La Martisor... de Martisor


        Peste drum de fosta Manastire Vacaresti se afla dealul Martisor. Numele mesagerului primaverii dat unei zone de case obisnuite din peisajul citadin bucurestean are insa o frumoasa poveste. Aici, la inceputul secolului trecut, traiau mai multe familii de olteni. Oamenii, probabil mistuiti de dorul meleagurilor natale, obisnuiau de 1 martie, la inceput de nou an agrar, asa cum spunea traditia, sa puna pe ramurile pomilor fructiferi, gardurile gospodariilor sau chiar la grajdurile animalelor, fire bicolore, convinsi ca doar respectarea acestui obicei le va aduce peste an belsug in case.


O particica din Rai

Tocmai aici, departe de forfota orasului, la intersectia durerii dintre Cimitirul Bellu, Abator si Inchisoarea Vacaresti, a ales Tudor Arghezi sa-si intemeieze „regatul“. Dupa ce a iesit din celulele reci ale inchisorii Vacaresti, unde a stat 11 luni, acuzat fiind de „colaborationism“, Arghezi cumpara de la stat, in iunie 1926, un loc cu pamnt arid si cu doua siruri de visini. Poetul avea sa dea asezarii numele de „Martisor“, pastrat pna in zilele noastre. „O parte din dealul Vacaresti se cheama Martisor, de la obiceiul oamenilor pripasiti printre ramasitele viilor si livezilor manastiresti, de a lega, lnga mugurii crengilor, fire rosii de borangic in diminetile trandafirii ale zi intiului de martie“, isi aminteste fiul poetului, Barutu Arghezi in volumul Povestiri din Martisor. La inceput zona era pustie. Arghezi a trebuit sa faca pionierat. El introduce apa curenta la Martisor, aduce lumina si pietruieste strada. Primul trit de telefon s-a auzit tot la familia Arghezi. In 12 ani de zile au fost construite casa, camera si volumul de versuri. Au muncit cu totii pe rupte: si sotia lui, si Arghezi, impreuna cu copiii: Mitzura si Barutu. Au reusit sa aduca in fosta mahala a Caramidarilor de jos o particica din Rai. Cnd a cumparat terenul pe care urma sa-si ridice casa, confratii lui il luau peste picior, spunndu-i ca n-o sa ramna prea mult acolo. Arghezi insa le-a demonstrat ca s-au inselat. In scurt timp, „asezamntul de la Martisor“, asa cum ii placea poetului sa-si denumeasca locuinta si terenul aferent de peste 17.000 de metri patrati, devine patria literaturii romne. Aici a luat fiinta un veritabil curent literar, iar inegalabilul ziarist si pamfletar este un adversar de temut al puternicilor zilei, forfecati in fel si chip de mica sa publicatie Bilete de papagal. Nu de putine ori, insa, ironia penitei i-a adus neplaceri si chiar clipe de restriste, traversate insa demn de intreaga familie.

 

Minunile Parintelui Tatarm

Si pentru ca frumoasa asezare a Martisorului simtea nevoia sa aiba o biserica proprie, rasare, dintre ciresi si caisi, o floare mare de nufar, cu turla si clopotnita. In anul 1943, la 1 august, preotul Mihai Tatarm pune piatra de temelie a unui mndru lacas de cult, cu hramul Sfntul Gheorghe. I s-a spus simplu: Biserica Martisor, iar marele poet a caligrafiat actul de ctitorie care se afla ingropat in piciorul Sfintei Mese.  Cu mare evlavie vorbeste lumea si acum despre acel blnd si binecuvntat parinte paroh. Se spune ca facea adesea minuni si oamenii il vedeau ca pe un sfnt. Preotul paroh Gherasim Cezar, cel care slujeste acum la Martisor, isi aminteste: „O credincioasa din cartier a fost internata de urgenta in spital si intrase in coma. Vrnd s-o ajute, parintele Mihai s-a dus la ea acasa sa-i faca o slujba. A descuiat, a intrat si a inceput sa citeasca si sa sfinteasca locul. In acelasi timp, femeia si-a revenit din coma si s-a ridicat in picioare, spre mirarea personalului medical! A doua zi ea era acasa, sanatoasa“. O alta intmplare minunata pastrata in memoria colectiva a celor care se roaga la Biserica Martisor este urmatoarea: intr-o zi, a venit la slujba o mama indurerata. Fiul ei, un tnar paralizat, statea numai in carucior si medicii nu-I dadeau nici o sansa de insanatosire. Parintele Mihai era atunci in biserica si parca a simtit ca cineva are nevoie de el. A iesit afara imediat si l-a atins pe bolnav cu minile. Ca in parabola cu vindecarea slabanogului, tnarul s-a ridicat din carucior si a inceput sa mearga! Adesea venea sa se roage aici si Arghezi, iar de sfintele sarbatori isi aducea intreaga familie. Numele lui este trecut si astazi la pomelnic.

 

Tara lui Arghezi

Se stie ca Arghezi a fost pna la moarte un om foarte credincios, desi in tinerete s-a calugarit, ca apoi, dupa ctva timp, sa renunte la haina monahala. In anul 1900 poetul a intrat pe portile Manastirii Cernica si a fost hirotonisit ierodiacon sub numele de Iosif, dupa numele Mitropolitului Primat Iosif Gheorghian, nas de calugarie, stimat si iubit foarte mult de tnar. La 19 ani Arghezi era diacon si referent de conferentiar pentru religie comparata la Scoala de Ofiteri. In calitate de diacon, a oficiat la Catedrala Patriarhala si la Biserica Stavropoleos. Astazi, asezamntul de la Martisor este casa memoriala. Muzeograful Eugenia Oprescu este intrebata adesea de copiii galagiosi veniti in vizita: „Unde suntem noi acum, la tara?“. Ea le raspunde invariabil, zmbind blnd: „Suntem in tara lui Arghezi!“. Un muzeu lipsit insa de raceala si fast, ci avnd o dimensiune profund umana. In numeroasele sale incaperi, obiectele dragi de care s-a slujit Arghezi, parca il asteapta sa vina de undeva, de la vreo conferinta din tulburata Capitala. Pe o masuta troneaza un magnetofon rusesc fabricat in 1956, iar lnga el sta neclintit microfonul la care poetul isi facea inregistrarile radiofonice. Dintr-o icoana veche, Maica Domnului priveste blnd spre biroul poetului, pe care s-au dat attea batalii de idei, de fraze si rime. Apropiatii lui Arghezi povestesc ca, in fiecare seara inainte de culcare, incerca sa se impace cu el insusi, cu oamenii si cu steaua de deasupra casei, ca sa merite odihna si ziua ce va urma. „Daca am cazut fara voie in pacatul mndriei si al desfatarii de sine, ma pedepsesc“, zice poetul. „Nu mai desfac asternutul o saptamna si priveghez.“ In apropiata primavara a anului 2005, casa, gradina, cateii ct mieii, latrnd sub cerul de sticla albastra si pasii lui Arghezi prezenti inca pe aleea cu tufe de liliac, toate par un imens martisor, tocmai bun de prins in pieptul Bucurestilor.

                                                                                                     Dana FODOR

                                                                                     Lumea credintei, anul III, nr 3(20)

27 Iunie 2005

Vizualizari: 7209

Voteaza:

La Martisor... de Martisor 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.