci, bauturi, parfumuri etc. La masa zeilor se aduceau 12 sau 36 de paini nedospite. Sacrificiile constau din animale de tot felul, dar mai ales oi. Era necesar ca animalele sacrificate sa fie de parte barbateasca, fara defecte si curate. Sacrificiile omenesti nu se intalnesc in cultul divin, dar se intalnesc in ceremoniile funerare.

 

d) Imnele si rugaciunile.  Babilonenii si asirienii erau popoare foarte pioase, in adevaratul inteles al cuvantului. Lucrul acesta reiese, intre altele, din marele numar de imne religioase si rugaciuni care au ajuns pana la noi. Imnele erau rugaciuni rimate, impartite in strofe si rostite intr-un fel de recitativ, pe un ton foarte ridicat. Aceste imne, care ni s-au transmis din epoci foarte vechi, au o mare valoare artistica. In ele se exprima un profund sentiment al pacatului si al nevoii de curatire de pacate. Sunt asa-numitii "psalmi de pocainta", care abunda in literatura religioasa asiro-babiloneana, pentru ca toate nenorocirile din aceasta viata si mai ales bolile erau considerate ca urmari ale pacatelor si deci trebuia sa se ceara iertare zeilor.

 

In afara de imnele liturgice, care au o anumita structura, asiro-babilonenii foloseau foarte mult rugaciunea in viata lor religioasa publita si particulara, cum reiese mai ales din scrisorile catre rude, prieteni etc, in care formula "ma rog in toate zilele" revine foarte des.

 

e) Sarbatorile. La asiro-babiloneni existau sarbatori ordinare, lunare sau anuale, si sarbatori extraordinare. Dintre sarbatorile ordinare, cea mai importanta era aceea a Anului Nou. In timpul lui Hammurabi, aceasta sarbatoare a luat o mare dezvoltare, care dura 12 zile. Se sarbatorea primavara, in luna Nisan. Cu prilejul sarbatorii Anului Nou, zeii fixau destinele oamenilor si le insemnau pe niste tablite. De asemenea, la marile sarbatori, zeii isi faceau vizite, intocmai ca zeii din Egipt. Aceste vizite ale zeilor prile-juiau procesiuni marete. Cele mai fastuoase procesiuni aveau loc insa atunci cand un zeu care fusese capturat era eliberat si readus la locuinta sa. In mijlocul verii se desfasurau sarbatorile lui Tammuz, zeul vegetatiei. Sarbatorile lunare aveau loc la 1,7, 15, 28 ale, fiecarei luni. Sarbatorile extraordinare aveau loc cu prilejul comemorarii unei victorii, la inaugurarea unui templu, la introducerea de noi statui, mobilier si instrumente sacre in templu etc. La astfel de sarbatori, templele primeau daruri bogate in aur, argint, pietre pretioase si obiecte de tot felul.

 

f) Riturile de inmormantare la asiro-babilonieni - mortii erau jeliti si dusi la mormant cu muzica trista. Se ardeau plante frumos mirositoare si se faceau libatii. Se obisnuiau desigur, ca la toti semitii, sfasierea vesmintelor, doliul, incingerea cu sac, taierea parului, taieturi si zgarieturi ale trupului si ale fetei, posturi, presararea de cenusa sau pamant pe cap etc.

 

Mormintele, spre deosebire de cele egiptene, erau foarte simple si fara podoabe. Mortii erau ingropati uneori in mari sicrie de teracota, alteori erau pusi sub pamant inveliti in rogojini. Langa cadavre se ingropau vase cu apa, arme, ornamente, unelte de lucru. Nu s-au gasit urme de mancaruri in mormante. Probabil ca ofrandele pentru morti se faceau in casele rudelor lor.

 

Asiro-babilonenii n-au ajuns la perfectiunea imbalsamarilor la care au egiptenii. Dealtfel, in general, asiro-babilonenii nu s-au preocupat atat de mult de viata viitoare cum au facut egiptenii. Ei cereau cel mai adesea zeilor lor o viata pamanteasca lunga. „Cel care are teama de zei, spuneau ei, isi prelungeste viata pamanteasca". De asemenea cel drept isi asteapta rasplata aici pe pamant.