Casatoria, casatoriile mixte si convertirile

Casatoria, casatoriile mixte si convertirile Mareste imaginea.

Introducere
Imediat după Sabat, căsătoria este cea mai sacră instituţie a vieţii evreieşti. Dacă primul volum al acestei cărţi a tratat regulile şi tradiţiile generale legate de mariaj, capitolul de faţă examinează probleme specifice şi de mare actualitate în lumea evreiască de azi. Unele dintre acestea sunt legate de căsătoria între evrei, dar cea mai mare parte se referă la căsătoriile mixte şi convertiri. A existat o vreme când relativ puţini erau afectaţi de situaţiile descrise aici, dar pe măsură ce societatea s-a liberalizat şi contactele între evrei şi neevrei au sporit, problematica mariajelor mixte şi a convertirilor a devenit din ce în ce mai răspândită.

Statutul cuplurilor mixte provoacă numeroase dificultăţi în cadrul familiei şi al comunităţii. Poate o astfel de familie să facă parte din congregaţia unei sinagogi? Vor fi copiii lor acceptaţi la şcoala evreiască sau la cursurile de iudaism?

Ce drepturi va avea, dacă va avea vreun drept, în cadrul vieţii comunitare soţul neevreu al unei evreice? Va putea el să participe la ceremonia de Brit Mila (circumcizie) a fiului său? Dar la ceremonia de Bar/Bat Miţva? Va trebui sau va putea el să stea siva pentru soţia sa după decesul acesteia?

Dacă un bărbat evreu căsătorit cu o evreică va decide să se convertească la creştinism, ce se va întâmpla cu soţia sa? Este oare ea liberă să se recăsătorească după obţinerea divorţului civil sau legea iudaică cere să fie îndeplinite şi alte cerinţe? "

Dacă cineva se converteşte la iudaism şi unul dintre părinţii săi moare, va sta el siva? Va putea el să participe la priveghiul înmormântarea părintelui?

Procedurile prin care trebuie să treacă un neevreu pentru a se converti la iudaism îi pot uimi pe mulţi. Un rabin dintr-un oraş nord-american de mărime medie afirmă că nu trece o săptămână în care cel puţin patru persoane să nu-i adreseze întrebări referitoare la acest subiect. Printre cele mai comune sunt: Cum poate cineva să se convertească la iudaism? Care sunt cerinţele şi de ce au fost ele astfel instituite? Care sunt obligaţiile unui convertit faţă de familia din care provine şi religia la care a renunţat? De ce şi cum diferă iudaismul ortodox, conservativ şi reformat în privinţa acceptării convertirilor? Cum sunt trataţi prozeliţii? Sunt ei egali în toate domeniile cu evreii prin naştere?

Astfel de subiecte, tratate în acest capitol, sunt legate de multe dintre întrebările discutate în primele trei capitole ale acestei cărţi, referitoare la cine este evreu, diferenţele între iudaism şi creştinism şi relaţiile între evrei şi neevrei. Ele au legătură şi cu problematica următoarelor secţiuni. Ceea ce devine evident prin parcurgerea întrebărilor este că iudaismul nu se consideră o rasă. Legăturile între evrei nu sunt de sânge, ci un larg spectru de idealuri, legi, tradiţii şi obiceiuri. Oricine, indiferent de provenienţa sa, poate deveni evreu; şi din momentul în care a îndeplinit toate condiţiile necesare convertirii, el devine membru al comunităţii evreieşti.

De ce a fost abandonat obiceiul biblic al poligamiei?
Tora nu încurajează poligamia, dar nici nu o interzice. In Deuteronomul 17:17, viitorii regi ai Israelului sunt avertizaţi „să nu aibă un număr mare de soţii", dar nu li se limitează numărul de consoarte pe care le-ar fi putut avea în acelaşi timp. Patriarhul Avraham a avut două soţii, Iacov a avut tot două (dar şi două concubine cu care a avut copii), David a avut cel puţin 18, iar Solomon este vestit şi pentru că a avut 1.000 de neveste. Trebuie, de asemenea, menţionat că în legea iudaică o femeie nu poate avea mai mul de un soţ (a se vedea şi întrebarea următoare).

De-a lungul timpului, practica poligamiei a început să intre în declin, dar nu a dispărut cu totul. învăţaţi precum Rabba din Babilonia (secolul al IV-lea e.a.) au fost nemulţumiţi de acest obicei şi au încercat să-l limiteze. Rabba decreta: „Un bărbat poate să ia mai multe femei de soţie, în afară de prima sa soţie, doar dacă poate demonstra că le poate întreţine" (Yevamot 65a, Ketubot 62b).

Avertismentele rabinilor nu au avut succes în eradicarea poligamiei; şi evreii din secolele următoare, în special cei care trăiau în lumea musulmană (care accepta poligamia), au continuat să aibă două sau mai multe soţii. Pe de altă parte, majoritatea celor care trăiau în ţări creştine erau monogami. Biserica propovăduia ferm monogamia, pe baza afirmaţiilor din Noul Testament (Tit 1:6, Timotei I, 3:2, 12) care recomandă că oricine aspiră să devină episcop sau diacon trebuie să ducă o viaţă exemplară, inclusiv prin a nu avea mai mult de o soţie.

Rabeinu Gershom ben Yehuda (Germania, 960-1028) a dorit sa legifereze monogamia ca regulă a legii iudaice. Scopul său era să se evite conflictele cu biserica, precum şi să rezolve problemele familiale pe care le provocau căsătoriile poligame. Rabeinu Gershom a convocat o adunare rabinică din diferite ţări europene, care a decretat că poligamia este interzisă din acel moment. Oricine încălca legea urma să fie pus sub herem (excomunicat) şi astfel oricărui evreu îi era interzis să mai aibă vreo legătură cu el.

In timp, decretul emis de adunarea convocată de Rabeinu Gershom a devenit general acceptat în toate comunităţile aşkenaze. Sefarzii, care trăiau în ţări musulmane, au respins această regulă. Este interesant de menţionat că Maimonide, care era sefard, în codul său de legislaţie iudaică face doar aluzie la această interdicţie a poligamiei.

O conferinţă rabinică, ce a fost convocată în 1950 în Israel de cei doi şefi-rabini (cel aşkenaz şi cel sefard), a reînnoit interdicţia emisă de rabinul Gershom - cunoscută sub denumirea de herem d'Rabeinu Gershom - şi a proclamat că poligamia este interzisă tuturor evreilor. Au fost admise anumite excepţii, pentru imigranţii
care sosiseră din ţări musulmane în Israel având deja mai multe soţii. Căsătoriile contractate înainte de sosirea în Israel urmau să rămână valide, dar orice viitoare poligamie era interzisă.

De ce poligamia era acceptată pentru bărbaţi, dar nu şi pentru femei?
In vremurile biblice, societatea era de tip patriarhal. Porunca de „creşteţi şi vă înmulţiţi" (Geneza 1:28), care a fost adresată atât lui Adam, cât şi Evei, a fost interpretată de rabinii din timpul Talmudului ca fiind destinată doar bărbatului. în ciuda faptului că femeia este cea care dă naştere copiilor, rabinii au argumentat că sperma bărbatului este cea care perpetuează neamul. Astfel, bărbatului îi erau permise oricâte soţii, atât timp cât ele erau capabile să procreeze. Pe de altă parte, fiecare femeie cu care se căsătorea îi era consacrată (pusă deoparte), şi deci nu putea să rămână însărcinată cu un alt bărbat. Această regulă a fost reglementată în Talmud (Kiduşin 7a). De asemenea, Raşi afirmă: „O femeie nu poate fi soţia a doi [bărbaţi]".

De ce o văduvă fără copii nu se poate recăsători până când nu primeşte permisiunea de la fratele soţului decedat?
Instituţia cunoscută sub denumirea de levirat (în ebraică, ibum) presupune ca un bărbat să ia de soţie pe văduva fratelui său, în cazul în care aceştia nu au avut copii, pentru ca primul lor născut să poarte numele fratelui decedat. Motivul este acela ca numele răposatului să nu fie uitat. Importanţa prezervării numelui este atât de mare, încât prin levirat este încălcată interdicţia incestului legat, (în cazul nostru, căsătoria cu o cumnată), aşa cum este ea descrisă în Leviticul 18:16.

Această regulă a leviratului este detaliată în Deuteronomul 25:5-6: „De vor trăi fraţii împreună şi unul dintre ei va muri fără să aibă fiu, femeia celui mort să nu se mărite în altă parte după străin, ci cumnatul ei să intre la ea, să şi-o ia soţie şi să trăiască cu ea. întâiul născut pe care-l va naşte ea să poarte numele fratelui lui cel mort pentru ca numele acestuia să nu se şteargă din Israel".

Ce se întâmplă dacă fratele celui decedat refuză să se căsătorească cu văduva? Această situaţie este detaliată în Deuteronomul 25:7-10, unde ni se spune că văduva trebuie să se ducă la poarta cetăţii, unde stau bătrânii, şi să le aducă la cunoştinţă acest refuz. Apoi bătrânii trebuie să îl cheme pe cumnat şi, dacă acesta declară: „Nu mă voi căsători cu ea", urmează să se realizeze ceremonia de descălţare a sandalei (haliţa). In cadrul acesteia, văduva îl descalţăpe cumnat, scuipă în faţa sa şi spune: „Astfel să se facă omului care refuză să ridice casa fratelui său". Abia după această ceremonie simbolică, văduva este liberă să se recăsătorească cu altcineva.
In zilele noastre, doar evreii ortodocşi mai solicită îndeplinirea ritualului de haliţa şi o văduvă nu se poate recăsători până când această ceremonie nu este realizată.

De ce a fost abandonată instituţia leviratului în favoarea ritualului de haliţa?
Leviratul a fost regula până în secolul al II-lea e.a. în acea perioadă, rabinii au început să se întrebe dacă este bine să se continue această practică, mai ales ţinând cont de Leviticul 18:16, unde căsătoria între cumnaţi este declarată incest. Ei şi-au mai pus problema dacă un bărbat s-ar putea căsători cu văduva fratelui său, într-adevăr, doar din motivul altruist enunţat în Deuteronomul 25:6 - acela de a perpetua numele fratelui decedat. Rabinii au considerat că acest lucru este improbabil, că este greu de crezut că dorinţa sexuală nu va avea niciun rol şi astfel au început să favorizeze practica de haliţa, mai degrabă decât cea delbum.

Totuşi, cât timp poligamia a continuat să existe, şi această dilemă a continuat să fie prezentă; asta până când rabinul Gershom şi sinodul rabinic convocat de el au interzis, în jurul anului 1000, practica poligamiei. Din acel moment a fost obligatoriu să se impună haliţa, întrucât, dacă până atunci nu era nicio problemă ca fratele să aibă încă o soţie, după interzicerea poligamiei, un cumnat deja căsătorit nu ar mai fi putut să se achite de obligaţia leviratului, pentru că s-ar fi făcut astfel vinovat de bigamie care constituia o încălcare a legii. Drept urmare, haliţa a devenit regula, iar datoria unei văduve fără copii de a lua de bărbat pe cumnatul său a fost anulată, în cazul în care acesta era deja căsătorit.

Această schimbare a fost una binevenită, întrucât de multe ori cumnatul era suspectat că o ia de soţie pe văduva fratelui său ca urmare a unor interese materiale. încă din timpurile talmudice rabinii şi-au exprimat îngrijorarea asupra faptului că interesul real al fratelui celui decedat ar putea fi mai degrabă acela de a beneficia de averea sa, decât de a-i asigura perpetuarea numelui prin copilul pe care l-ar fi avut cu văduva sa.

In perioada gheonimilor (cca 700-1200 e.a.), leviratul era practicat în Sura (din Babilonia), în timp ce haliţa era considerată normă în Pumbadita (din Babilonia). în secolul al XIII-lea, Maimonide argumenta în favoarea leviratului, iar comunităţile sefarde din Africa de Nord, Yemen, Persia şi Babilonia au adoptat viziunea sa. Cu toate acestea, nepotul lui Raşi, Rabeinu Tam, contemporanul său, considera că haliţa este preferabilă; şi aceasta a fost practica adoptată în comunităţile aşkenaze.

In zilele noastre, în cadrul iudaismului ortodox se practică haliţa. In 1953 a fost emisă în Israel legea privind competenţele tribunalelor religioase, care stipulează, printre altele: „Atunci când o instanţă rabinică decide ca un bărbat să îndeplinească haliţa... această hotărâre poate fi pusă în aplicare inclusiv prin încarcerarea respectivului prin ordin al procuraturii".

De ce rabinii ortodocşi acceptă căsătoriile, dar nu acceptă divorţurile realizate de rabinii neortodocşi?
In Talmud este stipulat (Kiduşin 6a şi 13 a) că doar acela care stăpâneşte perfect atât legile căsătoriei, cât şi pe cele ale divorţului poate să coordoneze aceste ceremonii. In realitate, cu excepţia evreilor ultraortodocşi, cei mai mulţi rabini ortodocşi recunosc mariajele oficiate de rabinii neortodocşi, dar de obicei nu accepta! divorţurile realizate de un beit din (tribunal rabinic) sau de un rabin neortodox. Motivul este acela că legile şi procedurile referitoare laţ desfacerea unei căsătorii sunt mult mai complexe decât celei referitoare la căsătorie, iar argumentul este acela că doar rabinii ortodocşi sunt suficient de bine pregătiţi pentru a putea efectua procedurile respective.

Un alt motiv pentru care ortodocşii acceptă căsătoriile, dar nu I acceptă divorţurile efectuate de neortodocşi este acela că, deşi este de preferat ca martorii la semnarea unei ketuba să fie cu teamă de Dumnezeu şi să respecte legile Sabatului, este esenţial ca ei să îndeplinească aceste cerinţe şi pentru a semna un ghet (act de divorţ).

Aceasta pentru că un cuplu căsătorit care trăieşte într-o comunitate are întreaga congregaţie ca martor la faptul că ei trăiesc ca soţ şi soţie. Acest lucru nu mai este valabil atunci când este vorba despre divorţ, astfel încât validitatea documentului rezidă exclusiv în semnăturile martorilor.

De ce nu este obligatoriu ca un rabin să oficieze căsătoria?
In iudaism, rabinul nu este cu nimic mai important decât un simplu enoriaş. Respectul şi consideraţia de care se bucură provin din statutul său de om învăţat. Dar şi unui enoriaş erudit i se va acorda acelaşi respect.

Deşi Maimonide a recomandat ca orice căsătorie să fie oficiată de un rabin, legea iudaică nu cere în mod obligatoriu acest lucru. Un mariaj este considerat valid dacă martori corespunzători sunt prezenţi atunci când bărbatul îi cere femeii să-i fie soţie şi o văd pe aceasta acceptând de la el un inel sau un alt obiect de mică valoare ca dovadă a căsătoriei.

De ce o căsătorie poate fi validă chiar dacă nu a avut loc o ceremonie religioasă?
Până la începutul anilor 1800, statele europene nu solicitau efectuarea unei ceremonii laice civile pentru ca o căsătorie să fie considerată validă. Până atunci exista doar ritualul căsătoriei religioase. In momentul în care căsătoria civilă a început să devină obligatorie în Franţa, Germania, Austro-Ungaria şi în alte părţi, unii evrei au început să nu mai considere necesar să treacă şi prin ceremonia de kiduşin - căsătoria religioasă.

Deşi toate autorităţile rabinice din trecut şi de azi, indiferent de denominaţie, consideră că o căsătorie civilă neînsoţită de una religioasă contrazice spiritul religiei iudaice, ei consideră totuşi căsătoria civilă perfect validă. Prin urmare, copiii născuţi dintr-o astfel de căsătorie sunt consideraţi legitimi.

Rabinul Yehuda Lev Zirelsohn (1859-1941), un mare învăţat din România, a decis, într-una dintre responsele sale din 1922, că o căsătorie civilă dintre doi evrei este validă până într-atât încât, dacă cei doi divorţează, este necesară emiterea unui ghet (document de divorţ religios), în cazul în care vreunul dintre parteneri se recăsătoreşte în cadrul unei ceremonii religioase iudaice. Zirelsohn îşi argumentează decizia afirmând că, dacă ghet-vl nu ar fi emis, s-ar face mai mult rău decât bine. In cadrul comunităţii, cei doi parteneri erau văzuţi ca soţ şi soţie, trăind împreună timp de mulţi ani. Dacă deodată ei ar divorţa civil, dar nu s-ar emite şi un ghet, opinia publică ar putea crede că soţul şi-a abandonat îndatoririle. Mai mult decât atât, dacă în viitor oricare dintre cei doi soţi ar urma să se recăsătorească religios, congregaţia ar putea crede că rabinul ar oficia o ceremonie în care unul dintre soţi mai este căsătorit.

De ce o văduvă şi o divorţată trebuie să aştepte trei luni pentru a se recăsători?
Legea iudaică cere să treacă un interval de minimum trei luni înainte ca o văduvă sau o divorţată să se poată recăsători, pentru a exista astfel certitudinea referitoare la paternitatea copilului pe care ea l-ar putea naşte după recăsătorire. Dacă s-ar putea recăsători imediat, orice copil care se va naşte la şapte, opt sau nouă luni după ar putea ridica întrebări referitoare la paternitatea sa, căci ar putea fi la fel de probabil ca tatăl să fie ori soţul precedent, ori al doilea sot. Datorită intervalului minim de trei luni, acest dubiu dispare.

De ce tatăl natural îşi păstrează drepturile părinteşti din punct de vedere religios, chiar dacă copilul este adoptat de tatăl vitreg?
Dacă o femei se recăsătoreşte, iar soţul său îl adoptă legal pe copilul provenit din căsătoria precedentă, conform legii iudaice tatăl biologic este considerat adevăratul părinte. Chiar şi atunci când între tatăl vitreg şi copil există o legătură puternică, relaţia religioasă între tatăl natural şi copil nu se schimbă. El este obligat să-şi respecte tatăl biologic, în timp ce respectul datorat tatălui vitreg este de dorit, dar nu este obligatoriu, din punt de vedere al legii. La ceremonia de Bar Miţva, tatăl biologic al băiatului trebuie să fie cel care recită binecuvântarea: „Binecuvântat fii (Tu Domnul, Dumnezeul nostru, Regele Universului,) care m-ai eliberat de povara [răspunderii religioase pentru faptele] acestui băiat". Tot el este cel care va primi o alia, dar, de obicei, în cadrul ceremoniei există destule aliot pentru ca şi tatăl vitreg să primească una.

De ce o femeie căsătorită cu un evreu care s-a convertit la o altă religie trebuie totuşi să primească un divorţ religios înainte de a se putea recăsători?
Conform legii iudaice, un evreu apostat rămâne totuşi evreu până la moarte, iar o soţie abandonată^de acesta nu se va putea recăsători decât după ce va primi un ghet de la el. Această lege a fost mereu valabilă şi aşa a rămas şi astăzi.

Regula a fost pusă serios la încercare în secolul al XI-lea, când în faţa lui Raşi (1040-1105) a fost adus un caz în care fratele unui bărbat care murise fără a avea copii se convertise la creştinism. Era oare în această situaţie necesar ca văduva să obţină permisiunea cumnatului pentru a se putea recăsători, conform celor stipulate în Deuteronomul 25 (a se vedea şi întrebarea referitoare la o astfel de situaţie)? Raşi a răspuns acestei întrebări afirmând că, deşi cumnatul devenise un apostat, el nu îşi pierduse niciunul dintre drepturile maritale sau dintre obligaţiile sale ca evreu. Drept urmare, văduva nu se putea recăsători înainte de a obţine halită de la cumnatul său. Decizia lui Raşi a devenit lege şi a fost folosită ca argument pentru regula ce prevede că orice femeie al cărui soţ se converteşte la altă religie trebuie să obţină de la acesta un ghet pentru a se putea recăsători.

De ce legea iudaică interzice căsătoriile mixte?
Prohibiţia căsătoriei între evrei şi neevrei este de origine biblică. în Deuteronomul 7:3 este menţionat explicit: „Să nu te încuscreşti cu ele [cu alte popoare]: pe fiica ta să nu o dai după fiul lui şi pe fiica lui să nu o iei pentru fiul tău". Motivul este acela ca evreii să nu fie influenţaţi să se închine la idoli prin intermediul acestor căsătorii mixte cu cele şapte naţiuni idolatre care locuiau pe Pământul Făgăduinţei (Deuteronomul 7:1). Legea era preventivă, instituită pentru a evita slăbirea credinţei monoteiste abia dobândite şi a unităţii poporului lui Israel, de curând devenit naţiune.

In literatura talmudică, prohibiţia asupra căsătoriilor mixte a fost întărită prin interzicerea diferitelor interacţiuni sociale între evrei şi neevrei, ca nu cumva ele să conducă la mariaje mixte. Şi în ciuda faptului că în epoca posttalmudică (începând cu Evul Mediu timpuriu) creştinii şi musulmanii nu mai erau consideraţi idolatri, aşa cum stipulează Maimonide înMişnei Tora - Hlihot Tşuva 3:5 şi Iosef Caro în Şulhan Aruh - Yoreh Deah 148:12, legea privind căsătoriile cu neevrei a rămas în vigoare pentru a păstra integritatea si unitate» comunităţii evreieşti.

De ce unii rabini reformaţi efectuează căsătorii între un evreu şi un neevreu, fără ca acesta să fie nevoit să se convertească?
O parte dintre rabinii mai liberali din cadrul iudaismulu reformat sunt dispuşi să oficieze căsătorii între un evreu şi un neevreu fără a-i solicita acestuia din urmă să se convertească. Ei încheie astfe de căsătorii în speranţa că ceremonia religioasă îl va atrage pt partenerul neevreu mai aproape de iudaism. Totuşi ei solicită o promisiune referitoare la creşterea copiilor cuplului ca evrei şi consideră că, la un moment dat, după ce partenerul neevreu va fi mai implicat în comunitate şi va studia iudaismul, el va dori să devină evreu.

In sprijinul acestei atitudini, rabinii care oficiază astfel de căsătorii citează Talmudul care afirmă că o convertire realizată doar cu scopul căsătoriei nu este validă: „Dacă el [bărbatul neevreu] îi spune unei femei evreice «Logodeşte-te cu mine după ce mă voi converti sau după ce tu te vei converti [în această a doua situaţie bărbatul este evreu iar femeia, nu]...», o astfel de căsătorie este nulă" (Mişna Kiduşin 3:5). Aceşti rabini atrag atenţia asupra reglementării din Şulhan Aruh, care stipulează că nu trebuie să fie acceptaţi convertiţii care trec la iudaism nu dintr-o convingere profundă, ci doar pentru a se căsători (Şulhan Aruh, Yoreh Deah 268:12).

Trebuie subliniat faptul că marea majoritate a rabinilor reformaţi aderă la declaraţia Confederaţiei Rabinilor Americani (emisă în 1909 şi reiterată în 1947) care consideră căsătoriile mixte contrare tradiţiilor iudaice şi, drept urmare, o uzanţă care trebuie descurajată. Comitetul pentru Lege şi Standarde Iudaice al Adunării Generale a Rabinilor Conservativi nu permite membrilor săi să oficieze căsătorii mixte; şi orice rabin care ar încălca această dispoziţie este pasibil de eliminare din cadrul confederaţiei.

De ce tatăl neevreu nu poate să îndeplinească îndatoriri religioase?
In multe cazuri de căsătorii mixte în care mama este evreică, iar tatăl, nu, mama şi de multe ori şi tatăl vor ca copiii lor să fie crescuţi în religia iudaică. Ei doresc o Brit Mila (circumcizie) pentru fiul lor, doresc ca fiica lor să primească numele în sinagogă, o ceremonie depidion haben pentru întâiul născut, o ceremonie de Bar sau Bat Miţva, după caz. Cum pot însă fi îndeplinite aceste ritualuri, cât timp ele intră în obligaţiile tatălui, dar tatăl nu este evreu?

Brit Mila şi pidion haben, în special, implică obligatoriu participarea tatălui. El este cel căruia i s-a poruncit să-şi circumcidă băieţii (Geneza 17:11) şi tot el este cel care trebuie să-şi răscumpere întâiul născut, prin oferirea a cinci şekeli de argint cohen-ului, aşa cum este stipulat în Numerii 18:16. Dacă tatăl nu este evreu, el nu poate să respecte aceste porunci şi nici să spună binecuvântările şi rugăciunile aferente acestor ocazii, care includ cuvintele: Baruh ata AdonaiEloheinu meleh haolam, aşer kideşanu bemiţvotav veţivanu... („Binecuvântat eşti Tu, Doamne, Dumnezeul nostru, Regele Universului, care ne-ai sfinţit prin poruncile Tale şi ne-ai poruncit..."). Nefiind evreu, tatălui nu i s-a poruncit nimic şi atunci binecuvântările ar fi lipsite de sens şi invalide.

In astfel de situaţii, un tribunal rabinic va ţine locul tatălui.

Alfred J. Kolatch

Traditii si obiceiuri evreiesti. Ce, cum si de ce. Vol. 2

 

17 Noiembrie 2016

Vizualizari: 177

Voteaza:

Casatoria, casatoriile mixte si convertirile 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE