Invataturi de la sihastri de sub stanca
Zapezile din munti mi-au dat intotdeauna un sentiment al linistei depline, dar cand am ajuns la Schitul Pahomie, pasind pe frageda zapada si privind inspre lacasul de-nchinaciune daltuit in stanca, primul gand care mi-a venit in minte a fost un crampei din Psalmul 50 al lui David: "Stropi-ma-vei cu isop si ma voi curati, spala-ma-vei, si mai vartos decat zapada ma voi albi!". Cu aceste trairi am cunoscut viata sihastrilor de sub stanca si am inteles ce mare rasplata ii asteapta in ceruri pentru inaltatoarele lor rugaciuni si ascultari.
Cand am ajuns la Schitul Pahomie, am trait sentimentul ca aici se termina lumea, si nu m-am inselat catusi de putin, pentru ca da, aici se termina lumea pacatului, lumea nepasarii, lumea ispitelor... si-ncepe un alt fel de lume, o lume a rugaciunii, a ascultarii, a ascezei. Linistea desavarsita de la schit, accentuata de albul imaculat al zapezii, intareste senzatia ca asa arata vesnicia. Pentru cine cauta calea spre mantuire, acest taram al tacerii poate fi darul cel mai de pret, pentru ca desavarsirea in rugaciune incepe prin ascultare si descifrarea tainicei taceri.
M-am oprit uimita langa Izvorul Frumos, cel care vara te-nvaluie intr-o fascinanta simfonie a apei care tasneste din stanca. Izvorul odinioara zgomotos acum era inghetat si rece, venind sa intensifice parca tacerea asezamantului monastic. Doar viscolul se auzea in imensitatea muntilor, care veneau sa intregeasca trupul bisericutei din stanca. Drumul inzapezit si greu de pana acum s-a oprit intr-o lume de vis. Nu era nici o suflare prin preajma, o pace adanca si o eliberare de toata grija cea lumeasca faceau loc rugaciunii interioare, o rugaciune pentru care nu mai este nevoie de cuvant. Cand pornesti la drum spre astfel de locuri, trebuie sa fii constient de profunzimea nemarginirii si sa ai constiinta revelatiei prin tacere, si nu prin cuvinte.
Lumina de la schitul de sub stanca
Cand am zarit bisericuta ca un mugur care tasneste din stanca, am trait sentimentul unei permanente Liturghii si-n marea aceea de zapada proaspata, de undeva, venea miros de smirna si tamaie. Rugaciunile pustnicilor din adancul padurilor inghetate te fac sa vezi lumina printr-o alta lumina, si-atunci cand miresme divine se impletesc in tainica rugaciune incepi sa deslusesti taramul sacrului. Cine ajunge la Schitul Pahomie, cu siguranta va avea aceste revelatii. Cu fiecare treapta ce urca spre schit, simti ca te apropii mai mult de Dumnezeu, ca ti se ia o ceata de pe ochi si ti se limpezeste privirea.
Vazuta din exterior, bisericuta pare foarte mica. Dupa ce te inchini la iconostas, dupa ce te-ncarci cu o stare de bine ce nu poate fi definita in cuvinte, simti binecuvantarea tuturor sfintilor, alaturi de care Cuviosul Pahomie te mangaie cu tainic har si bisericuta aceea mica devine o imensitate de har si lumina. Cine crede ca fara lumina electrica nu se poate trai se-nsala amarnic. Daca o data, o singura data, ajungeti sa traiti puterea rugaciunii acolo, in lacasul de sub stanca, veti trai sentimentul ca ati vazut cea mai puternica si limpede lumina de pe pamant.
Vecernie la lumina lumanarilor
Cand am ajuns la Pahomie, un calugar tocmai batea toaca de Vecernie. Au inceput sa vina apoi unul cate unul, tacuti, cu capul in pamant, doar ei si permanenta lor rugaciune. Era pentru intaia oara cand traiam o Vecernie la lumina lumanarilor. Slujba era mai presus decat orice simfonie, iar Harul Divin picura peste noi, stergand cu desavarsire toata grija cea lumeasca. in pacea aceea adanca si muzica ingereasca, doar lemnele din soba se mai auzeau trosnind, ceea ce facea ca ingenuncherea sa fie mai aproape de orice traire ancestrala.
Frumusetea aceea exterioara, care te intampina la intrarea in schit, este intregita de fascinanta armonie spirituala din casuta de sub stanca a Domnului. Abia dupa Vecernie mi-am ingaduit sa schimb cateva cuvinte cu calugarii, care, la fel de tacuti ca si inainte de slujba, se retrageau catre chiliile lor. Sihastrii de la Schitul Pahomie se feresc sa vorbeasca despre ei, dar dupa ce le castigi increderea iti dai seama ce mare bogatie sufleteasca ascund.
In timp ce mancam la trapeza, le-am surprins chipurile acelea curate, care emana o permanenta fericire. Au impartit cu noi cativa cartofi copti si dulceata de afine, asta era tot ce aveau, dar cand ne-am ridicat de la masa, am trait senzatia celei mai copioase cine pe care am luat-o vreodata. Ce incredibile trairi iti daruieste viata traita in post si rugaciune!
Toti voievozii au avut ca duhovnici si sfetnici de taina calugari si sihastri
In singuratatea acestor locuri am descoperit cat de frumos este omul si cat de buni am putea fi unii cu altii. Cu fiecare cuvant al monahilor, te mai imbogatesti cu ceva. De ce oare in lume nu putem avea astfel de trairi, de ce a trebuit sa strabat cararile inzapezite ale muntelui, pe o vreme ca asta, pentru a descoperi o frumusete care exista in fiecare dintre noi?
Toate doctoratele din lume palesc in fata intelepciunii si a frumusetii umane pe care ti-o dezvaluie intalnirea cu acesti frati care s-au retras in pustie, traind in permanenta rugaciune. Calugarii de la Pahomie sunt foarte tineri, dar generatiile se succed de sute de ani si-ntotdeauna crestinii ii cauta atunci cand dau de greu.
Despre acesti sihastri, care se roaga pentru noi si pentru pacatele noastre, parintele Ioanichie Balan spunea intr-una din scrierile sale: "Sihastrii veneau in ajutorul oamenilor cu sfatul, cu spovedania, cu mustrarea si cu indemnul. Calugarii, sihastrii, pustnicii acestia fugiti de lume, au iubit cel mai mult oamenii, s-au rugat neincetat pentru ei. Acesti pribegi ai muntilor, acesti prieteni ai Carpatilor, acesti locuitori ai codrilor au fost in acelasi timp cei mai apropiati sfetnici ai voievozilor... toti voievozii au avut ca duhovnici si sfetnici de taina calugari si sihastri. in ei aveau cea mai mare incredere, cea mai mare nadejde, lor le destainuiau inima, sfatul lor il pazeau cu sfintenie, de la ei cereau rugaciune si binecuvantare, cand plecau sa-si apere credinta si pamantul stramosesc".
"Cel ce unge cu miresme pe altul, el mai intai miroase frumos!"
Desi sunt retinuti la vorba, atunci cand vorbesc sunt marcati de profunzimea vietii pe care o traiesc in sihastrie, iar pildele lor zidesc sufleteste. Pe parintele staret al Schitului Pahomie l-am surprins de la slujbele din biserica pana la nebanuite ascultari. E om luminat parintele Damaschin si vorbeste despre fratia sa cu multa sinceritate. Mi-a povestit cum a trait in lume, cum nu reusea sa se adapteze nicaieri, pentru ca simtea un alt fel de chemare si cate incercari a avut pana cand, in sfarsit, si-a gasit drumul. La manastirile unde oamenii vin si pleaca, tulburand adesea randuiala monastica, nu a putut sa traiasca, dar de cinci ani, de cand este la Pahomie, se simte un om liber.
Dar despre aceasta libertate are o viziune aparte: "Omul care se iubeste pe sine nu intelege lucrarea Mantuitorului. Dar Acesta a dat cuvant de invatatura: "Cel ce vrea sa-mi urmeze mie, sa-si ia crucea si sa vina dupa Mine!". Unde nu este jertfa, nu este iubire, iar calea cea dreapta este sa te descoperi pe tine, renuntand la tine. Dumnezeu nu vrea moartea pacatosului. Eu insumi, chiar daca mi-am ales sa traiesc departe de lume, ma lupt sa respect libertatea aproapelui, pentru ca primul pas al libertatii este iubirea aproapelui. Omul mai mult implineste ceea ce vede, decat ceea ce i se spune.
Chiar daca omul greseste, eu nu am dreptul sa-l privez de libertate. Si el atunci incepe - deja a aparut o conditie! - sa fie mustrat de constiinta. Nu am dreptul sa judec, cine sunt eu sa am acest drept? E foarte greu sa dai dovada de ingaduinta si-n primul rand trebuie sa ai o mare stapanire de sine. Cum faci sa nu judeci? Crede in purtarea de grija a lui Dumnezeu! Este ca si cand ai merge printr-o padure si iti dai seama ca ai ratacit. si daca iti dai seama, te-ntorci. Dorind sa ma-ntalnesc cu libertatea, daca n-o gasesc si simt ca Dumnezeu nu-mi da libertatea la care eu ravnesc, ma intorc.
Sfantul Atanasie cel Mare ne invata ca: "Cel ce unge cu miresme pe altul, el mai intai miroase frumos!". Asta inseamna ca orice bine pe care il facem in lumea aceasta este un fel de mir, iar binele pe care il facem din suflet pentru altul ne ramane noua, iar noi ramanem imbogatiti cu binele facut. Bucuria noastra este fara margini, pentru ca noi stim ca nu poti unge cu miresme pe cineva fara ca tu insuti sa te impartasesti cu divinul miros al mirului".
Sufletul unui monah arde spre rugaciunea din pustie
Se-ntampla uneori ca fratii care ajung la Schitul Pahomie sa poposeasca o vreme la schit, dupa care sa ii ceara staretului binecuvantarea de a se retrage in padure, in locuri neumblate si numai de pustnici stiute. Staretul Damaschin ii cerceteaza cu luare aminte si nu le da binecuvantarea decat in momentul in care se convinge de folosul duhovnicesc al insingurarii. Parintele este extrem de circumspect si asta pentru ca Dumnezeu l-a invrednicit sa poarte de grija tuturor celor care ar putea fi primejduiti de incercari, de boala, de sminteli si de false vedenii.
Pana si calugarii trebuie sa inteleaga ca pustnicia este o faclie mistica, fiecare monah trebuind sa invete calea spre pustnicie de la un altul care a trait-o cu desavarsire. si mai are un dar binecuvantat parintele, acela ca atunci cand simte ca sufletul unui monah arde spre rugaciunea din pustie, sa-i fie alaturi si sa-i dea mult-dorita binecuvantare.
De la parintele Damaschin am invatat un lucru de mare pret, si anume: "Cine gusta din singuratatea pustniceasca nu se mai satura in veci!". Am ramas fara cuvinte si, inainte ca amurgul sa coboare peste schit, am urmat poteca spre cele lumesti.
Mariana Borloveanu
mariana borloveanu
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.