150 de ani de la secularizarea averilor manastiresti

150 de ani de la secularizarea averilor manastiresti Mareste imaginea.

150 DE ANI DE LA SECULARIZAREA AVERILOR MANASTIRESTI (1863 – 2013). SCURT EXCURS ISTORICO – JURIDIC

 

Pr. Prof. Traian Nojea

 

 

Marea darnicie romaneasca faţa de Bisericile Ortodoxe surori de limba greaca greu incercate de crunta stapanire otomana, mai ales dupa secolele XIV – XV, consemnata in nenumarate pagini de istorie1, nu s-a marginit numai la danii de obiecte sacre şi substanţiale ajutoare baneşti, ci un plus de evlavie, mai puţin controlata, a facut ca o mulţime de aşezari monahale sa fie inchinate la Locurile Sfinte sau chiar unor manastiri, cu un patrimoniu funciar semnificativ.2

Felul cum se administrau aceste latifundii, direct de catre reprezentanţii acelor aşezaminte, mai ales prin monahi greci cu un comportament abuziv, l-a determinat chiar pe evlaviosul domn muntean Matei Basarab (1632 – 1654) sa ia masuri de stavilire a acestei intolerante situaţii, dar evenimentele care s-au succedat au dovedit ca acesta a fost un episod izolat, domnitorii Şerban Cantacuzino (1678 – 1688) şi Constantin Brancoveanu (1688 – 1714) sporind numarul şi patrimoniul acestor manastiri zise „inchinate”.

Perioada asa-zis fanariota a facut sa creasca si mai mult abuzurile in administrarea acestora si de o asa maniera incat sa scandalizeze si pe cel mai bigot crestin, iar pe cei mai luminati, adica pe cei din clerul bisericesc autohton, sa-i determine a-si manifesta indignarea fata de aceasta nejustificata spoliere si mai cu seama fata de situatia de flagranta incalcare a suveranitatii Statului, prin formula, de acum perimata, a „inchinarii”.3

Faţa de aceasta situaţie, dupa reinstaurarea domniilor pamantene in anul 1822, in vremea domniei lui Grigorie Dimitrie Ghica (1823 – 1828) şi a pastoririi ca mitropolit al Ungrovlahiei a Sfantului Ierarh Grigorie Dascalul (1823 – 1829, 1833 – 1834), inca din anul 1823 s-a luat masura inlaturarii egumenilor greci de la aşezamintele inchinate şi a inlocuirii lor cu egumeni de neam roman. Presiuni externe, in special grecesti si rusesti, au determinat insa, in 1827, revenirea asupra acestei hotarari şi reinstalarea egumenilor greci care au continuat acelaşi mod nefast de administrare.4

In perioada deceniilor urmatoare, domnitorii din Principatele Romane au adoptat noi masuri prin care se cauta rezolvarea situaţiei, fara insa ca acestea sa aiba consecinţele dorite. Aşa a fost prevederea din Regulamentele Organice, ramasa neaplicata, ca manastirile inchinate sa contribuie cu 1/4 din venitul lor la bugetele Principatelor Romane. Alte masuri au condus la desfiinţarea in data de 31 mai 1863 a Epitropiei Sfantului Mormant dupa ce mai fusese o data desfiinţata in 1845 şi, apoi, reinfiinţata, precum si la fixarea de catre domnitorul Gheorghe Bibescu (1842 – 1848) a unui termen de noua ani pentru repararea manastirilor inchinate, masura care n-a fost nici ea aplicata. Nici una dintre aceste masuri nu a fost luata in seama de catre conducatorii manastirilor inchinate, starea locaşurilor de cult ajungand dramatica, dupa cum arata constatarea din 1858 a unei comisii formate din reprezentanţi ai Marilor Puteri din epoca.

Concomitent s-a conturat insa şi o politica statala indreptata spre controlul şi utilizarea veniturilor provenite din proprietaţile aşezamintelor bisericeşti pamantene neinchinate. Deşi Statul n-ar fi avut dreptul de a se implica in administrarea acestor proprietaţi particulare, acest lucru s-a infaptuit prin aşa-numita Casa centrala a Bisericii, caracterizata in 1860 de Vasile Boerescu, Ministru de Justiţie, ca „o a doua vistierie a ţarii”, de vreme ce veniturile sale de 13.391.500 lei reprezentau circa 1/6 din bugetul Munteniei, cifrat in acelaşi an, la o suma totala de 84.015.000 lei.

La acea vreme fiinţau in Muntenia 69 de manastiri, 35 dintre acestea fiind inchinate, iar in Moldova 122 de aşezaminte monahale, dintre care 29 erau inchinate. Ponderea proprietaţilor bisericeşti raportata la suprafaţa agricola şi forestiera totala a Principatelor Romane era in Muntenia, de 16,55% pentru cele neinchinate şi de 11,14% pentru cele inchinate, iar in Moldova de 12,16% pentru cele neinchinate şi de 10,17% pentru cele inchinate, totalizand aproximativ un sfert din teritoriul de atunci al Romaniei.5

Pentru a ne face o imagine si mai clara asupra a ceea ce a insemnat inchinarea, in Moldova de pilda, conform unei statistici oficiale din anul 1848, cele 29 de manastiri inchinate detineau in administrare 197 de mosii (incluzand aici teren arabil, forestier, mori, iazuri si balti cu peste, velnite, carciume si hanuri, etc). Ceea ce este si mai surprinzator este faptul ca din cele 197 de mosii, 192 erau arendate, doar doua fiind in administrarea directa a manastirilor, iar la trei mosii nu se specifica, in statistica, daca erau sau nu arendate. Cum era si firesc, acesti arendasi (in marea lor majoritate laici), fiind numiti de catre egumenii greci ai manastirilor pentru o perioada scurta de timp (maximum cinci ani), se dedau la tot felul de actiuni de jefuire a patrimoniului mobil si imobil amintit. Scopul lor principal era acela de a strange in cel mai scurt timp cat mai multi bani de pe urma acestor mosii, bani care, in cea mai mare parte, ajungeau apoi la egumenii greci ai acestor manastiri. Arendasii laici ai acestor mosii erau, dupa nationalitate, 63 de romani, 42 de greci si 2 evrei (!).6 Ne putem imagina in ce situatie se ajunsese daca la administrarea mosiei unei manastiri au ajuns si arendasi evrei.

Tot conform unei statistici oficiale, de aceasta data din 1855, manastirile din Moldova detineau acum 215 mosii (deci cu 18 mai multe ca in 1848), dintre care 101 erau in administrarea Sfantului Mormant, 87 a Muntelui Athos, 12 a Muntelui Sinai, 5 a Constantinopolului, 3 a Alexandriei, 2 a Antiohiei si 5 a unor manastiri din Grecia.7

Dincolo de aceste lucruri, din punct de vedere al vietii duhovnicesti si al disciplinei canonice in manastirile inchinate, situatia era si mai grava. Astfel, intr-un raport intocmit in 1858 de reprezentantii Marilor Puteri europene trimisi in Principate, se arata ca in manastirile inchinate aproape nici nu mai exista viata monahala si ca toate veniturile lor erau utilizate de egumenii greci aflati in fruntea lor sau, in cel mai bun caz, erau trimise Locurilor Sfinte. Raportul sublinia si faptul ca manastirile respective se sustrageau sistematic de la obligatia de a reface bisericile si de a intretine scoli sau spitale. Raportul respectiv a fost luat in discutia reprezentantilor celor sapte Mari Puteri, iar prin Protocolul al XIII-lea8 al Conventiei de la Paris din 1/13 aprilie 1858 s-a propus sa se ajunga la o intelegere intre cele doua parti, Statul roman, respectiv egumenii greci, iar in caz negativ, sa se recurga la un arbitraj.9

Mai amintim doar ca la inceputul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859 – 1866), manastirile inchinate din Moldova datorau Statului 1.466.520 de lei, iar cele din Țara Romaneasca 19.490.124 de lei, datorie provenita din a patra parte din veniturile lor pe ultimii ani, pe care trebuiau sa le verse in visteria tarii cu titlu de impozit. In august 1863, datoria aceasta se ridicase la 28.889.020 lei10, o suma enorma pentru acea vreme (in moneda actuala 8.103.370 lei).

In fata acestei situatii dezastruoase, preotii si calugarii romani nu au stat nepasatori. Dintre acestia, cei mai vehementi contestatari ai inchinarii au fost arhimandritul Eufrosin Poteca si preotul Grigorie Musceleanu.11

Primul, alcatuind la 1842 Istoria monastirilor Valachiei, in Prolegomena sau Precuvantare, cu mult discernamant si cu o clarviziune surprinzatoare pentru vremea sa, ia o atitudine ferma in problema atat de spinoasa a manastirilor inchinate: „acum, dar, daca acei binecredinciosi ctitori au avut atata evlavie la calugarii cei din aceasta tara, e de crezut ca ei, intru simplitatea lor, au avut si mai multa evlavie la calugarii cei de la Ierusalim, pentru Sfintele Locuri, pentru cei de la Sfetegora, cei de la Sinai si cei din toate locurile grecesti, carii, mai vartos dupa caderea Țarigradului in mainile turcilor, veniau neincetat dupa cersit, intrebuintand toate maiestriele smereniei. Asa capatara ei preste 50 de monastiri numai in Valachia noastra, incat o evlavie nemasurata si necumpanita cu dreptul public a facut incat prea putine monastiri in Țara Romaneasca au putut sa ramaie pana acum neinstrainate din dreptul public national”.12

In continuare, invatatul arhimandrit muntean arata consecintele acestei situatii: „acum, a primi pe straini, a hrani pre cei flamanzi si celelalte, din averea lor, aceasta este un lucru crestinesc, iar a instreina pamanturi din sanul patriei, a primi, a zice asa, atatea staturi streine in sanul statului nostru, cate monastiri inchinate sunt, aceasta e impotriva dreptului public, aceasta e mare abuz de stat. Cu toate acestea, acest abuz, dupa o buna intelegere a dreptului public, a dreptului neamurilor, a dreptului natural, a dreptului politic si in sfarsit a dreptului de proprietate nationala din veacul nostru, se poate sa se indrepteze fara vatamare de suflet, si mai vartos ca aceste monastiri sunt zidite, ca toate, pentru calugarii ce ar locui intransele si inzestrate pentru hrana tot acestor calugari. Acum, aceasta conditie nu se pazeste, caci calugari intransele nu sunt, nici randuiala calugareasca. Asadar, s-a incalcat conditia: au pierdut dreptul de danie si chiar dupa pravila civila”.13

In fata acestei situatii clare, care contravine deci celei mai elementare logici, cat si principiilor de drept public, arhimandritul Eufrosin Poteca conchidea, nu fara o nuanta sarcastica: „Dispute vor mai fi; evlavia catra Dumnezeu apururea va fi; invierea mortilor apururea se va marturisi, dar evlavia catra niste monastiri pustii de calugari nu poate sa mai fie”.14

Din randul preotimii de mir, printre cei care au sustinut cu tarie rezolvarea imediata a acestei situatii ce nu mai putea continua, s-a detasat preotul Grigorie Musceleanu. In gazeta religioasa Biserica, al carei fondator a fost, preotul Musceleanu a publicat mai multe articole impotriva manastilor inchinate si a egumenilor greci aflati la conducerea acestora. Intr-unul dintre acestea, intitulat Dumnezeu proteja Romania, arata cititorilor sai ca „monastirile pamantene zise pana acum inchinate sunt cativa seculi de doliu in care Romania a suspinat vazand pe fanarioti blamand pe facatorii lor de bine, pe romani”.15

Nici conducerea politica a tarii nu a ramas impasibila in fata nelegiuirilor din manastirile romanesti inchinate. Astfel, insusi primul – ministru al Romaniei, marele om de stat si istoric Mihail Kogalniceanu (1817 – 1891, prim – ministru intre 1863 si 1865)16 afirma ca „temeiul, pentru care acum Statul este pus in pozitia cea mai favorabila de a lua din mana acestor streini epitropi particulari ocarmuirea averilor manastiresti, este pentru ca au fost depozitari necredinciosi (…) doua secole, precizeaza el, vointa ctitorilor n-a fost respectata, doua secole, calugarii streini de neam, cu venituri de averi romanesti au dat pilda scandalului, au folosit averile manastirilor inchinate pentru a sustine o politica antinationala, pentru a combate nationalitatea romana”. „Ar fi un pacat national, conclude Kogalniceanu, ca atatea averi sa fie lasate in mainile unor calugari streini si pururea rebeli la legile tarii”. De aceea, „epitropii acestia necredinciosi si depozitari rai sa se dezbrace de misiunea rau implinita. Nerecunoscatorului i se ia darul. Tocmelile ce nu s-au pazit, sunt rupte…”.17

Un fapt ce ramane deosebit de semnificativ in toate actiunile intreprinse de Kogalniceanu, in sprijinul secularizarii averilor manastirilor inchinate18, este acela ce se desprinde din propriile sale marturisiri: „Eu nu pretind ca prin secularizare Principatele ar trebui sa uite marea misie ce le este lasata de catre vechii nostri domni, aceea de a ocroti si a pastra credinta ortodoxa in tarile odata leaganul crestinismului si astazi supuse Semilunei… Sa ne aducem aminte ca numai prin ajutorul Principatelor, Patriarhiile de Antiohia, Ierusalim si Alexandria s-au sustinut si se sustin. Aceasta misie este frumoasa. Principatele nu trebuie sa uite ca lor le este data misiunea de a pastra Ortodoxia in Orientul musulman… Romania trebuie sa o implineasca si in viitor. Insa mai adaug o data: vom ajuta cu bani Ortodoxia din Orient, dar cu pamant, niciodata”.19

In fata acestei stari triste de lucruri, inca din primul an de domnie, Guvernul lui Cuza a inceput sa ia diferite masuri impotriva abuzurilor calugarilor greci, accentuate mai ales in cursul anului 1863. Astfel, numerosi egumeni au fost indepartati din posturile lor pentru nesupunere fata de autoritatea civila20, s-a interzis avocatilor manastrilor grecesti sa mai pledeze in fata instantelor romanesti neinsotiti de avocati romani, s-a interzis iesirea sau intrarea in tara a calugarilor straini, fara avizul Ministerului Cultelor (pentru a se impiedica scoaterea din tara a obiectelor de pret si a documentelor), s-a hotarat din nou ca arendarea si rearendarea mosiilor manastiresti sa se faca numai de catre Ministerul Cultelor, s. a.21

Printr-un ordin domnesc, datat 31 mai 1863, s-a desfiintat Epitropia Sfantului Mormant, care fusese reinfiintata inainte de alegerea lui Cuza.22 La 18 iunie 1863, pe baza unui raport al lui Alexandru Odobescu, pe atunci ministru ad-interim al Cultelor si Instructiunii Publice, s-a dat un nou ordin domnesc, prin care se dispunea inventarierea obiectelor de pret si a documentelor din manastirile inchinate, urmand ca obiectele necesare la savarsirea slujbelor sa fie puse sub supravegherea protopopilor sau a organelor locale de stat, iar cele care nu erau folosite la slujbe, precum si documentele de proprietate, sa fie depuse la manastirile Vacaresti (Bucuresti) si Golia (Iasi), sub paza militara. Aceasta misiune urma sa fie efectuata de reprezentanti ai Ministerului si Mitropoliilor, iar in judete de protopopi si de delegatii prefecturilor.23

Comisiile instituite cu acest prilej au inventariat bunurile respective intr-un timp relativ scurt, impiedicand astfel, intr-o buna masura, instrainarea lor. Cu aceasta ocazie, au avut loc alte destituiri de egumeni, invinuiti fie de instrainare de documente, fie de nesupunere fata de autoritatile civile.24

In paralel cu aceste masuri luate in tara, se desfasura si o vie activitate diplomatica externa in problema secularizarii. In august 1863, Costache Negri, reprezentantul tarii noastre la Istanbul a inaintat Portii o nota din partea Guvernului roman, prin care se propunea rezolvarea problemei, oferind Locurilor Sfinte o despagubire de 80.000.000 de lei, din care trebuiau sa se scada 28.889.020 lei, reprezentand datoriile manastirilor inchinate catre Statul roman. In afara de aceasta suma, Guvernul roman mai oferea 10.000.000 lei pentru infiintarea unei scoli laice si a unui spital in Istanbul, in care urma sa fie primit oricine, indiferent de nationalitate sau de confesiune.25

Reprezentantii Locurilor Sfinte, avand si sprijinul otomanilor, au refuzat insa generoasa oferta.26

Asa stand lucrurile, Guvernul roman, cu acceptul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, a prezentat Camerei reprezentantilor in ziua de 13/25 decembrie 1863 Proiectul de lege pentru secularizarea (nationalizarea) averilor manastiresti27, prim – ministru fiind Mihail Kogalniceanu, iar ministru al Cultelor Dimitrie Bolintineanu. Chiar in acea zi, „cu mici modificari de redactiune”, in mijlocul unei atmosfere pline de entuziasm, s-a votat „mai in unanimitate”: 93 de voturi albe („pentru”) si 3 voturi negre („impotriva”). Prin votul de fata hotarandu-se secularizarea acestor averi, socotite „de mana moarta”, s-a dat, in sfarsit, „solutiune si cestiunei nationale a monastirilor romanesti zise inchinate”.28

Dupa numararea voturilor si stabilirea rezultatului, presedintele Camerei, mitropolitul Nifon al Ungrovlahiei (1850 – 1875, intre 1865 – 1875 mitropolit – primat), a rostit intre altele: „Și acum, domnilor, dupa ce cu insusire ca presedinte al Adunarii, v-am anunciat rezultatul voturilor, viu, ca arhipastor si cap al Bisericii romane, a chema binecuvantarile Cerului asupra lucrarei Guvernului si Adunarei”.29 E de prisos sa mai amintim ca majoritatea covarsitoare a clerului si credinciosilor ortodocsi romani au privit cu multa bucurie aceasta masura, socotind-o un act de dreptate fata de Biserica si de neamul romanesc.

Legea a fost promulgata de Cuza pe data de 15/27 decembrie, fiind publicata in Monitorul Oficial in data de 17/29 decembrie 1863, data de la care a si intrat in vigoare.30

Legea privind secularizarea averilor manastiresti cuprindea 9 articole. Inca din primul articol se prevedea fara niciun echivoc ca „toate averile monastiresti din Romania sunt si raman averi ale Statului”. Se extindea astfel efectul ei si asupra proprietatilor manastirilor neinchinate si chiar ale Centrelor eparhiale, cu toate ca initial se vorbise numai despre secularizarea averilor manastirilor inchinate.31

Celelalte articole ale legii prevedeau: inscrierea veniturilor averilor secularizate „intre veniturile ordinarie ale bugetului Statului” (art. 2), afectarea unei sume, „odata pentru totdeuna” si „numai sub titlul de ajutor in conformitate cu intentiunea dedicatiunei lor”, Locurilor Sfinte, „catre care erau inchinate unele din monastirile pamantene” (art. 3), indatorirea „comunitatilor religioase ale locurilor de jos” de a da „socotele anuale despre intrebuintarea veniturilor sus-zisului capital” (art. 4) si obligativitatea lor de a „nu atinge sub niciun cuvant, cea mai mica parte din capital” si nici de „a intrebuinta veniturile afara de destinatiunea lor speciala, adica intretinerea Bisericii Ortodoxe din Orient si a stabilimentelor de binefacere alipite catre ea” (art. 5).

Suma afectata se va margini „in maximum cifrei de 82 de milioane lei, cursul de Constantinopol”, cuprinzand insa in ea si „31 de milioane ce Locurile Sfinte datoresc Țarii Romanesti dupa stipulatiuni anterioare” (art. 6, al. 2). In afara de aceasta, Statul roman mai afecta „inca o suma de 10 milioane lei, in acelasi curs, pentru fondarea la Constantinopol a unei scoale laice si a unui spital in care vor fi primiti crestinii de toate riturile” (art. 7).

Aceste „stabilimente” aveau sa fie conduse de un consiliu prezidat de „agintele Romaniei la Constantinopol” si compus din doi membri romani, numiti de Guvern, si din doi membri „alesi de catre comunitatile religioase ale Locurilor Sfinte” (art. 8).

In sfarsit, Guvernul roman urma sa ia inapoi de la egumenii greci, „conform cu inventariele ce se gasesc in arhivele tarii”, toate „ornamentele, cartile si vasele sacre, precum si documentele ce le-au fost incredintate” si, totodata, sa ia masuri „de a se garanta atat capitalul de 51 milioane lei, cat si intrebuintarea veniturilor acestui capital” (vezi textul complet al legii in anexa).

In felul acesta, dupa secularizare, a intrat in patrimoniul Statului circa un sfert din teritoriul tarii (25,26% - dupa unii 27,69% - in Țara Romaneasca si 22,31% in Moldova).32 Chiar daca prin Legea pentru secularizarea averilor manastireşti din 1863 s-a realizat soluţionarea de fond a problemei averilor manastirilor inchinate in afara ţarii, s-a creat, pe de alta parte, o alta problema, anume aceea ca Biserica Ortodoxa Romana a ramas lipsita de mijloacele sale proprii de intreţinere, cu atat mai mult cu cat preluarea proprietaţilor bisericeşti neinchinate s-a facut fara a se prevedea in textul legii niciun fel de despagubire.

In situaţia nou creata prin nationalizarea averilor sale, Biserica poporului roman, din susţinatoare a operei educaţionale şi filantropice, a devenit dependenta de sprijinul Statului, care s-a dovedit fie insuficient, fie chiar total absent, in multe cazuri. Arhivele marturisesc o stare trista şi, din pacate, generalizata a lucrurilor in care solicitarile de ajutoare pentru reparaţii adeseori minore, dar de stricta necesitate, care nu mai puteau fi realizate din fonduri proprii, erau amanate sau chiar refuzate de Ministerul Cultelor pe motivul lipsei de fonduri, desi Statul era beneficiarul secularizarii averilor bisericeşti. O multime de biserici ale manastirilor secularizate, de mare valoare artistica, au fost lasate in paragina, iar unele proprietati secularizate au fost cumparate de politicieni influenti.

In ceea ce priveşte salarizarea preoţilor de mir şi a celorlalţi slujitori ai bisericilor, aceasta a fost lasata, prin Legea comunala din 1/13 aprilie 1864, pe seama comunelor, deci a primariilor, iar apoi, prin Legea pentru reglementarea proprietaţii rurale din 14/26 august 1864 s-a prevazut acordarea catre parohii a unei suprafeţe cultivabile de 17 pogoane in Muntenia şi de 8 falci şi jumatate in Moldova (circa 8,5 ha).33 Aceste prevederi, dincolo de faptul ca ofereau un sprijin insuficient in raport cu necesitaţile concrete, n-au fost aplicate decat parţial, astfel incat situaţia Bisericii şi a slujitorilor ei s-a inrautatit foarte mult.

Intr-un aşa-numit Memoriu despre starea preoţilor din Romania şi despre poziţiunea lor morala şi materiala intocmit şi publicat in 1888, vrednicul de pomenire episcop Melchisedec Ştefanescu al Romanului, caracterizand cu detalii aceasta grea stare a Bisericii şi a slujitorilor ei, spunea: „Averile bisericeşti s-au luat de catre Stat şi veniturile lor se intrebuinţeaza la alte destinaţiuni, afara de o minima parte rezervata inca pentru susţinerea unor instituţiuni bisericeşti, precum episcopiile, seminariile, cateva manastiri care şi acelea sunt sortite la o curanda desfiinţare; inca mici ajutoare se dau fostelor manastiri, reduse la simple biserici comunale, in comunele rurale şi urbane... Biserica aşadar şi cu servitorii ei au ramas pe socoteala primariilor rurale şi urbane. Acestea insa n-au facut nimic pentru imbunataţirea starii bisericilor şi a preoţilor…”.34

S-a sperat ca situaţia sa se imbunataţeasca printr-o noua lege speciala, care a şi fost promulgata in data de 29 mai/10 iunie 1893, sub titlul Legea clerului mirean şi a seminariilor.35 Aceasta prevedea preluarea salarizarii preoţilor de la orase si sate de catre bugetul de Stat, continuata, oarecum, pana astazi. Dar nici aceasta lege n-a reuşit sa rezolve grelele probleme cu care se confruntau, in mod real, instituţiile şi slujitorii bisericeşti.

In ceea ce priveşte menţinerea, in deceniile urmatoare, a situaţiei dificile a unitaţilor bisericeşti ortodoxe, este semnificativ faptul ca, in perioada imediat urmatoare fauririi, la 1 Decembrie 1918, a Romaniei Mari, Ministrul Cultelor, Alexandru Lapedatu, prezenta o statistica din care reieşea ca la acea vreme se puteau intreţine integral din mijloace proprii abia 3% din parohiile ortodoxe din Vechiul Regat şi 2% din cele ortodoxe ardelene, in timp ce, in aceeaşi privinţa, situaţia pentru alte culte era urmatoarea: 5% dintre parohiile greco – catolice, 21% dintre cele maghiare unitariene, 23% dintre cele maghiare reformate, 53% dintre cele maghiare catolice şi 85% dintre parohiile luterane.

In prezentarea consecinţelor Legii secularizarii averilor manastireşti din 1863 nu poate fi omis, pe de alta parte faptul ca prin coroborare cu Decretul organic pentru reglementarea schimei monahiceşti (Legea calugariei) din 6/18 decembrie 1864, care, in afara candidaţilor cu studii teologice superioare, oprea accesul la viaţa monahala pentru barbaţii sub 60 de ani şi pentru femeile sub 50 de ani, situaţia obştilor monahale s-a agravat pana acolo ca numarul vieţuitorilor s-a redus drastic, iar manastirile n-au mai fost capabile, o lunga perioada de timp, sa-şi indeplineasca, precum odinioara, rolul lor tradiţional de vetre de spiritualitate, cultura şi arta bisericeasca. Probabil ca din aceste masuri s-a inspirat si regimul comunist cand a adoptat nefastul Decret – lege nr. 410 din 28 octombrie 1959, privitor la vietuitorii manastirilor.36

In perioada interbelica, ca un gest de reparatie partiala a actului secularizarii, Statul roman a inteles, prin Legea pentru inzestrarea manastirilor din tara cu intinderi de padure si terenuri agricole din 20 martie 1937, modificata si completata in anii urmatori, sa atribuie „in deplina si perpetua folosinta”, suprafete de padure insumand aproximativ 20.000 ha unor manastiri, situate in toate regiunile tarii si cunoscute pentru vasta lor activitate culturala, spirituala si educationala desfasurata.

Odata cu instaurarea regimului totalitarist ateu, survenita in 1948, s-a inceput confiscarea in masa a bunurilor imobile apartinand cultelor religioase din Romania, sub pretextul nationalizarii lor. Legile in baza carora s-a facut aceasta nationalizare au fost: Constitutia Republicii Populare Romania, din 13 aprilie 1948 (in special art. 44 – 45)37, Legea nationalizarii, Decretul – lege nr. 177 din 22 august 194838 si Decretul – lege nr. 176 din 3 august 1948 pentru trecerea in proprietatea Statului a bunurilor bisericilor, congregaţiilor, comunitaţilor sau particularilor, ce au servit pentru funcţionarea şi intreţinerea instituţiilor de invaţamant general, tehnic sau profesional.39 Legea nationalizarii din 1948 se refera la Legea nr. 119 din 11 iunie 1948 pentru nationalizarea intreprinderilor industriale, bancare, de asigurari, miniere si de transporturi40, prin care Statul roman nationaliza toate resursele solului si subsolului care nu se gaseau in proprietatea sa la data intrarii in vigoare a Constitutiei Republicii Populare Romane din 1948, precum si a intreprinderilor individuale, a societatilor de orice fel, asociatiilor particulare, industriale, bancare, de asigurari, miniere, de transporturi si telecomunicatii, etc.

Decretul – lege nr. 177/1948 prevedea, printre altele: interzicerea legaturilor Bisericii Ortodoxe cu Biserici din afara tarii, depunerea unui juramant de fidelitate fata de Stat, nationalizarea scolilor si proprietatilor bisericesti precum si desfiintarea Episcopiei Armatei, ce-si avea sediul in muncipiul Alba Iulia.

Actele normative de dupa anul 1989, privind repararea gravelor atingeri aduse dreptului de proprietate in perioada regimului comunist, au urmarit inclusiv reglementarea problemei suprafetelor forestiere primite „in deplina si perpetua folosinta”.

Astfel, Legea nr. 1 din 11 ianuarie 2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole si a celor forestiere41, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18 din 19 februarie 1991 si ale Legii nr. 169 din 27 octombrie 1997, prevede ca: „Structurile de cult (...) care au avut in folosinta sau in inzestrare terenuri cu destinatie forestiera, dobandesc in proprietate suprafete pana la limita de 30 ha din padurile pe care le-au avut in administrare sau in inzestrare. Diferenta de suprafata neatribuita se reconstituie in forma si structura de proprietate existenta la momentul nationalizarii terenurilor forestiere de catre regimul comunist” (art. 29, al. 3132).

Dupa cum se poate observa, intentia legiuitorului de a atribui in proprietate suprafetele primite in deplina si perpetua folosinta a fost prezenta, chiar daca cu existenta unor limite referitoare la suprafata maxima, la momentul elaborarii Legii nr. 1/2000.

Pentru suprafetele ce exced limita de 30 ha, Legea nr. 1/2000 a prevazut restituirea acestora „in forma de proprietate sau folosinta avuta initial”. Insa aceasta prevedere a fost inaplicabila si nu a produs pana in prezent niciun fel de efecte. Nici una dintre anexele normelor metodologice ale Legii nr. 1/2000 nu prevede si nu are cum sa prevada modalitatea concreta prin care se restituie folosinta unei suprafete forestiere. Din acest motiv, suprafete cu vegetatie forestiera atribuite cu un scop precis si nobil si pentru acoperirea unor necesitati ce se mentin in prezent, nu pot fi folosite de catre beneficiarii lor datorita unui cadru legislativ care, desi isi propune un act de reparatie, este incapabil sa dea curs acestui deziderat.

Legile care reglementeaza posibilitatea retrocedarii proprietatilor bisericesti imobile secularizate sau confiscate de regimul comunist sunt: Ordonanta de Urgenta a Guvernului (OUG) nr. 94 din 29 iunie 200042, Legea nr. 501 din 11 iulie 2002 pentru aprobarea OUG nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au apartinut cultelor religioase din Romania43, OUG nr. 209 din 22 decembrie 2005 de completare a OUG nr. 94/200044, Legea nr. 247 din 19 iulie 2005 privind reforma in domeniile proprietatii si justitiei, precum si unele masuri adiacente (care modifica si completeaza toate legile funciare anterioare)45, precum si Legea nr. 165 din 16 mai 2013 privind masurile pentru finalizarea procesului de restituire, in natura sau prin echivalent, a imobilelor preluate in mod abuziv in perioada regimului comunist in Romania.46

Organismele in drept a se pronunta in privinta retrocedarilor proprietatilor bisericesti imobile sunt: a) Comisiile locale, orasenesti sau municipale de aplicare a legilor fondului funciar, b) Comisiile judetene de fond funciar, si c) Comisia de retrocedare a unor bunuri imobile ce au apartinut cultelor religioase din Romania – Bucuresti, precum si instantele judecatoresti competente (actiune in constatare – revendicare imobiliara).47

In privinta dreptului Bisericii de a poseda bunuri mobile si imobile, precum si de a dispune de acestea conform nevoilor si reglementarilor proprii, fara nicio imixtiune din partea Statului, amintim Legea nr. 213 din 17 noiembrie 1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia48 si Legea nr. 489 din 28 decembrie 2006 privind libertatea religioasa si regimul general al cultelor (in special art. 27, 30 – 31).49 Ca legi proprii, amintim Statutul pentru organizarea si functionarea Bisericii Ortodoxe Romane (in special art. 32, lit. k), art. 98, lit. l), art. 102, lit. m), art. 170 – 170), completat de Regulamentul pentru administrarea averilor bisericesti si de Regulamentul pentru administrarea si functionarea cimitirelor parohiale si manastiresti din cuprinsul eparhiilor Bisericii Ortodoxe Romane.

Astazi, Statul roman sustine financiar numai o parte din salariile personalului bisericesc, iar intreţinerea, consolidarea, restaurarea şi repararea locaşurilor de cult şi a altor edificii bisericeşti, care asigura prezenţa activa a Bisericii in societate şi a lui Dumnezeu in sufletele oamenilor, revin in cea mai mare parte in responsabilitatea comunitaţilor de credincioşi, afectati şi ei, la randul lor, de criza economico – financiara cu care se confrunta societatea contemporana.

In acest sens, pentru a ajuta Biserica in multiplele ei activitati, Preafericitul Parinte Patriarh Daniel, in numele clerului si credinciosilor Bisericii Ortodoxe Romane, sustine cu deplina indreptatire faptul ca „astazi, mai mult ca niciodata (...) este imperios necesara restituirea completa a bunurilor bisericeşti (terenuri si cladiri) confiscate de regimul comunist”.50

In alta ordine de idei, incepand cu anul 1990, Biserica Ortodoxa Romana a redobandit posibilitatea de a-şi implini misiunea in libertate şi de a desfaşura o ampla opera social – filantropica şi cultural – educaţionala in beneficiul societaţii romaneşti. Astfel, in prezent, in Patriarhia Romana funcţioneaza peste 670 de instituţii sociale, medicale şi educaţionale şi sunt derulate peste 750 de proiecte şi programe pastoral – misionare, social – caritabile şi cultural – educaţionale pentru comunitaţile romaneşti din ţara şi, in ultimii ani, din strainatate. Pentru intreaga sa opera sociala de care beneficiaza aproape 1 milion de romani, eparhiile Patriarhiei Romane au cheltuit in anul precedent aproximativ 70 milioane lei.

Pentru intreţinerea, consolidarea şi restaurarea locaşurilor de cult, in majoritate monumente istorice aflate in patrimoniul cultural – naţional şi pentru susţinerea multiplelor activitaţi ale Bisericii in favoarea societaţii romaneşti, se impune in mod imperios retrocedarea proprietaţilor bisericeşti confiscate de fostul regim comunist din Romania. Imobilele retrocedate nu vor fi vandute strainilor, ci vor fi folosite pentru infiinţarea unor instituţii educaţionale, social – caritabile, medicale şi culturale.51

 

Anexa:

LEGEA nr. 1251 din 15/27 decembrie 1863 pentru secularizarea averilor manastiresti
EMITENT: PARLAMENTUL ROMANIEI
PUBLICAT IN: MONITORUL OFICIAL nr. 251 din 17/29 decembrie 1863


    ALECSANDRU IOAN I.,

    Cu mila lui Dumnedeu şi vointa Nationala, Domnu Principatelor-Unite Romane;
    La toţi de fata şi viitori, sanetate:
    Am intaritu şi intarimu, promulgatu şi promulgamu ce urmeza:

    (Estract din procesul-verbal al Adunarii Elective).

    ART. 1
    Tote averile monastiresci din Romania suntu şi remanu averi ale Statului.
    ART. 2
    Veniturile acestoru averi se inscriu intre veniturile ordinarie ale budgetului Statului.
    ART. 3
    O suma sa afecta Locuriloru Sante catre care erau inchinate unele din monastirile pamentene, şi acesta numai sub titlu de adjutoru in conformitate cu intenţiunea dedicatiunei lor.
    Acesta suma se va margini in maximum cifrei de 82 milione lei, cursulu de Constantinopole, odata pentru tot d'auna, cupridendu-se in acesta suma şi 31 milione ce Locurile Sante datorescu Țerei-Romanesci dupe stipulaţiuni anteriori.
    ART. 4
    Comunitatile religiose ale locurilor de jos, vor fi datore a da socotele anuali despre intrebuinţarea veniturilor sus-disului capitalu.
    ART. 5
    In nici unu casu şi sub nici un cuventu, cumunitatile religiose nu vor putea stinge cea mai mica parte din capitalu, nici a intrebuinţa veniturile afara de destinaţiunea loru speciale, adica intreţinerea bisericei ortodocse din Oriinte, şi a stabilimentelor de bine-facere alipite catre ea.
    ART. 6
    Guvernul va lua inapoi de la Egumenii greci ornamentele, carţile şi vasele sacre, cu cari pietatea stremosilor nostri inzestrase aceste asedaminte; precum şi documentele ce au fostu incredinţate disilor Egumeni, şi acesta conformu cu inventariile ce se gasescu in archivele Țerei.
    ART. 7
    Se afecteza inca o suma de 10 milione lei, bani cursul de Constantinopole, pentru fondarea la Constantinopole a unei scole laice, şi a unui spitalu, in care vor fi priimiti crestinii de tote riturile.
    ART. 8
    Stabilimentele citate la Art. VII vor fi puse sub direcţiunea unui consiliu presidat de catre Agintele Romaniei din Constantinopole, şi compusu din duoi membri Romani, numiţi de Guvernul Romanu şi de duoi membri aleşi de catre comunitatile religiose ale Locurilor Sante.
    ART. 9
    Guvernul va lua mesure de a se garanta atat capitalul de 51 de milione catu şi intrebuinţarea veniturilor acestui capitalu.

Acesta lege s'a votatu de Adunarea Generala a Romaniei, in şedinţa de la 13 Dechemvrie, anul 1863, şi s'a adoptat cu majoritate de none-deci şi septe No. 97 voturi contra de trei No. 3 şi o abţinere.

     L.S.

                                Vice-Preşedinte,
                                   Ioan Ghica

                                   Secretar,
                                    Pacleanu

    Directorul cancelariei, I. Codrescu

    Facemu cunoscut şi ordanamu ca cele de fata, investite cu sigiliul Statului şi trecute in Monitorul Oficial, sa fie adresate Curţilor, Tribunalelor şi autoritaţilor administrative, ca sa le inscrie in registrele lor, sa le observe şi sa faca a le observa, şi Ministru Nostru, Secretar de Statu la Departamentul Justiţiei, este insarcinat a priveghea publicarea lor.

    Datu in Bucuresci, la 15 Dechemvrie, 1863.

                                ALECSANDRU IOAN

                          Ministru Secretaru de Statu,
                          la Departamentul de Interne
                         şi preşedinte al Consiliului,
                                  Cogalnicenu

                             Ministru Secretaru de
                            Statu, la Departamentul
                                   Justiţiei
                                A. P. Ilarianu.

                                    Locul
                                  Sigiliului

   No. 1.251.
                                 ------------

 

 

1

Amintim aici doar lucrarea bizantinologului englez Steven Runciman, Marea Biserica in captivitate, trad. de Mihai Silviu Chiri, Ed. Sophia, Bucuresti, 2013, 486 pp.

 

2 Referitor la istoricul manastirilor inchinate exista o bogata bibliografie: G. Bengescu, Memorandum sur les Églises des monastères, les biens conventuels et spécialement sur les monastères dédiés de la Principauté de Valachie, Bucharest, 1858, 87 pp; A. I. Comanescu, Chestia monastirilor inchinate pe la Sfintele locuri din Principatele Unite, Moldova si Romania, Bucuresti, 1859, V + 36 pp.; N. Istrate, Chestia monastirilor inchinate din Moldova, Iasi, 1860, 28 pp.; I. Brezoianu, Monastirile zise inchinate si calugarii streini, Bucuresti, 1861, 167 pp.; Cezar Bolliac, Monastirile inchinate din Romania, Bucuresti, 1862, VIII + 660 pp.; *** Memoriu asupra monastirilor romanesti puse sub invocatia Locurilor sfinte din Orient, Bucuresti, 1863, 142 pp.; *** Collection des documents diplomatiques et des pièces offiicielles concernant la question des monastères dédiés en Roumanie (vol. I, 1858 – 1864, vol. II, 1864 – 1878), Constantinopole, 1880, 238 + 153 + XLIX pp; Ștefan Berechet, Dovezi noi asupra secularizarii averilor manastiresti, in rev. Biserica Ortodoxa Romana, nr. 14 (512)/1923, pp. 1041 – 1053; Pr. Coman Vasilescu, Istoricul manastirilor inchinate si secularizarea averilor lor, Bucuresti, 1932; Marin Popescu – Spinei, Procesul manastirilor inchinate. Contributii la istoria sociala romaneasca, Bucuresti, 1936, 160 pp., etc.

3

 

Lucian Predescu, Enciclopedia Romaniei. Cugetarea, Ed. Saeculum, Bucureşti, 1999, p. 772.

4 Pr. Prof. Mircea Pacurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Romane, vol. III, EIBMBOR, Bucuresti, 1994, pp. 113 – 114.

5

 

*** Dicţionar de istorie economica şi istoria gandirii economice, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, pp. 132 – 133.

6

 

Ecaterina Negruti – Munteanu, Mosiile manastirilor din Moldova inchinate Locurilor Sfinte, dupa o statistica alcatuita la 1848, in rev. Mitropolia Moldovei si Sucevei, nr. 7 – 8/1967, p. 499.

7

 

Pr. Prof. Mircea Pacurariu, op. cit., p. 117.

8 Acest Protocol al XIII-lea se referea la problema diferendului dintre Statul roman si manastirile inchinate. Intre altele, el prevedea: „(…) spre a da o dezlegare dreapta neintelegerii ce exista, in aceasta privinta, intre Guvernul Principatelor si clerul grecesc, partile interesate sunt invitate a se intelege intre ele printr-un compromis. In cazul cand ele nu s-ar putea intelege, in decursul unui an, se va hotari pe calea arbitrajului. In cazul cand arbitrii nu ar parveni a se intelege, ei vor alege un supra – arbitru, iar daca s-ar gasi in neputinta de a conveni pentru alegerea acelui supra – arbitru, el va fi numit de Sublima Poarta, in intelegere cu Puterile garante” (cf. A. D. Xenopol, Domnia lui Cuza Voda, vol. II, Iasi, 1903, pp. 315 – 316, incluzand si textul Protocolului).

9 Pr. Prof. Mircea Pacurariu, op. cit., p. 114.

10 ibidem.

11 Pr. Gabriel Cocora, Cum a fost privita de preotime secularizarea averilor manastirilor inchinate, in rev. Glasul Bisericii, nr. 11 – 12/1963, pp. 1050 – 1053.

12

 

G. Dem. Teodorescu, Viata si operile lui Eufrosin Poteca, Bucuresti, 1883, p. 74.

13 ibidem.

14 ibidem, p. 77.

15 Pr. Grigorie Musceleanu, Dumnezeu proteja Romania, in rev. Biserica, an II, nr. 28/15 decembrie 1863.

16

 

Nicolae C. Nicolescu, Enciclopedia sefilor de guvern ai Romaniei (1862 – 2006), Ed. Meronia, Bucuresti, 2006, pp. 207 – 213.

17

 

Mihail Kogalniceanu, Discursuri parlamentare din Epoca Unirii, Ed. Știintifica, Bucuresti, 1959, p. 167.

18

 

Referitor la aportul adus de Mihail Kogalniceanu la secularizarea averilor manastiresti, dar si la alte reforme bisericesti ale timpului, a se vedea: C. Dragusin, Legile bisericesti ale lui Cuza si lupta pentru canonicitate, in rev. Studii Teologice, nr. 1 – 2/1957; Nestor Vornicescu, Mihail Kogalniceanu, intemnitatul de la Rasca, in rev. Mitropolia Moldovei si Sucevei, nr. 3 – 4/1968, pp. 147 – 184; Al. Zub, Preocupari de istorie eclasiastica la M. Kogalniceanu, in rev. Mitropolia Moldovei si Sucevei, nr. 3 – 4/1973; Pr. V. Palade, Probleme de organizare si administratie bisericeasca in opera lui Mihail Kogalniceanu, in rev. Mitropolia Moldovei si Sucevei, nr. 1 – 2/1974, pp. 39 – 63.

19 Mihail Kogalniceanu, op. cit., p. 167.

20

 

 

Ii amintim aici doar pe egumenii manastirilor Putna si Vacaresti; lista completa a egumenilor destituiti in aceasta prima etapa, a se vedea la: A. D. Xenopol, op. cit., pp. 328 – 329.

21

 

Pentru mai multe detalii legate de aceste masuri, a se vedea: Pr. Niculae Șerbanescu, 150 de ani de la nasterea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, in rev. Biserica Ortodoxa Romana, nr. 3 – 4/1970, pp. 371 – 375.

22

 

 

Marin Mihalache, Cuza Voda, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1967, p. 164.

23

 

 

Pentru Bucuresti, aceasta comisie era formata din carturarii George Sion, Nicolae Filimon si Cezar Bolliac.

24

 

 

Au fost destituiti pentru instrainare de documente egumenii greci ai manastirilor Sarindar, Mihai Voda, Sfanta Ecaterina, Margineni, Hotarani, Mislea şi Butoiu, iar pentru nesupunere, egumenii manastirilor Sfantul Gheorghe Nou, Negoieşti, Platareşti, Comana, Caşin, Tazlau, Frumuşica, Soveja, Sfantul Sava, Galata, Barnovschi, Nicoriţa, Cetaţuia, Barnova, Probota, Popauţi, Ioan Gura de Aur şi Banu.

25

 

 

C. C. Giurescu, Viata si opera lui Cuza Voda, Ed. Știintifica, Bucuresti, 1966, p. 195.

26 Leften Stavros Stavrianos, The Balkans Since 1453, C. Hurst & Co. Publishers, London, 2000, p. 352.

27 Proiectul de lege pentru secularizarea averilor manastiresti s-a publicat in Monitorul Oficial, nr. 249 din 14/26 decembrie 1863, p. 1041 si in rev. Biserica, an II, nr. 28 din 15 decembrie 1863, p. 215.

28 C. C. Giurescu, op. cit., pp. 194 – 195.

29 Cf. Monitorul Oficial, nr. 249 din 14 decembrie 1863, p. 1041.

30 Textul legii promulgate de domnitor (Legea nr. 1251/1863) a fost publicat in Monitorul Oficial, nr. 251 din 17/29 decembrie 1863, p. 1053.

31

 

In opinia istoricului C. C. Giurescu, aceasta generalizare fusese impusa de considerentul ca o secularizare numai a bunurilor manastirilor inchinate ar fi fost prezentata in fata forurilor internationale de catre cei in cauza ca o masura discriminatorie, nedreapta si xenofoba, favorizand manastirile neinchinate, cu conducere romaneasca si lovind in manastirile inchinate, cu conducere greceasca. Secularizand bunurile tuturor manastirilor, se anula din capului locului o asemenea argumentare care, cu siguranta, ar fi impresionat Puterile garante. Asa s-a putut arata ca nu e vorba de o masura discriminatorie, de favorizare a unei categorii de manastiri si de defavorizare a alteia, ci de o masura generala, privind toate manastirile” (cf. C. C. Giurescu, op. cit., p. 195).

32

 

C. C. Giurescu, Suprafata mosiilor manastiresti secularizate la 1863, in Revista de Istorie, nr. 2/1959, pp. 155 – 156.

33

 

L. Botezan, Problema agrara in dezbaterile parlamentare din Romania in anul 1862, in vol. Studia Universitatis Babes - Bolyai, series Historia, nr. 1/1961, p. 107; vezi si: N. Adaniloaie, D. Berindei, Reforma agrara din 1864, Ed. Academiei Romane, Bucureşti, 1967, 361 pp.

34

 

 

Melchisedec Ştefanescu, Memoriu despre starea preoţilor din Romania şi despre poziţiunea lor materiala şi morala, Roman, 1888.

35

 

 

In 1893, Guvernul conservator condus de Lascar Catargiu a vrut sa treaca Legea clerului mirean şi a seminariilor. Artizanul legii era Take Ionescu, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii. Aceasta reglementa salarizarea preoţilor de mir, şcolarizarea, criteriile de numire, precum şi unele chestiuni administrative (intreţinerea bisericilor, fixarea parohiilor, controlul administrativ şi disciplinar in biserica, etc.). Din acel moment, salarizarea preoţilor trecea in grija Statului. De asemenea, impunea criteriile funcţie de care se stabilea salariul unui preot, precum şi un minim şi un maxim al salariului. Legea clerului mirean, dorita de guvernarea conservatoare, aducea Bisericii avantaje şi dezavantaje. Punea ordine in chestiuni nereglementate niciodata. In acelaşi timp, consfinţea dependenţa Bisericii de Stat. Iosif Gheorghian, mitropolit – primat al Romaniei (1886 – 1893, 1896 – 1909) şi apropiat al opoziţiei liberale, n-a fost de acord cu adoptarea legii in varianta propusa de Guvern, demisionand in semn de protest din inalta demnitate. Take Ionescu şi Guvernul conservator au pornit sa caute un prelat mai sensibil la iniţiativele puterii. L-au gasit in persoana lui Ghenadie Petrescu, episcop al Argeşului (1876 – 1893, mitropolit – primat intre 1893 – 1895). Multa staruinţa au depus laicii pentru alegerea lui Ghenadie. Articolul 2 al legii sinodale din 1872  prevedea: „Pentru a fi ridicat la demnitatea de mitropolit sau episcop, candidaţii vor trebui sa posede titlul de licenţiat sau de doctor in teologie de la o facultate de teologie ortodoxa”. Pentru ca episcopul Ghenadie nu indeplinea aceasta condiţie, ministrul Take Ionescu a impus Camerelor abrogarea numitului articol de lege. Şi astfel, noul mitropolit a fost impus de oamenii politici, in totalul dispreţ al legii. „Indoita greşeala”, a spus Titu Maiorescu intr-un discurs la Camera, „şi prin abrogarea unei legi bune, şi prin propunerea unei alegeri proaste”. In anul 1895, in urma alegerilor, Guvernul conservator cade, fiind inlocuit cu un Guvern liberal condus de Dimitrie A. Sturza. In aceste conditii, se pune acut problema readucerii lui Iosif Gheorghian pe scaunul de mitropolit – primat. Judecat pe 20 mai 1895 pentru acuzatii neintemeiate (inovatii in cult, ierosilie, arghirofilie), mitropolitul Ghenadie a fost caterisit si exilat la manastirea Caldarusani.

36

 

Decretul prevedea, intre altele, excluderea de la intrarea in monahism a urmatoarelor categorii de persoane: persoanele minore, persoanele care nu au minimum şapte clase elementare, persoanele care au savarşit abateri de la regulile monahale, cele care au suferit condamnari de drept comun, „elemente contrarevoluţionare“, precum şi cei cunoscuţi cu „manifestari duşmanoase“ la adresa regimului comunist. Decretul s-a aplicat retroactiv, astfel incat, in numai un an de zile, s-a reusit desfiintarea unui numar de 92 manastiri din lipsa de vietuitori, fiind obligati sa paraseasca viata monahala un numar de circa 4750 de monahi si monahii, cf. Dr. George Enache, Decretul 410/1959. Un scurt bilant la 50 de ani de la adoptare, in ziarul Lumina, 28 octombrie 2009, p. 1.

37 Publicata in Monitorul Oficial, partea I, nr. 87 bis. din 13 aprilie 1948.

38 Publicat in Monitorul Oficial, partea I, nr. 204 din 3 septembrie 1948.

39 ibidem.

40 Publicata in Monitorul Oficial, partea I, nr. 133 bis. din 11 iunie 1948.

41 Publicata in Monitorul Oficial, partea I, nr. 8 din 12 ianuarie 2000.

42 Publicata in Monitorul Oficial, partea I, nr. 308 din 4 iulie 2000 si republicata in Monitorul Oficial, partea I, nr. 797 din 1 septembrie 2005.

43 Publicata in Monitorul Oficial, partea I, nr. 561 din 31 iulie 2002.

44 Publicata in Monitorul Oficial, partea I, nr. 1194 din 30 decembrie 2005.

45 Publicata in Monitorul Oficial, partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005.

46 Publicata in Monitorul Oficial, partea I, nr. 278 din 17 mai 2013.

47

 

Actiunea introductiva, insotita de motivele de fapt (dovezile) si de drept (legile) se inainteaza judecatoriei de domiciliu a paratului sau la cea unde se afla proprietatea revendicata, conform art. 107, al. 1 din NCPC (Noul Cod de Procedura Civila). Judecatoriile sunt insa instante de fond, iar sentintele lor nu sunt definitive, ele putand fi atacate cu apel/recurs la Tribunal. In cazul in care cererea civila este evaluabila in bani, iar suma depaseste 500.000 lei, actiunea se introduce la Tribunalul teritorial competent. Ultimul cuvant in materie civila il au in general Curtile de Apel, iar cu mici exceptii, Inalta Curte de Casatie si Justitie (Bucuresti).

48 Publicata in Monitorul Oficial, partea I, nr. 448 din 24 noiembrie 1998.

49 Publicata in Monitorul Oficial, partea I, nr. 11 din 8 ianuarie 2007.


 

 

16 Iunie 2014

Vizualizari: 1152

Voteaza:

150 de ani de la secularizarea averilor manastiresti 3.00 / 5 din 2 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE