Luminile scenei s-au stins, Lumina lui Dumnezeu s-a aprins intru vesnicie:
Marele rol al monahului Valerian: pustnicia !
Bucuria intalnirii cu monahul Valerian a fost ca un vis frumos, din care imi doream sa pastrez clipa, spre a v-o darui tuturor. M-am trezit dintr-odata intr-o gura de Rai, cu un miros de smirna si brad improspatat de frageda zapada, care sterge toate relele lumii si iti arata cat de inaltatoare este Calea spre Dumnezeu. O vesnicie a Tainei, a Caintei, a impacarii, a Rugaciunii, asa cum spune monahul Valerian: "Am ales pustnicia pentru a-mi plange pacatele!"
Acolo, in creierul muntilor, intr-o chilie modesta, fara curent electric, departe de lume, monahul se roaga la lumina zilei sau la lumina lumanarilor, desavarsindu-si rugaciunea la Sfanta Liturghie, in zilele de sarbatoare. Respectand vointa sa de pustnic, n-am sa va redau intocmai dialogul pe care l-am avut, dar am sa va conturez o lume a puritatii, a intelepciunii traite la rang de smerenie, in care Dumnezeu ne mangaie pe toti, picurand lumina din candela dragostei crestine.
Un drum ce mi-a parut o vesnicie
De ani de zile imi tot imaginam cum va fi intalnirea cu monahul Valerian si daca aceasta va fi, avand in vedere faptul ca pana acum cativa ani a trait intr-o manastire cu randuiala athonita?! Vestea mult-asteptatei intalniri am primit-o la ivirea zorilor, in vremea Acatistului, cand un frate a venit si mi-a spus ca acolo, in munti, urma sa-l intalnesc pe omul care se roaga neincetat pentru noi si pentru pacatele noastre. Era zapada, ceata si frig, dimineata de iarna, capricioasa. Am plecat pe intuneric si nici prin minte nu-mi trecea ca voi vedea un rasarit de soare cum n-am mai vazut niciodata.
Drumul, in schimb, devenea din ce in ce mai periculos, pentru ca sub zapada mai erau portiuni cu gheata, pe care nu le puteam intui. Paseam cu stangacie, iar prapastia de langa poteca ingusta imi dadea fiori. Dar ma rugam si mergeam mai departe. Am avut norocul sa am o calauza care cunostea foarte bine muntele si care mi-a fost de mare ajutor. Multe lucruri interesante am aflat de la parintele Cosma, dar mai ales am inceput sa vad cu alti ochi vietuirea in pustie si nevointele pe care le traiesc cei care aleg acest mod de viata. M-a impresionat, de asemenea, modul in care cunostea fiecare radacina, fiecare lastar, si-am inteles atunci ca asta este hrana pustnicilor, ca nu putem avea hrana duhovniceasca atata vreme cat nu ne putem indeparta de hrana trupeasca.
Singuratatea in rugaciune are pentru sihastri o traditie sacra
Nu este lesne sa te-avanti pe poteci aproape neumblate. Unii urca usor, altora li se pare greu si renunta. Renuntarea insa inseamna recunoasterea faptului ca diavolul si ispita au izbandit asupra dorintei de a atinge fie si cea dintai treapta a nevointei si a permanentei rugaciuni. Rugaciunea tainica de la ultima troita a drumului ne-a intarit, iar cararile au inceput sa se uneasca, la un moment dat ramanand una singura, mai blanda si domolind panta de pana acum. Era ca si cum incepea un alt drum, parca mai singuratic, mai departe de lume... nu mai ramanea decat ca in hatisul acela sa straluceasca un ochi de urs. Doamne fereste!
Pe-ntreg traseul n-am intalnit decat trei oameni, doi taietori de lemne si un pustnic, pe care tare ma tem ca l-am tulburat din rugaciune. Te cuprinde un mare sentiment de vinovatie in fata acestei monumentale linisti, dar mai ales in fata calugarilor care zi si noapte se roaga pentru iertarea pacatelor proprii, dar si pentru iertarea nenumaratelor noastre pacate.
Singuratatea in rugaciune are pentru sihastrii acestor locuri o traditie sacra. Marea de lumina care se deschidea acum in fata ochilor mi-a dat senzatia ca am ajuns intr-o gura de rai. Un aer proaspat cu miros de fag si brad aducea cu sine toata limpezimea de pe tampla ninsa a muntelui. in sfarsit traiam certitudinea ca aici salasluieste pacea dumnezeiasca, dupa care noi toti alergam.
Intalnirea cu pustnicul Valerian
Dupa ce ne-am inchinat la icoane si am dat slava lui Dumnezeu ca am reusit sa ajungem cu bine, infruntand capriciile nebanuite ale muntelui, am ramas cu privirea in zare, in limpezimea albastra care se cernea cu marinimie peste clipa pomadata de frageda zapada. in decorul acesta mirific si sacru in acelasi timp, in zarea care parea ca nu se mai termina, pe poteca ce despartea muntele de cer, aici a aparut monahul Valerian. stia ca il cautam.
Cu toate astea, a ramas in lumea lui, s-a oprit in fata troitei si a facut trei metanii, inchinandu-se si ridicandu-si privirea catre Puterile Ceresti, asa cum face intotdeauna cand trece prin locul acela. Cand pustnicul Valerian s-a oprit langa noi, parca un fulger mi-a secerat toate vorbele si tot ceea ce am putut sa mai fac a fost incercarea de a-i saruta mana si de a primi o binecuvantare. Cu un zambet coborat parca din lumina Psalmilor, monahul si-a invocat nevrednicia si sfiala de a face asta, gasind de cuviinta ca este mult mai intelept ca el sa sarute mana parintelui cu care venisem la marea intalnire.
De-atata amar de vreme imi doream sa cunosc lumea pustniciei si trairile care ii dau putere si staruinta pustnicului in neincetata rugaciune, incat la intalnirea cu monahul Valerian am ramas cu ochii goi, ca ai statuilor, care privesc o imensitate a clipei, maiestuos ingemanata in eternitate.
"Am ales pustnicia pentru a-mi plange pacatele!"
A inceput sa vorbeasca despre Dumnezeu, Maica Domnului si Puterile Ceresti, iar vocea lui cobora parca din limpezimea lacrimilor cu care noi toti ar trebui sa ne plangem pacatele cele multe si grele. Chiar asa mi-a marturisit ava Valerian: "Am ales pustnicia pentru a-mi plange pacatele!" Nimeni nu poate sti cat de inaltatoare trairi iti poate aduce puterea rugaciunii traite in singuratatea chiliei din creierul muntilor. Era vadit tulburat monahul si asta m-a facut sa-mi plec privirea, simtindu-ma vinovata pentru faptul ca i-am intrerupt meditatia si dialogul cu cele sfinte. Am simtit ca mi-e rusine de mine si imi plangea sufletul pentru tulburarea cea fara de voie, pe care, din pacate, o pricinuisem.
Ceea ce m-a uimit cel mai mult au fost simplitatea si profunzimea cu care monahul Valerian - care candva a fost actorul Dragos Paslaru - a gasit calea spre mantuire. Fiecare clipa a fost o traire, fiecare cuvant a fost o lectie de smerenie, iar Credinta, Nadejdea si Dragostea s-au incununat intr-o viata ce vine din lumina Rugaciunii.
"Sa dati slava lui Dumnezeu ca v-a invrednicit sa ajungeti pana aici!"
imi cautam stingherita cuvintele si-n clipele acelea gaseam doar franturi de fraze de care nici macar nu mai faceam efortul de a ma agata. Uitasem de reportofon, de aparatele foto, de toata artileria jurnalistica pe care o aveam asupra-mi (in nevrednicia mea, venisem cu gandul unui fabulos interviu) si nu conteneam sa traiesc bucuria de a-i sorbi cumintenia vorbei si dulceata smereniei, pe care se sfia sa o recunoasca.
Pustnicul mi-a spus: "Sora Mariana, sa nu va para rau ca nu va spun ceea ce ati fi vrut... si sa dati slava lui Dumnezeu ca v-a invrednicit sa ajungeti pana aici, sa ne rugam impreuna!" Privind inspre el, mi-am ascuns cu greu o lacrima, amintindu-mi o intamplare din Pateric, in care Sfantul Arsenie a refuzat sa primeasca o patriciana romana care venise la el si n-a facut-o pentru ca nu-si iubea semenii, pentru ca tot el spune: "stie Dumnezeu cat de mult va iubesc, dar nu pot sa fiu si cu oamenii si cu Dumnezeu!"
Taina Rugaciunii se desluseste tot prin Taina
in fata acestui rugator, stapanit de o desavarsita iubire fata de aproapele si a dragostei pe care o emana fiecare din vorbele sale, simt cum din candela Cerului picura o pace adanca, invaluita intr-o lumina necunoscuta mie pana acum, o lumina a bucuriei launtrice care nu se lasa umbrita de grijile si necazurile acestei trecatoare lumi in care cu totii traim.
Dumnezeu m-a invrednicit sa fiu adesea in preajma marilor nostri duhovnici, a multor traitori desavarsiti, dar intalnirea cu pustnicul Valerian a fost cea mai dura si in acelasi timp desavarsita in deslusirea multor semne de-ntrebare. si asta pentru ca suisurile si coborasurile care l-au impovarat cu cele lumesti i-au dat taria si profunzimea de a cauta si de a gasi, in acelasi timp, cele mai limpezi cai catre iertare, catre smerenie, catre drumul spre mantuire. intalnirea cu acest monah din pustiul inzapezit al muntilor mi-a dat convingerea ca nu se cade sa fortez urcusul spre esenta trairii in pustie, ca taina rugaciunii nu poate fi fortata prin ratiuni ale traitorilor din lume. si-atunci cel mai intelept lucru care imi vine in minte este o rugaciune pe care ava Ghelasie, isihastul, chipul iubirii dumnezeiesti, ne-a lasat-o:
"Iarta-ma, Doamne, Parinte a toate! imbracat in Chipul Fiului Tau, vin si eu, faptura Ta si stau cu inchinare in faptura Ta, intr-o fericita oprire de taina, in care as dori sa stau o vesnicie. Fac Altarul de taina al Fiului Tau si transfigurat, prefacut si eu in chipul de fiu de Creatie, iata-ma primit in fata Ta, unde nu poate sta nimeni decat in chipul Fiului Tau, peste care se odihneste Duhul Preasfant. Rugaciunea mea de faptura este Altar, Chip de Fiu si ritual de a sta la hotarul iubirii de Fiu, ca iubirea este Rugaciunea."
"Am luat coarnele plugului dumnezeiesc si sufletul meu a iertat tot"
Ma doare cand aud confrati de-ai mei vorbind despre calugarul Dragos Paslaru. Gresit. Acela a fost actorul Dragos Paslaru! Acest fabulos actor a lasat in urma roluri mari, despre care s-a vorbit si se va vorbi intotdeauna si odata cu ele a lasat un nume de mirean, cu care a stralucit in teatru si film. Luminile scenei s-au stins, Lumina lui Dumnezeu s-a aprins intru vesnicie. Fratele din fata mea a lasat in urma toate marile roluri, toate aplauzele unei incontestabile glorii, pentru ca a gasit calea spre monahism, calea care l-a dus la loc de rugaciune si inaltare a spiritului.
Acesta este de fapt marele lui rol: Pustnicul Valerian. Astazi este fascinat de calea mantuirii, a rugaciunii din pustiu, de Taina Iubirii Dumnezeiesti si se uita cu ingaduinta la niste bieti oameni care ii tulbura linistea. intalnirea cu pustnicul Valerian este cea mai elocventa lectie de smerenie pe care am primit-o vreodata. Cand a plecat din lume spre a-L gasi pe Dumnezeu, a avut un mod personal de a-si lua ramas-bun de la toate cele lumesti: "Am luat coarnele plugului dumnezeiesc si sufletul meu a iertat tot".
In schimbul acestei desavarsite iertari, Dumnezeu a randuit ca monahul Valerian sa-si afle Calea, calauzit de parintele Ghelasie, despre care ne spune: "Cel mai mare Dar duhovnicesc pe care ti-l facea ava Ghelasie era Iubirea. Iubirea pentru Dumnezeu-Sfanta Treime, pentru Maica Domnului si pentru toti Sfintii Lui. Iubirea pentru aproapele tau pe care sa-l percepi ca pe cel mai bun decat tine, iubirea pentru cei aflati in nevointe, Iubirea pentru intreaga creatie a lui Dumnezeu."
La plecare i-am spus: "Dumnezeu sa va-ntaresca!", si mare mi-a fost bucuria cand mi-a marturisit ca de asta are cea mai mare nevoie. Sa ma ierti, frate Valerian, pentru ca am indraznit sa-ti tulbur linistea si sa te rogi pentru mantuire si pentru o lume mai buna!
Autor: Mariana Borloveanu
mariana borloveanu
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.