Viata profetului Mani si originile bisericii maniheene

Viata profetului Mani si originile bisericii maniheene Mareste imaginea.


Viata profetului Mani si originile "bisericii maniheene"

Manichaios sau Manichaeus sunt nume care provin din siriaca, unde Mani inseamna tocmai "Mani cel viu". Profetul s-a nascut la 14 aprilie 216 d. Hristos (8 Nisan 527 era Nseleucida) in apropiere de Ktesiphon. Locul sau de bastina i-a determinat pe emuli sa-si numeasca generic Maestrul cu epitetul al-Babiliyn, "Babilonianul". Mani insusi se numeste pe sine si este numit "Crainic al lui Dumnezeu venit din Babilonia" sau "Medic iesit din tara Babilonului".

Care era situatia politica si contextul sociocultural in Mesopotamia secolului III?

Raspunsul - oricat de sumar la aceasta intrebare - este de natura sa contureze ambianta in care s-a format profetul si de aici, intreg campul intentional al maniheismului. La acea data, Mesopotamia constituia arena rivalitatii a doua mari civilizatii - cea iraniana si cea romana - intrate in coliziune pe plan militar, dar si religios.

Ktesiphohul si Roma simbolizau in fond concurenta deschisa dintre elenism si cultura persana in sens larg. Pana in vremea lui Traian, Roma reusise sa isi pastreze suprematia in NV Mesopotamiei, dar in 237-238 acest statu quo convenabil inceteaza ca urmare a ofensivei lui Ardashir, cuceritorul de atunci al Nisibei.

Ascensiunea lui Shapur I (incoronat la 242) a impus Romei noi pozitii defensive. Acesta este cel care, in urma unui energic asediu al Edesei ,il va lua prizonier pe cezarul Valentinian III (260) si tot el va fi singurul mare protector al maniheismului in statu nascendi. Ca urmare a succesului din 260, Shapur I - acest Justinian al Iranului - a recucerit o parte din vechile posesiuni Ahemenide (Cylicia, Cappadocia, Lycaonia, Pontus si probabil Galatia) declarand astfel suprematia Sasanizilor asupra intregului Orient Apropiat. Nu putem detalia aici procesele cumulative si conjuncturile care au schimbat atunci raportul de forte intre cei doi colosi aflati in conflict. Retinem doar faptul ca propovaduirea lui Mani a fost direct potentata de acest nou climat politic intru totul favorabil Iranului.

Din punct de vedere sociocultural, Iranul secolului III d.Hr., prezinta ca nota particulara coexistenta dintre superstratul elenistic (atestat de inscriptii, dar si de terminologia aulica la care se adauga eliminarea treptata a grafiei cuneiforme) si substratul oriental, alcatuit din populatiile autohtone vorbitoare de palmyriana sau persana pahlavi. Totusi culturocratia elenista nu avea aici si nici nu ar fi putut sa aiba un castig de cauza absolut: o serie de documente (Epistola lui Marabar Serapion, scrierile lui Bardesanes, "Cantecul (siriac) al Perlei") demonstreaza dinamismul culturii de substrat. Acest polimorfism etno-lingvistic a reprezentat terenul pe care s-au grefat marile curente religioase active in Iranul sassanid si teritoriile invecinate. Putem aminti in context, alaturi de zurvanism (sprijinit de clasa politica si de casta sacerdotala a Magilor) zoroastrismul si chiar iudaismul carora li se asociaza rezistenta unor culte locale (Ishtar din Arbela e.g.) precum si expresiile religioase ale sincretismului greco-sirian.

Daca iranocratia a stimulat dezvoltarea personalitatii religioase a lui Mani sub aspect sociocultural, ea a afectat in schimb pozitia politica a familiei profetului: tatal acestuia pe nume Patik, Pattikios sau Patecius era originar din Hamadan (vechea Ecbatana) si provenea dintr-o familie princiara inrudita cu aceea a Arsacizilor, suverani parti detronati nu mult dupa nasterea lui Mani, prin- inscaunarea deja amintitului Ardashir. Printr-o deductie nu neaparat psihanalitica putem motiva latura "protestatara" a maniheismului, prin existenta unei anumite "morale a resentimentului", parghie clasica in mecanismul multora dintre "inovatiile" care jaloneaza dialectica religioasa a omenirii. Aceasta psihologie contestatara s-a reflectat si in adeziunea lui Patik la secta "baptistilor" (- a botezatorilor) dupa ce - ca urmare a unui mesaj mistic primit intr-un templu din Ktesiphon - jurase sa se abtina de la legatura trupeasca, carne si vin. Aceasta secta a "celor purificati" nu era mandeeana, dupa cum s-a crezut, ci elkhasaita, zelatorii ei fiind adepti ai profetului Elkhasai care primise, pe la anul 100 d.Hr., o viziune "in tara partilor". Este vorba de o secta de tranzitie, care observa traditiile iudaice, dar le combina cu invataturile unui crestinism de tip gnostic, respectand explicit - si acest aspect este profund semnificativ - poruncile Mantuitorului. Nu se poate, prin urmare, tagadui rolul jucat de factorul crestin in ideogeneza maniheismului, daca tinem cont de faptul ca Mani a frecventat mediul ellthasait timp de 21 ani (219/20-240). Treptat insa el se distanteaza de coreligonarii sai, criticand ablutiile cotidiene si exigenta anumitor fabu-un alimentare. Unii il considera "inspirat", altii vad in el un apostat sau un inovator periculos. Ruptura s-a produs pe fondul a doua anghelofanii, de fapt confruntari ale eroului cu alter-ego-ul sau ceresc. Prima revelatie are loc la 12 ani (1 aprilie 228/8 Nisan 539 sel.), cand al-Tawm ("Geamanul") ii sugereaza lui Mani retragerea din secta. O a doua iluminare are loc la 24 de ani (19 aprilie 240/8 Nisan 551 sel.) imediat dupa incoronarea lui Shapur I - coregent al lui Ardashir - Mani primind cu acest prilej porunca de a-si incepe propovaduirea publica. Avem aici certificatul de nastere al noii religii, Mani considerandu-se de acum inainte incarnarea Sfantului Duh, "Apostol al luminii", "Luminator suprem" trimis de divinitate. Este judecat de tribunalul unor Superiori, care il acuza de tradare a legii si orientare proelenista, excluzindu-l din comunitate. Profetul se conformeaza verdictului si propriei chemari parasind secta alaturi de tatal sau si de doi primi discipoli: pentru acest mare Exclus, elkhasaitii reprezentau acum Duhul Greselii si mediul de care trebuia sa se desprinda pentru a-si propovadui nestanjenit revelatiile.

Reintors in Ktesiphonul natal, Mani isi incepe prima calatorie misionara indreptandu-se spre NV peninsulei indiene, in actualul Balucistan. La moartea lui Ardashlr (242 d.Hr.) se reintoarce in tinuturile de bastina si are o intrevedere cu Sharour I" care impresionat de personalitatea ciudatului sau interlocutor ingaduie propagarea noii religii, sub protectia autoritatilor locale. Profitand de aceasta suverana autorizatie. Mani organizeaza misiuni interne dar si dincolo de fruntariile iraniene, in Egipt, Margiana, Bactriana, etc.

Dupa moartea lui Shapur I si consumarea scurtei domnii a lui Hormisd I, celalalt fiu al defunctului Rege al Regilor, Bahram I imbratiseaza cu fervoare mazdeismul conferind Magilor nu numai privilegiile unui corp sacerdotal oficial, dar si puteri discretionare pe teren politic. In acest context, un anume Kartir, ajuns Mare Mobad persecuta cu violenta toate sectele si ereziile heteroiraniene. Adus in fata lui Bahram cu care are o energica disputa, Mani este condamnat si inchis. Sacrificarea "Luminatorului" va dura 26 de zile, culminlnd cu rastignirea acestuia care in maniheism desemneaza orice martiraj, indiferent de forma supliciului. Mani a murit intr-o luni, in jurul orei 11. Avea dupa cate se pare 60 de ani. Decapitat - capul sau este expus pe una din portile orasului.

Dupa 5-6 ani de conducerea comunitatii este preluata de Slsinnios, martirizat la randul sau prin 291-292, ca urmare a unei persecutii ordonate de Bahram II. Prigoanele au alternat cu remisiuni temporare pana in vremea lui Hormiad II.

Istoria maniheismului este in mare masura conditionata de conceptul ecleziologic pe care Mani l-a asezat la temelia propovaduirii sale. Imprumutand o conceptie de origine probabil elkhasaita, Mani si-a autoproclamat calitatea de ultim profet dintr-o serie de initiati si "descoperitori" din care faceau parte Adam, Zoroastru, Buddha si Iisus. Revelator suprem si ultim mesager al cerului, el inaugureaza ciclul cosmic final caracterizat prin convertirea tuturor la adevar si distrugerea "lumii". Ca si Montanus, profetul se identifica cu Paracletul promis de Hristos. Spre deosebire de predecesorii sai, care rastalmacisera revelatia, el se considera a fi purtatorul gnozei supreme. Aceasta "totalizare" restaurativa decide caracterul universalist al Kerygmei maniheice. Dat fiind ca nu pastreaza decat "parti" din Revelatie, bisericile intemeiate de inaintasii sai (Zoroastru in Iran, Buddha in Orient, Iisus Hristos in Occident) sunt totalmente locale, izolate in propriul particularism. Universalismul structural pe care si-l revendica a facut din maniheism o religie puternic misionara, iar Mani n-a incetat sa fie, dupa modelul paulin, apostolul itinerant, marele propovaduitor solicitat de febrilitatea unei neincetate tevixtia.

Pe la 240, Mani converteste un suveran local din regiunea Indului de Jos : regele vede in el un "nou Buddha". Informatiile literare ni-l prezinta pe profet organizand misiunea. O prima linie misionara a vizat expansiunea spre vest instrumentand "cucerirea" doctrinara a Mesopotamiei romane, Siriei, Arabiei de Nord si Egiptului. In secolul III, misionarii manihei debarcasera prin Marea Rosie spre Tebaida, stabilindu-se la Hypsele, unde neoplatonicul Alexandru de Lycopolis atesta venirea lui Thomas si Papos. Succesele misionare inregistrate la Alexandria, framanta elitele intelectuale si declanseaza riposta cercurilor ecleziastice crestine.

Din Egipt, Adimantus - unul dintre apostolii lui Mani audiat si de Fericitul Augustin - raspandeste noua religie in tot nordul Africii, Roma este atinsa in vremea papei Miltiade, pentru ca la inceputul secolului IV aceasta, sa se infiltreze in Dalmatia. Simultan, maniheismul patrunde in sudul Galiei si in Iberia unde fuzioneaza cu priscilianismul.

Secolul IV marcheaza apogeul expansiunii maniheismului in Imperiul Roman, unde persecutia incepe sa fie de acum sistematica, pe baza unor legi represive mereu inasprite.

In 445 - din initiativa papei Leon cel Mare - toate comunitatile "dualiste" sunt expulzate din Italia, iar in 527 Justin si apoi Justinian promulgheaza o lege care prevedea ipentru toti membrii sectei pedeapsa capitala. "Daca in pofida acestora - scrie H. Ch. Puech - maniheismul a putut subzista si altfel decit cu titlul de fantoma heresiologica - acest lucru s-a petrecut doar sporadic si tainic, in sanul unor grupari slabe si izolate daca nu cumva - asa cum s-a crezut de asemenea - el nu s-a metamorfozat intr-o anumita masura sau vulgarizat, redus la cateva trasaturi elementare, nu a mai exercitat de atunci inainte decat o influenta vaga si difuza". Putem conchide ca datorita persecutiilor cu care a fost intampinat in Occident maniheismul a supravietuit acolo cu ajutorul a trei formule principale de camuflaj : un kripto-maniheism transpus cu vremea intr-un neomaniheism (catharii, valdenzii) alaturi de un maniheism popular aglutinat in complexul superstitiilor sincretiste caracteristice crestinismului rural.

Cum se prezenta harta misionara a maniheismului in cealalta parte a lumii pe care Profetul o avea de cucerit, respectiv in Iran si Extremul Orient ? Se pare ca pana la caderea imperiului sasanid (651) ideile lui Mani nu depasisera masivul muntos al Pamirului pe o raza al carei centru de iradiere, adevarata "Mecca" a maniheismului ramanea vechea cetate Seleucia-Ktesiphon. Aceasta relativa stagnare trebuie pusa pe seama disensiunilor intracomunitare, concretizate prin desprinderea partidei rigoristilor, la care se adauga formarea unei grupari de tip zelot, foarte activa in actiunile represive dirijate impotriva crestinilor. Abia cucerirea araba a consolidat maniheismul babilonian data fiind toleranta religioasa manifestata de califii omayyazi, evidenta si benefica in pofida controverselor si schismelor care au tulburat intreg secolul VIII.

In schimb, califatul abbassid nu a mai privit cu ochi buni difuzarea invataturilor lui Mani, lichidand focarele maniheiste din perimetrul lor originar. Ca reactie administrativa, sediul imamatului este transferat de la Seleucia la Samarkand.

Supravietuirea maniheismului ca religie activ-misionara s-a datorat debuseului extrem oriental pe care aceasta si l-a creat ulterior in China, unde patrunde pe la 675. Prezentandu-se sub titulatura de "religie a luminii" (ming-kiao) maniheismul va repurta aici victorii importante ca urmare a sincretizarii sale cu buddhismul si confucianismul.

Dar adevaratul paradis terestru al maniheismului a fost imperiul uigurilor, intins din Mongolia septentrionala pana la Fluviul Galben, singurul spatiu politic in care maniheismul a devenit religie de stat. Dat fiind ca preotii manihei erau totodata reprezentanti diplomatici ai uigurilor, autoritatile imperiale chineze au permis acestora constructia de temple in diferite localitati : pe aceasta filiera, maniheismul s-a putut extinde pana in Siberia. Acest proces de consolidare pe baze statale s-a intrerupt subit in 840, cind regatul uigur este zdrobit de kirghizi.

Supravietuind in diverse enclave, maniheismul s-a repliat mai ales in Turkestanul oriental de unde a fost expulzat in urma invaziei lui Genghis-Khan. Ultimele comunitati distincte vor mai rezista, mai ales pe teritoriul chinez, prezenta lor fiind semnalata, in diferite formule taoiste si buddhiste, pana in secolul XIV.

Teodor Baconsky

20 Iulie 2012

Vizualizari: 2790

Voteaza:

Viata profetului Mani si originile bisericii maniheene 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE